Iurie Darie, surâs din lumea nevăzută…

Publicat de nicolaetomescu, 14 martie 2021, 17:05

Rolurile în piesele de teatru au fost dintre cele mai variate, de la comedie până la dramă; a avut parteneri iluștri[6]. Industria producătoare de filme l-a revendicat[7] cu începere din anul 1953; a interpretat roluri în peste 40 de producţii cinematografice[8]…

Surâsul[9] i-a rămas întipărit din copilărie, deși viața nu i-a zâmbit[10] la tot pasul. A pășit pe drumul pe care l-a purtat Dumnezeu; credea în destin, în lumi nevăzute. Ceea ce a rămas după Iurie Darie (plecat pe 9 noiembrie 2012) privește nu numai înspre copilul său[11], nu doar înspre activitate (câtă glorie și fericire i-ar fi adus); deopotrivă, peste noi plutește „aura întreagă” a spiritului, neconstrânsă de materie, strălucirea simplităţii, a bunătăţii, a acceptării…

[1] „Un învățător din Basarabia, născut dintr-un tată ucrainean și o mamă moldoveancă – adică, tatăl meu (care și-a făcut studiile la Cernăuți, știa la fel de bine nemțește, rusește și – normal! – românește, care se numea Anatolie Maximciuc) a întâlnit-o pe mama, o moldoveancă autentică. Mama se chema ca fată Daria Sârbu. Tatăl meu a murit de tuberculoză, la vreo cinci ani după ce s-a căsătorit cu mama… Povestea dragostei lor a fost foarte romantică… El era învățător în satul Cot – numele ăsta vine, cred, din faptul că satul se ivise într-un… cot al Nistrului – iar ea era… eleva lui. Tata a așteptat-o până s-a făcut mai mare. În vremea aceea, Basarabia era o grădină cu câteva sate. Tata o curta pe mama venind până la casa ei cu bicicleta. O aștepta la gard ca să iasă din casă. Câtva timp, și-au scris scrisori. Mama le-a păstrat. Când aveam vreo 14 ani, mi le-a dat și mie să le citesc. Erau de o frumusețe nemaipomenită! Și parcă pline de sfială… De altfel, tot pământul ăla, binecuvantat, al Basarabiei, stârnea în noi, copiii, un fel de sfială, ca în fața unei minuni. În părțile alea, de cum treci Prutul, pământul o ia in sus, formând ca un fel de coamă de deal. Acolo, dincolo de nisipurile de până în Prut, parcă începe o altă lume… O lume care se termină cu partea înaltă a podișului, formată din trei terase, de unde noi, copiii, vedeam Ucraina până hăt… departe! Vară de vară, mă duceam, ca elev aflat în vacanță, la bunica, la țară, în satul Cot(…) Doamne, ce școală mare și frumoasă și curată era acolo, în satul ăla mărunt, din Basarabia! Tot acolo, timp de două luni de zile, împreună cu verii mei, pășteam caii și vacile, ne jucam de-a «Radio România» și «Radio-București»” (interviu publicat în „Formula AS”)…

[2]  Darie, după al doilea soț al mamei/ o educatoare excepțională; recăsătorită (după mulți ani de văduvie, la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru a rămâne, din nou, văduvă, alesul său murind pe front – nu s-a aflat niciodată unde și cum)… „După moartea tatălui meu, mama a plecat la Chișinău, împreună cu sora ei și cu verii mei. Din banii agonisiți de tata, din salariul lui de învățător de țară, mama a putut să-și cumpere o căsuță la Chișinău. Casa mai există și acum, undeva aproape de Televiziunea din Chișinău. Am părăsit-o la refugiu, când venea frontul peste locurile acelea. Revenind, eu zic că am moștenit-o pe mama, nu numai în ceea ce privește marea dragoste pentru copii, ci și ca fizic. Mama a murit foarte tânără… la 82 de ani! În schimb, talentul de constructor, cât și talentul de gospodar și de mare iubitor de natură le-am moștenit de la taică-meu. Ca și talentul de desenator! De la tata am mai moștenit ceva, ceva ce n-am reușit să finalizez. Eu cred ca aș fi fost un foarte bun învățător de țară. Asta și pentru că îi iau foarte în serios pe copii. Îi iau în serios și când îi desenez, când desenez pentru ei, când fac emisiuni de televiziune pentru ei.”

[3] Niciun alt actor nu a rezistat, vreme îndelungată, în postura de june-prim… Vremurile de glorie, atunci când tânărul Iurie Darie apărea prin filme, la televizor și pe scenă, au însemnat că trecerea lui pe „Bulevardul Magheru” (pe oricare altă stradă din București) atrăgea, ca un magnet, admiratori și/mai ales/ admiratoare care îi cereau autografe; apariția lui aduna mai multe elemente – ținută, mersul cu pălăria având borurile în sus, pe creștetul capului (lipsit de orice vulgaritate), eleganță, nonșalanță… „Fizicul ăsta(…) a fost o treabă secundară pentru mine. Aproape că mă deranja. Era ca ceva în plus, de care eu nu aveam nevoie. Eu țineam să fiu un bun actor. Mă frământam pentru fiecare rol. Munceam enorm! Intram cu tot sufletul în pielea personajului și cu toată dăruirea, așa cum mă pricepeam eu mai bine.”

[4] Când a venit la București, „înarmat” cu sfatul profesorilor săi îndrăgiți (cel de română i-ar fi spus „Să dai la actorie!”, profesorul de desen „Să dai la arte plastice!”), a ales Institutul de Teatru (fiind, în primul an, elevul lui Mihai Popescu, „unul dintre cei mai de seamă actori ai teatrului românesc”; i-a avut profesori și pe Marietta Sadova, pe Ionescu-Gion)…

[5] Povestea în timp ce desena… „Am studiat desenul la Chișinău, la Liceul «Hasdeu», în cămăruța în care își avea «atelierul de pictură și desen un profesor-pensionar», adus de la București, domnul Niculescu (..)Atelierul ăsta era, de fapt, improvizat în locuința lui modestă, din grădina liceului. În locul ăsta fermecat, noi, elevii dintr-a întâia de liceu, ne întâlneam cu elevii dintr-a patra. Și, până la urmă, au venit și cei dintr-a opta de liceu. Ce făceai acolo? Desenai, pictai, făceai grafică… Lucrai în ulei, făceai acuarelă… Toate se petreceau într-o atmosferă de laborator. Mai apoi, am avut un profesor de desen, un om minunat, un ucrainean care vorbea cu accent și care, în loc de «cocoș», pronunța «cacoș». Așa că noi l-am botezat… Kacoș. Tare mă mai iubea domnul Kacoș! Eram elevul lui preferat!”

[6] În  „Acolo, departe”, a jucat alături de Costache Antoniu. În alte piese de teatru, a jucat împreună cu Nicolae Bălțățeanu (cel care, dn 1918 până la sfârșitul vieții, a înnobilat scena „Teatrului Național”, din București). Actori venerați de public, care încurajau tinerii… O etapă importantă din cariera lui Iurie Darie a fost „Teatrul de Comedie”; Radu Beligan a avut flerul să adune câțiva actori; tot în acel timp, venise regizorul Lucian Giurchescu, apoi magicianul David Esrig (i-a adus în teatru pe Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Mircea Albulescu, Dem Rădulescu, Grigore Gonta, Sanda Toma, Vasilica Tastaman; mai târziu, au venit Stela Popescu, Silviu Stănculescu); „Esrig a introdus disciplina în teatru. Și un crez. A clădit un fel de catedrală în teatru. Și, mai mult decât atât, a adus și un fel de universitate-școală. Îi datorez enorm. Îi datorez faptul că m-a distribuit în spectacolele antologice. Tot Esrig a adus în teatru un profesor de impostație vocală, pe nume Weintraub. Și pe doamna Sybill, o bătrână de 90 de ani, care stăpânea o hoardă de actori tineri. În fiecare zi, timp de o oră, beneficiam de o gimnastică chinuitoare, făcută sub îndrumarea acelui fenomen, legendara profesoară doamna Sybill. Noi, toți cei care am absolvit școala ei, a lui Esrig și a lui Weintraub, le vom fi pe veci datori! În acel timp magnific s-au realizat «Troilus și Cressida», «Umbra» și multe, multe altele…”

[7] „Nepoţii gornistului”…

[8] În anul 1969, a fost ales de regizorul Mircea Drăgan să joace în seria „Brigada Diverse”, alături de Toma Caragiu, Sebastian Papaiani, Dem Rădulescu, Puiu Călinescu… De menționat sunt și „Băieţii noştri” (1959), „S-a furat o bombă” (1961), „Vacanţă la mare” (1962), „Dragoste la zero grade” (1964), „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte” (1971), „Fraţii Jderi” (1974), „Ringul” (1983), „O zi la Bucureşti” (1986), „În fiecare zi mi-e dor de tine” (1987), „Zâmbet de soare” (1987), „Oglinda”( 1993), „Punctul zero” (1996), „Triunghiul morţii” (1999); în 2004, a jucat în telenovela „Numai iubirea”…  Într-o zi (18 martie 2018), la postul TV „Cinemaraton”, vizionasem producția din 1955 – „Pe răspunderea mea”…

În emisiunea „Profesioniștii”, vorbise, parcă prevestitor, despre moarte, dar și despre ce rămâne după trecerea lui Iurie Darie prin lumea cunoscută de muritori; își exprima regretul că va lăsa acestei lumi o amintire despre un personaj care nu îl reprezintă și care nu a apucat să-și dezvăluie adevărata personalitate. Maestrul ar fi vrut să se poată naște într-o altă lume unde să-și trăiască viața „celălalt om” din el: „Am simţit întotdeauna că cel pe care îl etalez nu sunt eu. Cred că am să plec din lumea asta cu ceva şi am să mă nasc în altă lume.”, spunea în interviul-testament Iurie Darie; actorul vorbise și despre regretul că nu va lăsa posterității mai multe filme de calitate, ci „doar o serie de roluri slabe” în peliculele produse în perioada comunistă…

[9] Zâmbetul său strălucea prin simplitate… L-am cunoscut într-o emisiune întregistrată pentru TVR (la începutul anilor ’80 ai secolului trecut), Iurie Darie fiind „moderatorul” unei „întreceri pionerești” de cultură generală (două echipe din Iași, una avându-mă drept „căpitan”); nu știam ce făcuse, cine fusese, câtă istorie purta pe umeri, cât dăruise şi cât primise de la viaţă; după ce m-am dumirit, l-am purtat și (încă) îl port în amintire…

[10] „Aveam vreo cincisprezece ani când războiul, mai exact retragerea nemților de pe front, ne-a gonit din Basarabia în extremul occidental al Țării Românești. Vreau să zic în Banat, în satul Cebza. Povestea a fost, pe scurt, așa: fiind învățatoare, iar soțul ei, adică tatăl meu adoptiv, Darie, fiind plecat pe front, mama a «beneficiat» de o hârtie de «evacuare». Cum zic, venea frontul… așa că ne-am suit cu mic cu mare într-un «bou-vagon» și ne-am luat lumea în cap. Asta s-a întâmplat într-o noapte, când mama ne-a luat de mână, pe mine și pe sor-mea Raisa, a lăsat-o pe bunica din partea tatei în casa de la Chișinău (bunica nu a vrut nici în ruptul capului să-și părăsească Basarabia natală), am luat câte o plapumă în spate, două valize, ne-am dus la gară și ne-am urcat în vagonul de «repartiție», cum îi ziceau pe-atunci – un vagon fără acoperiș… Am «construit»  din plăpumi, din covoare, din ce am putut și noi, acolo, un fel de cort contra intemperiilor. Era în luna Martie. Așa am călătorit aproape o lună de zile, de la Chișinău până la Timișoara(…)transporturile astea de refugiați erau organizate – în plin război! – de o manieră extraordinară! Eram întâmpinați prin gări cu ceaiuri calde, cu mâncare, cu vorbe de îmbărbătare, de niște doamne. Era ca un fel de «Cruce Roșie», toată organizarea asta. Veneau trenuri după trenuri, ticsite de oameni disperați, care-și lăsaseră în calea frontului Tot: case, agoniseală, amintiri, bătrâni neputincioși, câini și pisici. Și doamnele astea veneau cu rândul, când trenurile staționau în gări, veneau la ceas de noapte, mai ales, ca să dea o fărâmă de curaj unor amărâți de basarabeni. Țin minte și acum o doamnă frumoasă, înaltă, blondă, care venise și la vagonul nostru. Surâdea blând, ne întreba de viața noastră de dincolo de Prut. Venise cu ceaiuri, cu pături. De la alt vagon, am aflat mai târziu că ar fi fost o mare actriță de la București… Asta s-a întâmplat în gara Ploiești. În plin război, sub bombardamente! N-o să știu niciodată cine a fost, de fapt, apariția aia, ca dintr-un vis… Era camuflaj. Și ea ne-a apărut ca o lumină!(…)Am nimerit într-un sat, Cebza. Avea o biserică fără preot… Școala nu avea învățător… Așa că mama a fost angajată la grădinița de copii. Grădinița asta era, de fapt, un fel de magazie. Și tot o magazie am primit și noi, prin repartiție, pe post de locuință. Abia după doi ani ne-am mutat la Timișoara.”

[11] Alexandru Darie, de care Iurie era foarte mândru… „Artistul din el s-a trezit de mic. A moștenit-o și pe mama lui, pe prima mea soție, Consuela Roșu, artistă și ea, eleva Snejinei și a lui Edmond Deda. O ființă extraordinară, care și-a divinizat copilul.” Unul dintre cei mai îndrăgiți actori români a avut și a doua soție /actrița Anca Pandrea/, dovedind că este în stare să o ia „de la inceput”: „Simt că de aici încolo, îmi pot croi destinul așa cum îmi doresc! Privesc în jur și văd că lucrurile s-au așezat într-un anumit făgaș: Ducu își are familia lui, își are cariera lui, înflorită”…

Și pentru Alexandru Darie „s-a închis paranteza” (14 iunie 1959 – 18 septembrie 2019)…