Onisifor Ghibu: „Școala e un institut de educație și de instrucție”

Publicat de nicolaetomescu, 30 mai 2021, 10:20

În 1914, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, s-a refugiat la Bucureşti[2], colaborând cu alţi[3] refugiaţi ardeleni – pentru a promova beligeranța[4] României întru eliberarea Transilvaniei. După campania catastrofală din 1916, atunci când guvernul s-a retras la Iaşi, Onisifor Ghibu s-a refugiat şi el în Moldova, iar, din martie 1917, s-a mutat la Chişinău…

Peste Prut, a devenit unul dintre principalii „activiști”[5] care au urmărit, prin acțiunile lor, independenţa şi unirea Basarabiei cu România[6]. A pus bazele Partidului Naţional Moldovenesc[7], a reorganizat învăţământul basarabean cu predare în limba română, a lucrat la apariţia ziarului „Ardealul”, primul cu litere latine din Imperiul Rus…

În 1918, a fost numit secretar general în Consiliul Dirigent al Transilvaniei…

În perioada interbelică, şi-a dedicat activitatea[8] sferei distinse, sobre, corecte, solemne…

După instaurarea comunismului, a cunoscut „drumul către iadul regimului” (pensionat, epurat, întemnițat); în 1945, a fost arestat şi închis[9] la Caracal; arestat, din nou, în 1956 şi închis până în 1958, după liberare a trăit izolat la Sibiu (până în 31 octombrie 1972)…

[1] 31 mai 1883, în comuna Săliște…

[2] A fugit de înrolarea în armata austro‑ungară; alegea, un an mai târziu, să treacă granița în România – fapt care i‑a adus o condamnare la moarte în contumacie, pronunțată de autoritățile militare maghiare de la Cluj. Ajuns la București, atras de „puterea cuvântului scris”, a fondat săptămânalul „Tribuna”; a militat, alături de alți ardeleni, pentru intrarea României în război; în momentul în care visul acesta s‑a produs, Ghibu devenea unul dintre publiciștii care au susținut fervent cauza națională, „mobilizându‑i pe românii care aveau nevoie de îmbărbătare”…

[3] Octavian Goga şi Vasile Lucaciu, iată două personalități renumite…

[4] Starea de război…

[5] Astfel se putea rupe vălul de ignoranță, dezrădăcinare, teama indusă de 106 ani de stăpânire rusească asupra provinciei; flacăra conștiinței naționale trebuia întreținută cu orice preț…

[6] Bolșevicii l-ar fi putut ucide (cum o făcuseră cu Simeon Murafa, în vara anului 1917); iată de ce, Ghibu a fost nevoit, pentru o perioadă, să‑și ia măsuri sporite de precauție pentru a‑și păstra viața – pleca, adeseori, la Iași, unde întâlnea oficialii români…

[7] A intrat în contact cu Pantelimon Halippa, Ion Inculeț, Vasile Stroescu, Daniel Ciugureanu, Onisifor Ghibu… Le-a acceptat orientarea și sfaturile, sprijinul concret pentru organizarea Partidului Național Moldovenesc; prin această modalitate, contribuia la conturarea programului politic al partidului, mediind o apropiere, dar și întâlnirea liderilor de la Chișinău cu cei din Iași…

[8] În 1919, a condus acțiunea de preluare a universității din Cluj (acolo a devenit profesor de pedagogie). În același an, a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Din anul 1922, era votat președinte al secției școlare a „Asociației Culturale Astra”. Întreaga perioadă interbelică a dedicat-o activității didactice din Cluj, dar și publicării unor lucrări de istorie transilvăneană…

[9] Pentru 222 de zile…

Trei destine tragice, trei mari personalități din „Generația Unirii”

Publicat de nicolaetomescu, 1 decembrie 2020, 19:05

În 1914, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, s-a refugiat la Bucureşti[2], colaborând cu alţi[3] refugiaţi ardeleni – pentru a promova beligeranța[4] României întru eliberarea Transilvaniei. După campania catastrofală din 1916, atunci când guvernul s-a retras la Iaşi, Onisifor Ghibu s-a refugiat şi el în Moldova, iar, din martie 1917, s-a mutat la Chişinău…

Peste Prut, a devenit unul dintre principalii „activiști”[5] care au urmărit, prin acțiunile lor, independenţa şi unirea Basarabiei cu România[6]. A pus bazele Partidului Naţional Moldovenesc[7], a reorganizat învăţământul basarabean cu predare în limba română, a lucrat la apariţia ziarului „Ardealul”, primul cu litere latine din Imperiul Rus…

În 1918, a fost numit secretar general în Consiliul Dirigent al Transilvaniei…

În perioada interbelică, şi-a dedicat activitatea[8] sferei distinse, sobre, corecte, solemne…

După instaurarea comunismului, a cunoscut „drumul către iadul regimului” (pensionat, epurat, întemnițat); în 1945, a fost arestat şi închis[9] la Caracal; arestat, din nou, în 1956 şi închis până în 1958, după liberare a trăit izolat la Sibiu (până în 1972)…

[1] 31 mai 1883, în comuna Săliște…

[2] A fugit de înrolarea în armata austro‑ungară; alegea, un an mai târziu, să treacă granița în România – fapt care i‑a adus o condamnare la moarte în contumacie, pronunțată de autoritățile militare maghiare de la Cluj. Ajuns la București, atras de „puterea cuvântului scris”, a fondat săptămânalul „Tribuna”; a militat, alături de alți ardeleni, pentru intrarea României în război; în momentul în care visul acesta s‑a produs, Ghibu devenea unul dintre publiciștii care au susținut fervent cauza națională, „mobilizându‑i pe românii care aveau nevoie de îmbărbătare”…

[3] Octavian Goga şi Vasile Lucaciu, iată două personalități renumite…

[4] Starea de război…

[5] Astfel se putea rupe vălul de ignoranță, dezrădăcinare, teama indusă de 106 ani de stăpânire rusească asupra provinciei; flacăra conștiinței naționale trebuia întreținută cu orice preț…

[6] Bolșevicii l-ar fi putut ucide (cum o făcuseră cu Simeon Murafa, în vara anului 1917); iată de ce, Ghibu a fost nevoit, pentru o perioadă, să‑și ia măsuri sporite de precauție pentru a‑și păstra viața – pleca, adeseori, la Iași, unde întâlnea oficialii români…

[7] A intrat în contact cu Pantelimon Halippa, Ion Inculeț, Vasile Stroescu, Daniel Ciugureanu, Onisifor Ghibu… Le-a acceptat orientarea și sfaturile, sprijinul concret pentru organizarea Partidului Național Moldovenesc; prin această modalitate, contribuia la conturarea programului politic al partidului, mediind o apropiere, dar și întâlnirea liderilor de la Chișinău cu cei din Iași…

[8] În 1919, a condus acțiunea de preluare a universității din Cluj (acolo a devenit profesor de pedagogie). În același an, a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Din anul 1922, era votat președinte al secției școlare a „Asociației Culturale Astra”. Întreaga perioadă interbelică a dedicat-o activității didactice din Cluj, dar și publicării unor lucrări de istorie transilvăneană…

[9] Pentru 222 de zile…

***

Pantelimon Halippa sau Pan Halippa se născuse la 1 august 1883 (Cubolta, judeţul Soroca)…

A urmat şcoala primară în satul natal, apoi cursurile Şcolii Spirituale din Edineţ şi ale Seminarului Teologic din Chişinău; după absolvirea seminarului (în 1904), s-a înscris la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii din Dorpat (azi Tartu, Estonia)[1]; un an mai târziu, a izbucnit mișcarea revoluţionară şi Pantelimon Halippa s-a văzut nevoit să abandoneze amintita unitate didactică și administrativă din cadrul instituției de învățământ superior… Revenit la Chişinău, s-a apropiat de intelectuali tineri, colaborând la revista „Basarabia”/prima publicaţie românească a epocii, în paginile căreia a tipărit imnul revoluţionar „Deşteaptă-te, române”[2]…

S-a refugiat la Iaşi şi s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universității (i-a urmat cursurile între 1908 şi 1912). În perioada pe care o invoc, a colaborat la revista „Viaţa românească”; aici a publicat „Scrisorile din Basarabia”. În 1908, a tipărit, la Chişinău,cu caractere chirilice, prima carte literară din ținutul de peste Prut/intitulată „Pilde şi novele”, iar, în 1912, lucrarea „Basarabia, schiţă geografică”.

Revenit la Chişinău, în 1913, scoate din lumina tiparului – împreună cu Nicolae Alexandri şi cu ajutorul lui Vasile Stroescu -, ziarul „Cuvânt moldovenesc” (al cărui director a devenit). În scrierile sale, Halippa a susținut, continuu, unirea Basarabiei cu România[3]… În 1917, a înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc[4]. Anul următor /1918/ l-a găsit pe Halippa în fruntea curentului unionist[5]; era ales vicepreşedinte, apoi preşedinte al Sfatului Ţării (adunarea care, la 27 martie 1918, a votat Unirea Basarabiei cu România). Putea fi regăsit și în primele rânduri ale Adunărilor de la Cernăuţi şi de la Alba-Iulia, care au proclamat Unirea Bucovinei cu Patria Mamă, respectiv, a Transilvaniei cu România…

După 1918, a deţinut mai multe funcţii[6]… Unul dintre cei mai importanţi militanţi pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia[7] şi pentru unirea acestei provincii cu România, preşedintele Sfatului Ţării care a votat Unirea la 1918, cel care a ocupat funcţii de ministru în diferite guverne interbeliceși a fost persecutat politic de regimul comunist (întemnițat la Sighet)[8], membru corespondent al Academiei Române[9], a murit[10] în ziua de 30 aprilie 1979…

[1] Pantelimon Halippa era cunoscut atât de social-democraţii lui Kerenski, cât şi de bolşevici; în anul 1905, pe când era student la Facultatea de Matematică şi Fizică a Universităţii din Tartu, participase la revoluţia antiţaristă şi devenise unul dintre liderii mişcării narodniciste…

[2] Fapt pentru care a fost urmărit de autorităţile ţariste…

[3] Pantelimon Halippa, luptător împotriva absolutismului ţarist, a fost arestat prin ordinul lui Nicolae al II-lea, ultimul ţar al Rusiei. După proclamarea Republicii, după prima revoluţie din 1917, Pantelimon Halippa, în calitate de reprezentant al ţărănimii basarabene, a devenit membru al Parlamentului din Petrograd (regimul condus de social-democratul Kerenski). Pantelimon Halippa a încercat, fără succes, să negocieze cu reprezentanţii noului guvern al Rusiei recunoaşterea autonomiei Basarabiei. În ajunul izbucnirii Revoluţiei bolşevice, Pantelimon Halippa s-a întâlnit cu Lenin şi cu Troţki; Lenin, care încerca să obţină sprijinul reprezentanţilor naţiunilor asuprite din Rusia tocmai pentru a răsturna guvernul condus de Kerenski, i-a spus lui Pantelimon Halippa că este de acord cu proclamarea independenţei tuturor naţiunilor înglobate în fostul Imperiu Ţarist…

[4] După discuţiile cu Kerenski şi cu Lenin, Pantelimon Halippa a creat Partidul Naţional Moldovenesc, care milita deschis pentru Unirea cu Regatul României…

[5] Iată contextul… În Basarabia, bandele de soldaţi ruşi bolşevizaţi scăpaseră de sub control; Oltenia, Muntenia şi Dobrogea fuseseră ocupate de Puterile Centrale; singurul teritoriu liber al României era Moldova, iar Guvernul şi Casa Regală se aflau în refugiu la Iaşi…

[6] Ministru, secretar de stat pentru Basrabia (1919-1920), ministru al Lucrărilor Publice (1927), ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (1930), ministru ad-interim la Ministerele Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale (1930), ministru secretar de stat (1928-1930, 1932, 1932-1933), senator şi deputat în Parlament (1918-1934)…

În plan politic, a unificat Partidul Naţional Moldovenesc cu o serie de alte formaţiuni mai mici şi a format Partidul Ţărănesc din Basarabia. În anul 1921, Partidul Ţărănesc din Basarabia s-a unificat cu Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat (condus de Ion Mihalache); formaţiunea s-a unit, la rândul său, cu Partidul Naţional Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu, şi a rezultat, astfel, PNŢ; Pantelimon Halippa a rămas în echipa PNŢ până la arestarea sa de către comuniștii pro-staliniști….

[7] A scris peste 280 poezii, articole, schiţe, traduceri, memorii, reuşind să editeze în timpul vieţii doar un singur volum/„Flori de pârloagă” (1921, Iaşi), prefaţat de Mihail Sadoveanu; este autorul câtorva studii istorice: „Bessarabia do prisoedinenia k Rossii” (1914), „Basarabia sub împăratul Aleksandr I (1812-1825)”, „B. P.Hasdeu” (1939); postum, i-a fost publicat, în revista „Patrimoniu” din Chişinău, „Povestea vieţii mele” (1990) şi un volum de publicistică (2001); a mai semnat, în colaborar, cartea „Testament pentru urmaşi” (1991)…

Întemeietorul Universităţii Populare din Chişinău (1917), al Conservatorului Moldovenesc, Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor Basarabeni, Societăţii de Editură şi Librărie „Luceafărul” din Chişinău (1940), a editat (în 1932) şi a condus revista „Viaţa Basarabiei” plus ziarul cotidian omonim…

[8] L-au dus pe Pantelimon Halippa, fără niciun fel de judecată, în închisoarea din Sighetu Marmaţiei; de acolo, după doi ani, a fost predat NKVD şi trimis la Chişinău, unde a fost judecat pentru rolul său în Unirea Basarabiei cu România; Pantelimon Halippa a primit o pedeapsă de 25 de ani de muncă silnică şi deportat în Siberia (după cum scriu unii dintre biografii săi); a fost readus în ţară şi închis în Zarca Aiudului, unde a stat până în anul 1957… După liberare, a primit domiciliu într-un demisol igrasios; în casa lui Pantelimon Halippa fuseseră instalaţi nomenclaturişti… La câţiva ani depărtare, comuniştii au încercat să-l folosească, întrucât rămânea unul dintre puţinii români care l-au cunoscut, personal, pe Lenin; Pantelimon Halippa a acceptat să relateze despre întâlnirea sa cu Lenin, punând condiţia să poată locui în casa care îi fusese confiscată; dorinţa, legitimă, i-a fost îndeplinită, însă reflectarea discuţiilor purtate cu Lenin nu i-au încântat pe manipulatori…

[9] „Desigur”, exclus în 1948; repus în drepturi în 1990…

[10] La 95 de ani, în Bucureşti, în casa de pe strada Al.Donici nr. 32…

***

Daniel Ciugureanu, de profesie medic, s-a remarcat în viața politică din Basarabia drept unul dintre liderii Partidului Naţional Moldovenesc, printre cei mai proeminenţi politicieni basarabeni care au militat pentru unirea Basarabiei cu România.

Pe 24 ianuarie 1918, atunci când Sfatul Ţării vota independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, Ciugureanu a fost numit prim-ministru[1]; a negociat Unirea Basarabiei cu Regatul României. Deputat în Sfatul Ţării[2], a combătut tendinţele expansioniste ale Ucrainei, dar şi facţiunea prorusă[3] din interiorul Sfatului Ţării; soluţia pe care a găsit-o Ciugureanu a fost să poarte tratative cu România, pentru a cere ajutor militar: în ianuarie 1918, Divizia 11 română, condusă de generalul Ernest Broşteanu, intra în Chişinău şi restabilea ordinea.

După 27 martie/9 aprilie 1918, a fost ministru pentru Basarabia în patru guverne, deputat şi senator în Parlamentul „României Mari”.

În 1940, după cedarea Basarabiei, Ciugureanu a condus „Cercul Basarabenilor”[4].

După ce a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950[5], a murit[6] la Sighet…

[1] Daniel Ciugureanu a rămas în istorie drept „prim-ministrul întregitor al Basarabiei” şi „un Iuliu Maniu basarabean”…

[2] Din 21 noiembrie/4 decembrie 1917 până pe 16/29 ianuarie 1918, atunci când a fost ales prim-ministrul Republicii Democratice Moldoveneşti / al doilea în respectiva funcție, după ce a fost forţată demisia primului executiv condus de Pantelimon Erhan…

[3] În acest context, Ciugureanu l-a însărcinat pe Teofil Ioncu să meargă la Petrograd pentru a respinge pretenţiile anexioniste ale Radei ucrainene, în vreme ce el, din Chişinău, a convins Sfatul Ţării să proclame independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, pe 24 ianuarie/6 februarie 1918. Din calitatea prim-ministrului noului stat, Ciugureanu a transmis acte de recunoaştere a independenţei celor mai importante state europene (deopotrivă, Statelor Unite şi Turciei). Totuşi, urmărea – ca scop suprem – unirea cu România, astfel încât a continuat demersurile pe lângă guvernul român. Moscova l-a condamnat la moarte în contumacie…

[4] Asociaţie prin care le oferea ajutor material basabenilor refugiaţi în „Vechiul Regat”… În 1942, Ciugureanu a fost mobilizat ca medic-militar în grad de căpitan pe „Frontul de Est”. S-a pensionat la sfârşitul războiului, în 1946; înțelegea semnele criminale ale instaurării comunismului în România, i s-a propus să părăsească ţara, dar a refuzat să plece, a rămas să se confrunte cu troglodiții…

[5] Moment rămas în istorie drept „Noaptea demnitarilor”… Istoricul Constantin C. Giurescu, care se afla în lotul de oameni politici şi intelectuali arestaţi în respectiva noapte, nota: „În altă dubă au sosit Constantin Argetoianu, fraţii Alexandru şi Ion Lapedatu, August Filip şi alţii. O a treia cuprindea pe George Strat, pe generalii Glatz şi Achille Diculescu, pe dr. Ciugureanu, pe D. Caracostea, pe Budurăscu şi alţii; în total optsprezece persoane. În timpul parcursului, în apropiere de Turda, doctorul Ciugureanu din Basarabia a avut un atac de congestie cerebrală; a fost coborât din dubă, muribund, la spitalul din Turda, unde a şi murit, îndată după aceea. E prima victimă din multele pe care le-a dat grupul celor arestaţi în noaptea de la 5 spre 6 mai 1950”…

[6] Ziua a rămas neclară / 6 mai sau 19 mai 1950… Nu este cunoscut nici mormântul său, fiind dus la „Cimitirul săracilor” din Sighetul Marmaţiei…