Lucian Blaga: „Orice idee aplicată e un înger căzut”

Publicat de nicolaetomescu, 5 mai 2021, 10:35

s-a născut pe 9 mai 1895, în comuna Lancrăm (lângă Sebeş, judeţul Alba)[1]. A început să vorbească la 4 ani; mai târziu, povestea că a stat „sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”… Primele clase le-a făcut la Sebeş, la şcoala primară germană (1902-1906), după care a urmat Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1906-1914)[2]. Încă de pe băncile liceului s-a familiarizat cu opera lui Friedrich Schiller. A debutat în ziarele arădene „Tribuna”[3] şi „Românul”[4]. După moartea tatălui, familia se mută la Sebeş în 1909. A urmat, în perioada 1914-1916, cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu şi Oradea, pe care le-a finalizat cu licenţă în 1917. A studiat filosofia şi biologia la Universitatea din Viena[5], între anii 1916-1920, obţinând titlul de doctor în filosofie. A revenit în ţară în ajunul Marii Uniri…

În 1919, Blaga a publicat primul său volum de poezii, intitulat „Poemele luminii”. Între 1920 şi 1924 a fost redactor la ziarele „Voinţa” şi „Patria”: a colaborat, totodată, cu publicaţiile „Gândirea”, „Adevărul literar şi artistic”, „Cuvântul”…

Din 1926, şi-a început cariera diplomatică – ataşat de presă la legaţiile române de la Varşovia, Praga, Berna şi Viena. Primul contact al lui Lucian Blaga cu Ministerul Afacerilor Externe (MAE) datează din 28 decembrie 1921, când poetul i-a scris ministrului Gheorghe Derussi, rugându-l să-l numească în funcția de cancelar la consulatul României din Paris[6]. Regele Ferdinand l-a numit cancelar, începând cu 1 ianuarie 1922, prin decretul cu nr. 76/ 5 ianuarie 1922. Lucian Blaga a fost informat, șase zile mai târziu, de numirea pe post și invitat să se prezinte la minister pentru depunerea jurământului de credință și primirea atribuțiilor funcției încredințate. Cu toate acestea, nu s-a prezentat să depună jurământul, informându-l pe G. Derussi, la 16 ianuarie 1922, că, fiind bolnav, nu se putea deplasa de la Cluj la București[7]. Prin raportul cu nr. 14.821/ 4 aprilie 1922, I.G Duca i-a propus regelui Ferdinand disponibilizarea lui Blaga; Suveranul a semnat decretul eliberării din funcție a lui Blaga la 7 aprilie 1922; poetul avea să revină în cadrul MAE în 1927…

A fost ales, la 41 de ani, membru activ al Academiei Române. Între 1939 şi 1948, a devenit profesor la Universitatea din Cluj (catedra de filosofie a culturii).

Din cauză că scriitorul nu a acceptat să intre în Comitetul Central al Partidului Naţional Popular, un satelit al Partidului Comunist, Securitatea a început să îl urmărească îndeaproape pe Lucian Blaga. Astfel, în 1949, după reforma învăţământului, Blaga a fost înlăturat definitiv din postul de profesor universitar. Până în 1959, a lucrat la Institutul de Istorie şi Filosofie din Cluj, ca cercetător, apoi a fost transferat la Biblioteca Filialei Academiei din Cluj[8]. Scriitorul nu a mai putut să-şi publice volumele, dar a continuat să scrie, operele din această perioadă fiind tipărite după moartea sa. În schimb, a început să traducă lucrările unor poeţi străini; în 1950, a stabilit cu Uniunea Scriitorilor planul pentru traducerea poemului dramatic „Faust” de Goethe.

Pare posibil ca poetul să fi fost propus pentru Premiul Nobel, în 1956[9]. Ovidiu Drimba susţinea că Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România (în acea vreme), a fost trimis de guvernul din Bucureşti la Stockholm „ca să arate acolo în cercurile autorizate că guvernul român n-ar privi cu simpatie asemenea distincţie acordată lui Blaga. De aceea a şi fost abandonată pentru moment această idee”[10]. Documentele găsite în arhivele Securităţii sunt dovezi ale faptului că scriitorul trebuia să fie arestat în acel an[11]. Cât a fost ostracizat, nu a putut să-şi publice operele. În 1962, Dorli Blaga s-a ocupat de publicarea volumului de poezii postum, intitulat, simplu, „Poezii. Opera lirică a scriitorului a evoluat în jurul temei misterului existenţei. În timpul vieţii, Blaga a publicat şapte volume de poezii: „Poemele luminii” (1919), „Paşii profetului” (1921), „În marea trecere” (1924), „Lauda somnului” (1929), „La cumpăna apelor” (1933), „La curţile dorului” (1938) şi „Nebănuitele trepte” (1943). Lucian Blaga este cel care a definit cele două concepte filosofice care stau la baza lucrărilor sale: cunoaşterea paradisiacă, de tip logic, al cărei scop este luminarea misterului, şi cea luciferică, al cărei scop este adâncirea misterului. În opinia ofiţerilor securişti, studiile lui Blaga aveau un conţinut „mistico-filosofic”. Conceptele sale sunt expuse în patru trilogii: „Trilogia cunoaşterii” (1943), „Trilogia culturii (1944)”, „Trilogia valorilor” (1946) şi „Trilogia cosmologică” (neterminată). Era omul care își „administra” opera – în sensul superior al cuvântului – și care ținea ca tot ceea ce a făcut să i se recunoască. Atracția către rădăcinile ființei neamului a fost mereu prezentă; și atunci, a căutat să descifreze modul în care a răspuns spiritualitatea românească la adierea raționalistă din secolul al XVIII-lea, venit din Apus; l-a interesat, îndeosebi, rezultatul acestui impact, fenomenul cultural (nu atât ca istoric al filosofiei românești, cât mai ales ca filosof al culturii; îl interesa fenomenul în sine, al întâlnirii dintre două forme de cultură – aceasta  l-a făcut să lucreze cu pasiune)…

Lucian Blaga s-a stins din viaţa perceptibilă pe 6 mai 1961, în Cluj. Romanul său postum, „Luntrea lui Caron”, imaginase propriul ritual al trecerii la cele veșnice. Real, a fost înmormântat chiar în ziua lui de naştere, 9 mai 1961, la Lancrăm…

[1] Al nouălea copil al unei familii de preoţi, fiul lui Izidor Blaga şi al Anei, născută Moga, de origine aromână…

[2] Unde era profesor ruda sa, Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de teoria dramei…

[3] Cu poezia „Pe ţărm” (1910)…

[4] Cu studiul „Reflecţii asupra intuiţiei lui Bergson” (1914)…

[5] Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soţie…

[6] Blaga și-a argumentat cererea prin faptul că ar fi progresat din punct de vedere literar dacă ar fi intrat în contact cu Occidentul. În aceeași zi, G. Derussi și-a pus rezoluția pe solicitarea poetului: „Recomand călduros numirea (…), mai ales că la Paris nu avem, încă, un ardelean”. Pentru numirea lui L. Blaga, Alexandru Vaida Voevod (1872-1950) a intervenit personal la premierul Ion I.C. Bratianu (1864-1927), prin Raportul cu nr. 863. În acest context, la 5 ianuarie 1922, G. Derussi l-a informat pe Regele Ferdinand (1914-1927) că în cadrul Ministerului Afacerilor Externe avea liber un post de cancelar, propunându-l pe L. Blaga pentru investirea în funcție…

[7] În această situație, Blaga a solicitat un concediu medical până la 15 aprilie 1922, anexând o adeverință medicală, semnată de doctorul Constantin Stânca, șeful Clinicii de Obstetrică-Ginecologie din Cluj, din care rezultă că suferea de „anemie”, cauzată de o „gripă îndelungată”. Concediul i-a fost aprobat, însă, la 28 martie 1922, Blaga i-a solicitat lui Ion G. Duca (1879-1933), ministru de externe, să-l „disponibilizeze fără plată de salariu” începând cu 1 aprilie 1922, menționând că trebuia să termine câteva proiecte literare, care nu îi permiteau să se prezinte la lucru în cadrul MAE…

[8] În acest timp, Lucian Blaga coresponda cu Dorli, fiica sa, aflată la Bucureşti. În scrisori îi explica dificultatea situaţiei sale. „Eu încerc să mă adaptez la o nouă viaţă cu ore fixe şi foarte nepoetice”…

[9] Este evident că autorităţile României comuniste nu au acceptat o asemenea propunere”, susținea Dorli Blaga, în cartea „Blaga supravegheat de Securitate”. „La Stockholm a fost Zaharia Stancu, în vederea convingerii juriului să nu-l premieze” pe Lucian Blaga. În 1959, în „Gazeta literară” a apărut un fragment din romanul lui Mihai Beniuc, „Pe muche de cuţit”, intitulat „Marele Anonim”, care avea ca scop atacarea poetului; Lucian Blaga a fost foarte mâhnit de acest articol, dar nu a avut cum să riposteze…

[10] Relatează, într-o notă informativă prezentată Securităţii, un critic literar timişorean. Iar Zaharia Stancu ar fi răspuns la întrebarea (incomodă) a unor studenţi: „Nu am avut nici o dovadă reală, dacă era realitate sau simple zvonuri care circulă în Occident şi în România. Anume, că un grup de emigranţi români trăind în Franţa sau în altă ţară, ar fi făcut o hârtie prin care propusese ca acest premiu să fie acordat lui Blaga”…

[11] Într-un interviu acordat revistei „Apostrof” (2002), Dorli Blaga afirmase: „Tata a murit ca scriitor interzis, scos din programa analitică a şcolilor şi universităţilor, din manuale, din bibliotecile publice. Lucrările lui puteau fi citite numai cu aprobare, la fondurile speciale ale marilor biblioteci. Lucrările lui nu puteau fi citate decât dacă comentariul era negativ. În general, nu era acceptat în bibliografii. Iar cine aducea în şcoli sau facultăţi lucrări de Blaga risca sancţiuni foarte grave”… Supravegherea lui Blaga a devenit mai accentuată din 1960. Securitatea a început să-i înregistreze convorbirile telefonice, să-i observe ieşirile şi vizitele primite; cunoştinţe de-ale scriitorului au fost interogate, oameni pe care el îi considera prieteni l-au trădat…

Nicolae Tomescu

redactor-șef Radio Iași