Stendhal: „A gândi înseamnă a suferi”

Publicat de nicolaetomescu, 22 martie 2021, 15:38

Oamenii vor să creadă că sunt (sau că alții ar fi) ceea ce au la îndemână să își amintească. Dar, uneori, suntem ceea ce dorim să uităm, ceea ce vrem să lăsăm în urmă, ceea ce dorim să fi uitat; totul se încăpățânează să rămână, mai mult, totul se întoarce după tine…

*

„Stendhal”, Henri Beyle pe numele său real, scriitorul născut pe 23 ianuarie 1783 (la Grenoble) și trecut în veșnicia literaturii universale din 23 martie 1842 (Paris), unul dintre cei mai mari romancieri francezi din secolul al XIX-lea, cunoscut, mai ales, pentru „Le Rouge et le Noir” (Roșu și Negru) și „La Chartreuse de Parme” (Mănăstirea din Parma), a avut o copilărie dificilă[1]…

După ce a intrat, la vârsta de 13 ani, în „École centrale” de Grenoble, s-a dovedit a fi foarte talentat la matematică, sfătuit chiar să susțină examenul competițional la „École Polytechnique” din Paris. Ajuns în capitala Franței (1799), tânărul de 16 ani rămânea dezamăgit; Parisul l-a deprimat într-o asemenea măsură încât renunța la susținerea examenului; îmbolnăvindu-se, a fost preluat de vărul său, Noël Daru, care l-a trimis, după recuperare, să lucreze la „Ministerul Războiului”…

După „experiențele italiană, rusă și germană”[2], a revenit în Paris, ducând viața unui „dandy”[3], frecventând saloane literare. Câteva dintre lucrările sale au fost publicate; a avut succes cu „Viața lui Rossini” (1823); în 1830, a lansat al doilea său roman, „Le Rouge et le Noir”; cariera de romancier i-a fost întreruptă cu câteva zile înainte de publicare, fiind numit consul (la Trieste)[4]…

Stendhal, unul dintre primii care s-au desprins de curentele clasice și romantice ale vremii și au intrat în realism, scriitor în sensul acut al observației, a fost, totodată, primul care a explicat consecințele societății asupra acțiunilor personajelor sale. Cărțile sunt și mărturii fabuloase ale vieții timpului său[5]. Hipersensibil, Stendhal nu poate fi trecut în „registrul zborurilor lirice”; scrierea sa era menită să se caracterizeze prin concizie și claritate, cu propoziții pline de informații, lăsând, în același timp, să strălucească emoțiile nescrise…

[1] Foarte atașat de mama sa, pe care a pierdut-o de la vârsta de 7 ani, tânărul Henri a rămas cu tatăl – preocupat de găsirea banilor necesari traiului, în vreme ce mătușa, Séraphie, și tutorele, părintele Raillane, i-au oferit o educație strictă; a găsit, ce-i drept, o evadare prin intermediul bunicului său matern, doctorul Gagnon, care i-a făcut cunoscute lucrările lui Voltaire, Molière, Cervantes…

[2] Slujba de secretar s-a încheiat în 1800, atunci când a fost trimis ca „locotenent secund” în „Regimentul 6 Dragoni”/„Campania italiană”… Henri a prins drag de peninsulă, războiul l-a obosit… Întors la Paris, în 1802, a dezvoltat o pasiune pentru teatru, a văzut ce înseamnă viața de actor, a visat să fie dramaturg, dar nu a reușit să intre în comedie, devenind „oficial imperial” (cu ajutorul vărului său, Daru)… Călătorea în Germania, unde a participat, indirect, la „războaiele napoleoniene”, a fost trimis, pentru o vreme, în Rusia/„curier pentru împărat”. Primul Imperiu se prăbușea în 1814; Henri s-a mutat la Milano, unde a profitat de pasiunea sa pentru arte și cultură. A scris acolo prima sa carte, „Viețile lui Haydn, Mozart și Métastasio”, publicată în 1815; viața trăită în Milano, pe care îl considera „cel mai frumos loc de pe pământ”, s-a încheiat în 1821 (expulzat)…

[3] Îndrăgostit, dar excesiv de timid și de incomod, Henri a trecut printr-o serie de dezamăgiri romantice; a ajuns să publice (în 1827) „Armance”, primul său roman…

[4] Transferat apoi la Civitavecchia, și-a înecat plictiseala scriind mai multe cărți (scriitor cu multe lucrări neterminate, Stendhal continuă să-și transmită stilul inimitabil prin numeroase publicații postume); după ce a reușit să obțină un concediu… de trei ani, Stendhal s-a întors la Paris (între 1836 și 1839); profita de ocazie pentru a călători și pentru a scrie mai multe cărți, inclusiv al treilea roman, „La Chartreuse de Parme”; obligat să se întoarcă la postul său din Civitavecchia (în august 1839), era, din nou, afectat de plictiseală (tocmai el, care ne-a lăsat moștenire celebrul citat: „Cine are o pasiune, nu se plictiseşte niciodată”); a suferit primul său accident vascular cerebral; aflat în concediu medical după o a doua sincopă, s-a întors în Paris (1841) înainte de a fi lovit de un al treilea atac (martie 1842)…

[5] Roșu și Negru descrie diviziunile societății franceze în ajunul revoluției din 1830; la rândul său, Mănăstirea din Parma este inspirată de „războaiele napoleoniene” (pe care le-a suportat atunci când era mai tânăr); elementele autobiografice abundă în opera lui Stendhal; autor a trei cărți despre propria sa viață, are tendința de a se pune în pielea personajelor sale; prin „Julien Sorel”, „Del Dongo” și „Lucien Leuwen”, autorul își exprimă propriile sentimente și frustrarea față de societatea în care trăiește…