Mircea Eliade: „Dacă uiţi, te rătăceşti”
Publicat de nicolaetomescu, 22 aprilie 2020, 11:10
Renumele şi, deloc întâmplător, numele lui Eliade era asemănător cu cel al lui Ion Heliade Rădulescu[4]…
S-a născut primăvara, într-o zi, spunea el, norocoasă: 13 martie 1907 (data exactă se bănuieşte a fi 13 martie; există mai multe variante /25 februarie/28 februarie/8 martie/9 martie/13 martie/19 martie, unele dintre acestea menţionate de Eliade însuşi, în documente diverse)…
Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde informaţii autobiografice[5] legate de prima întâlnire cu viitorul lui profesor de logică şi metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influenţă decisivă asupra carierei sale[6]. Dorind să-şi lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci dominantă în România, Eliade a învăţat limba italiană şi, cu prilejul unor călătorii în Italia, i-a cunoscut personal pe Giovanni Papini şi pe Vittorio Macchioro[7]. După cultura italiană, filozofia indiană devine a doua pasiune a lui[8]; întors din India la Bucureşti, îşi dă doctoratul în filozofie cu o dizertaţie despre Yoga; în 1933, romanul Maitreyi a dobândit mare popularitate, bazat pe experienţa din India şi pe date autobiografice. Între 1932 şi 1943, a publicat mai multe volume de proză literară, eseuri şi lucrări ştiinţifice. De la mijlocul anilor ’30 ai secolului al XX-lea, a îmbrăţişat[9] ideologia Mişcării Legionare[10]; în timp ce scria articole antisemite[11], a luat poziţie faţă de expatrierea unor mari intelectuali evrei, şi-a menţinut amiciţia cu Mihail Sebastian. În 1940, a fost numit ataşat cultural la Londra, apoi la Lisabona. Avea 15 cărţi publicate când a fost dat afară de la catedra de logică şi metafizică, din Universitatea Bucureşti[12], pe motiv de pornografie în literatură; când a fost exclus din diplomaţia română (1945), numărul cărţilor publicate ajunsese la 25.
Ocuparea și comunizarea României l-au determinat să ia calea exilului[13]; la Paris a trăit din cursuri[14]; se poate vorbi despte alternanța cu tot felul de conferinţe în marile centre şi universităţi europene; publică celebra lucrare Tratat de istorie a religiilor (1949)[15]. Din 1957, Mircea Eliade s-a stabilit în Chicago[16]; reputaţia sa va crește cu fiecare an şi cu fiecare nouă lucrare apărută, Eliade va deveni membru în instituţii ilustre, va primi mai multe doctorate honoris causa[17]. Catedra de „Istoria Religiilor” a Universității din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a contribuţiei la literatura din domeniu[18]. Din 1976, a început publicarea operei ştiinţifice esențiale – Istoria credinţelor şi ideilor religioase[19].
Zece ani mai târziu, din ce în ce mai slăbit[20], cu o mână pe ochelari şi cealaltă pe verighetă, a încercat ultimele gesturi de tandreţe[21] (scria Culianu): „Îi propune soţiei sale un joc, care va fi şi ultimul său gest înainte de a-şi pierde definitiv cunoştinţa: îi arată verigheta, prinsă cu o sârmă verde ca să nu-i alunece de pe deget, îi strânge afectuos mâna, pune verigheta sa alături de a ei, încearcă să-i ducă mâna la buze ca să i-o sărute. În rezervă, nu se varsă lacrimi. La ora 9:15 pe data de 22 aprilie (1986), Eliade adoarme definitiv pe patul de spital cu o carte în mână”…
„Toți suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi” (Noaptea de Sânziene)
[1] Eliade nu a fost un elev silitor, nici în şcoala primară, nici la liceu. Nu înţelegea de ce trebuia să-şi pregătească temele pentru şcoală, de ce trebuia să înveţe gramatica limbii franceze, „o disciplină absurdă şi ineficace”, de ce ar fi fost nevoit să parcurgă manualul de limba română pe care, oricum, îl citise cu mult timp înainte să ajungă la liceu. Era interesat doar de zoologie, astfel încât petrecea zile întregi căutând plante şi insecte; venea acasă cu borcane pline cu şopârle, broaşte şi tritoni. Rămâneau însă corigenţele, la română, franceză şi germană. Elevul era indisciplinat, dar lipsa lui de disciplină nu a dus, inevitabil, la eşec, ci la străucire… A reuşit să-şi ia corigenţele, chiar să ia numai note de 10 la limba română, pentru „compoziţiile de 15-20 de pagini”; scria ce vedea; „De unde le-ai copiat? Din ce carte?”, l-a întrebat profesorul… „Bravo! Sunt nevoit să-ţi dau 10!” – cuvintele însemnau prima sa victorie, în ciuda scepticismului părinţilor: „Tata mi-a spus că se va lăsa convins numai după ce va vedea nota zece trecută în carnet, adică la sfârşitul trimestrului!”…
[2] Bucuria pentru cărţile descoperite (atent aşezate pe rafturi) s-a transformat într-o „catastrofă”. Părinţii săi primesc sfatul învăţătorului: să nu-l lase să citească prea mult, deoarece are ochii slabi. Nu renunţă uşor: „Citeam ce-mi cădea în mână, romane în fascicole, Sherlock Holmes, Psaltirea, Cheia visurilor şi citeam pe ascuns, în fundul grădinii, în pod, în pivniţă”. Dioptriile creşteau mai „vioi” decât avea timp să-şi schimbe lentilele, iar medicul nu avea o soluţie încurajatoare: Eliade nu trebuia să-şi obosească ochii citind prea mult la lumina lămpii. „Dar cum aş fi putut să-mi menajez ochii într-un timp când aproape în fiecare săptămână descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine? Încercam, totuşi să mă apăr, citind fără ochelari, cu bărbia lipită de carte, sau închizând când un ochi, când celălalt, sau apăsându-mi ochelarii pe nas, sau schimbând becurile, când albastre, când albe, când slabe, când puternice. Apoi, când ochii îmi lăcrimau şi mi se împăienjeneau de-a binelea, treceam în odăiţa de alături şi mă spălam cu apă rece. Rămâneam apoi câteva minute întins pe pat, cu ochii închişi, încercând să nu mă mai gândesc la nimic”, îşi amintea Eliade despre defectul care avea să poarte titlul uneia dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale…
[3] Mircea Eliade a început prin a fi profesor la „Divinity School”, o Facultate de teologie în cadrul Universităţii din Chicago. Practic, preda istoria comparată a religiilor unor teologi creştini; erau relativ puţini studenţi în sală; când a apărut mişcarea hippy în America, pe la jumătatea anilor ’60 ai secolului trecut, Eliade a observat că i se umple sala; a ajuns să predea în amfiteatre; amfiteatrele au devenit neîncăpătoare, arhipline, cărturarul a creat o efervescenţă în rândurile studenţilor săi; fusese în India, consumase narcotice (cannabis indica, opiu), ştia despre religiile orientale, ştia despre şamanism şi despre vrăjitorie, scrisese cărţi despre manifestările religioase şi despre yoga; putea să le fie bunic hipioţilor de 19 ani, cu manifestările lor şocante – practicarea amorului liber, pletele, modul de a se îmbrăca, atitudinea rebelă ş.a.m.d.; nu numai că studenții îl vroiau pe Eliade ca profesor, dar îl doreau ca pe un guru, ca pe un maestru care să se implice în vieţile lor; cărturarul a făcut pasul înapoi, i-a fost teamă de relaţia puternic emoţională şi existenţială. Important rămâne faptul că respectivele amfiteatre au dus la invitaţii din partea altor universităţi, din Los Angeles, Santa Barbara, California…
[4] Nicio asemănare de sânge… Gheorghe Ierimia, tatăl lui Mircea Eliade, ofiţer de infanterie din Tecuci, îşi schimbase numele în cinstea scriitorului. Mircea era al doilea dintre cei trei copii (alături de Corina şi Nicu) ai lui Gheorghe, „un flăcău tomnatec, cu mustaţă neagră, în furculiţă”, şi ai Janei, „o femeie frumoasă şi încă elegantă”… Cu cât tânărul Mircea dorea, tot mai mult, să citească fiecare carte care-i pica în mână, cu atât mai mult tatăl său îi încuraja calităţile – pe care i le considera excepţionale – de pianist; exersa cel puţin două ore pe zi, dar nu reuşea, oricât de mult ar fi repetat, să reţină o melodie: „Fugeam adeseori de la curs, sărind pe fereastră şi mă duceam să joc oina pe maidanul Primăriei. Alteori, nu veneam la şcoală, minţind că eram bolnav. Rupeam foile din carnetul de note, ca să nu vadă mama cât de proaste note aveam, sau mă prefăceam că l-am uitat acasă sau că l-am pierdut (Mircea Eliade, «Memorii»)…
[5] „Tinerețea e ispitită de mediocritatea sentimentală și cerebrală, de iluzia unei fericiri comode”
[6] Recunoscând talentul şi cunoştinţele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacţia ziarului „Cuvântul”…
[7] Care avea publicaţii în domeniul istoriei religiilor…
[8] Obţinând o bursă particulară, a început să studieze limba sanscrită şi Yoga – cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta (1928-1932); petrecuse şase luni în „ashram”-urile din Himalaia (locuri de retragere) şi călătorise în Birmania şi în Ceylon…
[9] Există și întâmplarea din 1938, atunci când este arestat, dus la poliție, doarme pe jos, i se fac percheziții la domiciliu, i se cere să semneze o declarație că se solidarizează cu mișcarea legionară; refuză să semneze, nu fusese în niciun partid politic. Odată transportat în lagărul de la Miercurea Ciuc, soția sa, Nina, adresează regelui o scrisoare prin care explică importanța apariției revistei „Zalmoxis” (unde colaborau cinci savanți), că soțul său și-a dedicat viața științei și literaturii. Preocupările lui Mircea Eliade nu aveau nimic comun cu politica, dar viața sa continua să fie zbuciumată, plină de datorii și necazuri după ieșirea din lagăr. Primește și subvenție pentru editarea revistei „Zalmoxis”. O contribuție la apariția revistei a avut-o și Constantin Noica, care-l felicită: „Ce impresionantă e revista, așa cu recenzii, note, clișee! Ai adus Occidentul în România și încă în ce Românie”…
[10] Cu toate acuzațiile, opera sa a rămas curată (deși Iphigenia pare a fi o alegorie a morţii lui Codreanu). Merită chiar să încercăm explicații mai profunde… Eliade a preferat să tacă. Public, nu a răspuns niciodată (rarisim, în particular). Motivele pot fi mai multe. În primul rând, pentru că a resimţit profund eşecul participării sale la istorie, implicit aderenţa sa la ideologia legionară, Eliade a ales să se retragă, ca un om înfrânt, de pe orice front politic. A ieşit definitiv din baricada politică. Un alt motiv este cel pe care îl explică într-o scrisoare din 1978, adresată lui Ioan Petru Culianu, după ce acesta insista şi îi adresase mai multe întrebări despre episodul din trecutul său. Eliade i-a spus că nu mai putem vorbi, obiectiv, despre Mişcarea Legionară, aşa cum a înţeles-o el în anii ’30 (ai secolului al XX-lea), «astăzi nu sunt acceptate decît apologiile (pentru un umăr infim de fanatici) sau execuţiile (pentru majoritatea cititorilor). După Auschwitz, chiar oamenii cinstiţi nu-şi mai pot îngădui să fie obiectivi – iată un principiu al istoricului şi, mai cu seamă, al istoricului religiilor…
[11] Unul dintre textele cu elemente antisemite? „De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare?”… A apărut pe 17 decembrie 1937, într-unul din ziarele cunoscute legionare, „Buna Vestire”, iar pe 20 decembrie aveau loc alegerile parlamentare; afirmă, într-o scrisoare adresată lui Gershom Scholem (n.n. – filosof israelian, profesor de mistică iudaică, prieten cu Mircea Eliade) că a fost vorba de o anchetă a ziarului şi ei au pus această întrebare, „De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare?”, mai multor scriitori, printre care şi lui; nu a fost o iniţiativă de-a lui Mircea Eliade; acesta pretindea că nu a scris textul şi că l-a rostit în redacţie, iar redactorii l-au notat, apoi l-au scris; susţinuse că accentele mai criticabile nu-i aparţin, ci acelora care au redactat răspunsul. Avem dreptul să fim rezervaţi, merg pe ideea lui Andrei Oișteanu; dacă ai probleme cu faptul ţi-au fost puse în gură cuvinte şi idei cu care nu eşti de acord, protestezi chiar a doua zi; Eliade nu a făcut-o…
[12] Mircea Eliade a fost profesor preț de 5 (cinci) ani la Facultatea de Litere și Filosofie din București; succesele cursului său erau răsunătoare, Emil Cioran amintindu-și: „Fără note, fără nimic, luat de o amețeală de erudiție lirică, asvârlea cuvinte convulsive și totuși coerente, subliniate de mișcarea crispată a mâinilor. O oră de tensiune, după care, veritabil miracol, nu părea epuizat, și nici poate nu era. Ca și cum ar fi posedat arta de a întârzia nedefinit oboseala”…
Numai atunci când corifeii (de la dreapta la stânga – Eliade, Ionescu, Cioran) erau împreună, Cioran vorbea în limba română (refuza, în alte situații)
[13] „După o anumită vârstă, toți oamenii au impresia că au naufragiat, că și-au ratat viața, că au trăit o viață idioată, absurdă – o viață care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viața altuia.. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înșine și nu putem crede că dacă am fi trăit într-un adevăr viața noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată.”
[14] Din 1945, predă la „Ecole des Hautes Etudes” din Sorbona, devine unul dintre cei mai importanţi istorici ai religiilor (potrivit unor opinii, Mircea Eliade a fost mai mult un „comparatist” decât un „istoric” în sensul pur al cuvântului)… În altă privință, judecați dumneavoastră ce a fost: nu uită că este român, tocmai atunci când i se oferă, în 1946, cetățenia franceză; o refuză cu mândrie; francezii l-au prețuit și i-au publicat opera…
[15] Examinând simbolismul apelor, pietrelor, al plantelor, Eliade evidenţiază ideologia proprie fiecarei religii şi, pe larg, a religiei ca atare, în opoziţie cu domeniul profanului. În cercetările sale, Eliade descoperă două categorii de oameni: homo religiosus (omul religios) cu universul său spiritual, care crede într-o realitate absolută /sacrul / şi îşi asumă în lume un mod de existenţă specific; homo areligiosus (omul nereligios), care refuză transcedentalul. Cercetarea gândirii omului religios îl face să se intereseze mai mult de popoarele lipsite de scriere. Îl întâlneşte pe C. G. Jung şi descoperă interpretări comune, fiind frapat de importanţa arhetipului. Se angajează pe o nouă cale, aceea a identificării transcedentalului în conştiinţa umană, aceasta desemnând orientarea decisivă către studierea sacrului, simbolului şi mitului, fiind convins că numeroase fenomene istorico-religioase ale umanităţii nu sunt decât expresii variate ale câtorva experienţe religioase fundamentale…
[16] În calitate de profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea „Loyola”…
[17] Spre exemplu: în 1976, la Universitatea Sorbona din Paris, i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa; în anul 1985 a devenit Doctor Honoris Causa al Universităţii din Washington…
[18] La catedră i-a urmat asistentul său, Ioan Petru Culianu…
[19] 3 volume, pentru care statul francez i-a acordat „Legiunea de Onoare”, iar Academia Franceză premiul „Bordin”… Lucrarea reprezintă o sinteză a principalelor manifestări ale omului religios, din preistorie până în contemporaneitate. Analizând unitatea fundamentală a fenomenelor religioase, autorul subliniaz inepuizabila unitate a expresiilor lor. Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spaţiu şi timp sacru. Spaţiul sacru este centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiţie a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca orizontul unui anume grup religios. În concepţia respectivă, fiinţele umane arhaice erau orientate în timp şi spaţiu, cele moderne ar fi dezorientate; dar şi în omul modern ar exista o dimensiune ascunsă, subconştientă, guvernată de prezenţa secretă a unor profunde simboluri religioase…
[20] În 16 decembrie 1985, biroul cabinetului său de lucru a luat foc; au ars cărți, manuscrise, corespondență. Marcat profund, la câteva luni distanță de nefericitul accident, făcea o congestie cerebrală; tot atunci s-a constatat că avea metastaze în corp…
[21] „Niciun om nu decide în dragoste. Așa se petrece cu toată viața; numai întâmplarea alege, ea adună și desparte, mai ales în iubire, și aceasta e tragic, e inuman; că întâmplarea decide mai ales în iubire.” (scria Eliade în Întoarcerea din Rai)… Pare adevărat, câtă vreme cererea în căsătorie pentru Nina Mareş, funcţionara cu care avea o relaţie, a fost mai degrabă o întâmplare, decât un o dorinţă aprinsă a romancierului; a fost prins între funcţionara Nina şi actriţa Sorana mai bine de o jumătate de an – nu putea decide între cele două femei, astfel încât a considerat, în 1932, că cel mai bun lucru pe care l-ar putea face ar fi să pună punct ambelor relaţii; a ales să-şi anunţe, pe rând, iubitele în legătură cu decizia sa; când Nina îşi pregăteşte o eventuală sinucidere, Eliade schimbă întreaga strategie: vede în destinul lui menirea de a salva fiinţa nefericită, drept pentru care îi şi propune să-i devină soţie (femeia ar fi fost conştientă, de la bun început, de marele sacrificiu făcut de romancier, în scurta căsnicie pe care au avut-o dedicându-se, până la moartea sa din 1944, susţinerii activităţii literare a soţului său)… Anterior, fusese prins de fiorii pentru Maitreyi; mai târziu, prin intermediul primei iubiri, Sibylle, profesoara de latină din Paris, în primăvara lui 1948 o cunoaște pe Christinel Cotescu, marea dragoste…
După ce urmează Liceul „Ştefan cel Mare
După două clase primare pregătite acasă şi două la Roman, începe gimnaziul la Liceul Internat din Iaşi, îşi continuă învăţătura la Roman şi iarăşi la Iaşi, la Liceul Naţional, cu ultima clasă în particular. Urmează Facultatea de Drept la Universitatea din Iaşi. Este codirector la revista „Hiena”, redactor la „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Bucovina”, „Ţara nouă”, la ziarul „Voinţa” din Cluj, unde a înfiinţat în mai 1921, împreună cu Gib I. Mihăescu, Adrian Maniu etc., revista „Gândirea”. Redactor la ziarele „Cuvântul” şi „Curentul”, mai târziu director al cotidianului politic şi literar „România” şi al revistei „România literară”, funcţionează un timp şi ca secretar general în Ministerul Artelor. 
În anii ’60, a fost închis pentru încercarea de a trece înot Dunărea lângă „Porţile de Fier”. Până în 1981, atunci când a emigrat în S.U.A., nu a avut niciun fel de loc de muncă stabil; v
Tatăl lui Amerigo a murit în aprilie 1478 şi astfel Amerigo a devenit moştenitorul averii familiei sale. A devenit managerul familiei Medici, şi timp de 16 ani a încheiat contracte în numele acestora acumulând foarte mulţi bani. Se decide să părăsească Italia în favoarea Spaniei. În 1493 în Spania ajunge vestea conform căreia Cristofor Columb ajunsese în Indiile de vest. Amerigo a continuat să fie comerciant în slujba familiei Medici şi a stabilit foarte multe contacte în Spania. În anul 1489 Vespucci a transferat afacerea familiei Medici lui Gonzalo Berardi iar aceştia doi devin prieteni apropiaţi. Vespucci devine din ce în ce mai interesat de călătoriile lui Columb. După mai multe încercări de a descoperi un pasaj către Asia, Vespucci realizează faptul că trebuie să devină explorator, întrucât avea toate calităţile pentru a fi marinar. În mai 1499, Vespucci pleacă la drum alături de Alonso de Hojeda. Lui Amerigo i s-au dat 2 nave şi putea să facă ce ar fi vrut cu ele atâta timp cât avea permisiunea lui Hojeda. Navele au ajuns în Brazilia pe 27 iunie 1499 şi au fost primele ambarcaţiuni europene ce au ajuns acolo. Navele au navigat pe Amazon studiind totul. Vespucci se ocupa de cosmografie. Drumul l-a transformat pe Vespucci dintr-un om de afaceri într-un învăţat. Vespucci se gândea că era foarte aproape de a găsi o nouă rută spre Asia, totuşi în iunie 1500 navele s-au întors în Spania. Imediat cum Vespucci a ajuns în Spania i-a scris lui Lorenzo de Medici o scrisoare în care îi povestea cum a traversat Atlanticul, despre animalele pe care le-a văzut, date despre tot cea întâlnit. Cum a ajuns în Europa Vespucci era foarte dezamăgit deoarece Vasco da Gama reuşise să navigheze în jurul Africii ajungând până în partea estică. Amerigo Vespucci s-a decis să mai facă o expediţie iar guvernul spaniol i-a dat 3 nave plus provizii dar a refuzat considerând că va avea succes numai dacă va naviga sub pavilion portughez. Astfel portughezii îi oferă 3 nave şi control total asupra lor. Expediţia avea să-l facă pe Vespucci faimos, deoarece descoperise un nou continent. Vespucci era sigur că nu ajunsese în Asia. Ultima expediţie a fost făcută sub comanda lui Gonzalo Coelbo şi a fost un dezastru. În iunie 1504 Vespucci ajunge la Lisabona şi până la sfârşitul anului se mută la Sevilla unde va rămâne până la sfârşitul vieţii sale.
