Guvernul şi-a angajat răspunderea pe bugetul de stat pe 2020; Orban: Am preluat foarte multe amendamente de la parlamentari

Publicat de Lucian Bălănuţă, 23 decembrie 2019, 18:20

‘Obiectivul nostru a fost acela de a reuşi până la data de 31 decembrie să adoptăm proiectul de buget şi bugetul asigurărilor sociale de stat. (…) Folosim în premieră o modalitate de adoptare a bugetului de stat care nu a mai fost folosită – procedura angajării răspunderii Guvernului. E o procedură legiferată în Constituţie şi spre deosebire de OUG are aspecte care o fac mai democratică. Am surprins cu angajarea răspunderii. (…) Am aprobat foarte multe amendamente formulate de parlamentari. Dacă există formaţiuni care consideră că legea nu trebuie să intre în vigoare au la dispoziţie instrumentul moţiunii de cenzură’, a declarat premierul Ludovic Orban, în plenul Parlamentului, la şedinţa comună de angajare a răspunderii pe buget.

El a spus că a ales această procedură pentru că altfel nu ar fi putut adopta bugetul până la sfârşitul anului.

‘La modul cum este finalul de an, cu zilele libere, mai sunt două zile lucrătoare în Parlament, ar fi fost improbabil să adoptăm bugetul de stat în Parlament. Nu este orice fel de buget. (…) România are nevoie să dea un semnal ferm de corectare a dezechilibrelor economice de până acum’, a adăugat Orban.

Premierul a susţinut că bugetul este construit pe date reale şi o creştere economică de 4,1%, o rată a inflaţiei de 3,1%, un curs mediu de schimb de 4,75 lei pentru un euro. Potrivit lui Orban, vor creşte sumele alocate pentru Sănătate şi Educaţie.

‘Aveţi încredere în acest buget, el a fost construit cu extrem de mare atenţie, încercând să asigurăm toate resursele financiare, toate cheltuielile necesare’, a conchis Ludovic Orban.

Înaintea angajării răspunderii Guvernului pe buget, parlamentarii au luat o pauză de consultări, solicitată de liderul deputaţilor PNL, Florin Roman. Acest demers a fost făcut pentru a se aştepta forma finală a proiectului de buget pentru care Guvernul şi-a angajat răspunderea, după ce Executivul a acceptat mai multe amendamente.

(Agerpres/ FOTO captura video)

Orban: Am primit susţinerea conducerii PNL pentru angajarea răspunderii pe buget;cea mai bună dată – 23 decembrie

Publicat de , 16 decembrie 2019, 17:41

‘Am avut o discuţie în care am întrebat dacă există sprijin politic, în cazul în care vom constata că obiectivul nostru de a adopta bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat până la sfârşitul anului nu poate fi atins pe calea dezbaterilor parlamentare, dacă există sprijin pentru angajarea răspunderii şi am primit susţinerea conducerii PNL pentru această procedură în cazul în care luăm decizia de angajare a răspunderii’, a declarat Orban.

El a prezentat paşii pe care îi presupune angajarea răspunderii, indicând că data cea mai bună ar fi 23 decembrie.

‘Calendarul de angajare a răspunderii prevede următorii paşi: adoptarea proiectului sau proiectelor de lege în cadrul şedinţelor Guvernului, convocarea Birourilor permanente reunite ale celor două Camere pentru stabilirea calendarului, acordarea unei perioade de timp pentru parlamentari, grupurile parlamentare ca să poată depune amendamente pe proiectul sau proiectele de lege pe care Guvernul îşi angajează răspunderea şi şedinţa de plen la care Guvernul prezintă proiectul sau proiectele de acte normative în plen‘, a explicat prim-ministrul.

Potrivit lui Orban, ‘după şedinţa de plen, curge termenul de trei zile privitor la posibilitatea de contestare la CCR după care mai este nevoie de o şedinţă. Termenul de trei zile pentru moţiunea de cenzură, dacă se depune moţiunea de cenzură, iar în cazul în care nu se depune moţiune de cenzură mai este necesară convocarea plenului uneia dintre Camere pentru a se anunţa în plen termenul de atacare la CCR, după care urmează promulgarea legii. Cea mai bună dată pentru plen este pe data de 23’.

El a precizat că marţi va fi luată decizia privind procedura de adoptare a legii bugetului de stat pe 2020.

‘Obiectivul nostru este acela ca până la data de 31 decembrie România să aibă un buget din partea Guvernului liberal’, a reiterat Orban.

Premierul a fost întrebat dacă a convenit cu USR şi ALDE să primească anumite amendamente din partea acestor partide la angajarea răspunderii asupra legii bugetului.

‘Am avut o primă întâlnire şi avem în continuare întâlniri cu partenerii noştri politici pentru a discuta problema bugetului, pentru a ţine cont de punctele de vedere exprimate de partenerii noştri în forma finală a bugetului. Suntem deschişi (…) la acceptarea acelor amendamente care pot avea consecinţe benefice asupra economiei, asupra societăţii sau asupra anumitor segmente din populaţie’, a spus Ludovic Orban.

Premierul a indicat că nu a luat decizia finală în ceea ce priveşte o reducere a subvenţiilor pentru partide.

‘Avem câteva propuneri, pentru că este necesară restrângerea anumitor cheltuieli nenecesare. În acest sens, le-am prezentat partenerilor propunerile noastre: îngheţarea indemnizaţiei celor care ocupă funcţii de demnitate publică la nivel naţional, judeţean şi local. (…) În propunerea noastră va exista o reducere a subvenţiei alocate către partidele politice. Este un subiect mai sensibil având în vedere că în anul 2020 vor avea loc alegerile locale şi parlamentare, dar în ceea ce ne priveşte pe noi cred că o reducere a subvenţiei pentru partide este necesară şi credem că orice partid poate cu propunerea pe care noi am formulat-o, în mod rezonabil, să susţină campaniile electorale, cu atât mai mult cu cât în cazul localelor fiecare echipă locală care candidează din partea fiecărui partid are posibilitatea să aibă contribuţii care se decontează, dacă sumele de bani sunt cheltuite în conformitate cu prevederile legale’, a completat Orban. 

(Agerpres/FOTO gov.ro)

Ciolacu: PSD sesizează CCR pe două proiecte pe care Guvernul şi-a asumat răspunderea

Publicat de , 12 decembrie 2019, 16:11

‘Vom sesiza Curtea Constituţională pe acest aspect – faptul că nu putea veni Guvernul cu asumare de răspundere pe o lege aflată în dezbatere parlamentară. (…) Nu fac referiri pe fondul legilor, ele, culmea, sunt într-o zonă foarte înaintată de dezbatere în Parlament, atât la Senat, cea pe Justiţie, cât şi la Camera Deputaţilor, cea pe transporturi. Este posibil ca săptămâna viitoare cele două legi să fie la votul final. Nu înţelegem de ce s-a venit cu asumare. Mai mult, considerăm că există un conflict constituţional să vii cu asumare atât timp cât legile sunt în dezbatere’, a susţinut Ciolacu, la Palatul Parlamentului.

El a adăugat că Guvernul trebuie să lase Parlamentul să funcţioneze.

Liderul social-democraţilor a menţionat că PSD nu ia, în acest moment, în discuţie o moţiune de cenzură pentru cele trei legi pe care Guvernul şi-a asumat răspunderea joi.

(Agerpres/FOTO radioiasi.ro)

Libertate. Adică răspundere… Eseu de Nicolae Tomescu

Publicat de Lucian Bălănuţă, 3 mai 2018, 10:00

Tot ce cuprinde fragmentul de faţă este deschis verificării şi reexaminării. Propunerea mea se doreşte a fi polemică şi pros­pec­tivă. Polemică, datorită faptului că am încercat să induc diferite comportamente în legătură cu exigenţele jurnalismului contemporan şi dificultatea de a le face faţă. Accentul cade pe unele reacţii şi pe modul în care acestea ar putea fi înţelese. Prospectivă, întrucât ar fi de dorit să incite autorul însuşi, ca de altfel şi politologii, sociologii, psihologii, scriitorii, jurnaliştii, în a‑şi corija greşelile şi a înfrunta prejudecăţile.

Oare francheţea comentariului este capabilă să suplinească posibilităţile limitate de explorare a culiselor informaţiei? Chiar dacă emergenţa unei noutăţi nu este niciodată inocentă, putem lansa judecăţi de valoare într‑o ţară situată oarecum departe de cerinţele informării?[1]

Pentru un jurnalist, în faza de consolidare creativitatea este maximă. Când fiecare ştie ce are de făcut, înseamnă că traversează perioada de stabilizare. Într‑un al treilea „ciclu”, de extindere şi eficienţă maximă, se lucrează din rutină. Atunci este mai lesne să alegi pentru ştiri „valorile morale pozitive de cel negative”, cunoşti care sunt resorturile umane determinând simpatia (sau antipatia), interesul (sau lipsa de interes) faţă de un anumit gen de informaţie. Știi, totodată, cum poate fi perturbată o informaţie, cum poate fi ea parazitată – dar mesajul să rămână „adevărat”. Experienţa este însă finită… Chiar la apusul carierei, mulţi jurnalişti nu au reprezentări corecte, fie ele aproximative, ale obiectului şi rostului unor chestiuni, ale naturii şi istoriei lor. Dacă dependenţa faţă de pragmatică este severă, atitudinea preferată riscă să pregătească, să imprime rigorii, un coeficient de subiec­tivitate. În condiţiile concurenţei şi ale ritmului pe alocuri dezumanizant, o atare atitudine poate găsi tot mai mulţi adepţi. Rezultatul probabil: contrariul rigorii – imprecizia.

Pe de altă parte, jurnalistul nu face altceva decât să răspân­dească, în funcţie de interesul său şi al altora, noutăţi pigmentate cu iluzii analitice? Dintr‑o asemenea perspectivă, nu am repre­zenta decât rotiţe într‑un sistem, manipulând (în mod necesar) dar trezindu‑ne manipulaţi la începutul procesului, iar libertatea noastră – relativă – se regăseşte în felul de tratare a informaţiei.[2] Prin efectele sale, spaţiul public de dezbatere tinde să fie pervertit pe măsură ce triumfă „comunicarea”. În condiţiile în care „contagioşii” spun că nu doresc decât transparenţa şi echidistanţa, manipulările devin din ce în ce mai subtile. Departe de a institui proces altor „medii” în scopul deturnării atenţiei de la destule întrebări pe care suntem vinovaţi de a le fi provocat. Nu s‑a creat impresia unui „teren desfundat”, a unei confuzii între supra­mediatizare şi informare, deversându-se, fără discriminare, torente de imagini, cuvinte, comentarii? În chip paradoxal, omniprezenţa mass‑media a provocat un profund şi durabil sentiment de subinformare, „asigurând” între jurnalişti şi opinia publică criza de încredere – chiar mai mult, criza de legitimitate care atinge uneori cote de alertă. Cuprinse, câteodată, de autosatisfacţie, mediile de informare s‑au dovedit incapabile să perceapă propria nefericire, să‑i înţeleagă consecinţele, să reflec­teze asupra propriului destin, asupra puterilor şi responsa­bili­tăţilor, drepturilor şi obligaţiilor.

Cât se poate de normal (anormalitatea având pretenţia să atingă dimensiunea normalului) revin la exemplul, des comentat, al dezinfor­mării. Pentru a duce la bun sfârşit trucajele, manipulările, au fost create verigi intermediare între centrele de putere şi jurnalişti. Rolul lor nu a încetat să crească. Pentru a ne convinge este suficient să constatăm locul deţinut în viaţa politică şi socială de anumite servicii specializate în „comunicare”. Cu cât comuni­carea se profesionalizează, cu atât adevărul are şanse de triumf mai reduse.

În România (asta doare, nu-i așa?) se pune problema (veche) a legitimităţii criteriilor de selecţie, de promovare, dar, mai ales, a grabei îndrumătorilor politici care culeg „profit” în momente tensionate. Aproape totul este o „instalaţie” pentru câştigarea puterii, prin anticiparea exerciţiului ei, respectiv pregătirea de noi cadre „plauzibile” pentru a conduce ziare, reviste, radiouri, televiziuni. O logică sănătoasă ar fi trebuit să-i îndemne pe cei numiţi astfel, responsabili pentru desăvârşirea sloganului-realitate un Sistem=o afacere de grup, să se ocupe, măcar în subsidiar, nu doar de elaborarea unei „strategii electorale”, ci și de identificarea, rezolvarea chestiunilor esențiale. Singura preocupare vizează, însă, acapararea puterii, singura „datorie” trebuie plătită celor care îi susţin iar „principiile” care le guvernează conduita nu sunt prioritatea interesului public, profesionalismul, integritatea morală, libertatea gândirii şi a exprimării, cinstea şi corectitudinea, deschiderea şi transparenţa, imparţialitatea şi nediscriminarea (dimpotrivă)… Ştiu, din proprie experienţă, că spaţiul public are înfăţişarea unei maşini de tocat reputaţia. Luptele de ariergardă hotărăsc cine şi ce rămâne. Cioran ne-a avertizat: „Simt că sunt liber, dar ştiu că nu sunt”. Sau poate că preferați Kazantzakis: „Nu mă tem de nimic, nu sper nimic, sunt liber pe deplin”. Atotputernicia (de care unii par atât de siguri) nu ar trebui, pentru oamenii liberi, să aibă nicio valoare. După cum m-a întors la ideea că nu trebuie să acceptăm verdicte subiectivo-viscerale ca pe o fatalitate, să confirmăm „dogmele” unor păpușari[3] numiți politic. Să le refuzăm şansa celor bântuiţi de banalitatea răului, invitându-i să nu scape de urmările propriilor lor verdicte. Manifestările ţin de rudimente ideologice: se justifică puterea, nedisimulând că ea rămâne sacră pentru cei care o exercită în numele lui, că trebuie să fie astfel pentru cei care o suportă şi că presupune o ameninţare de violenţă pentru cei care o refuză. Politrucii au fost „învăţaţi” să îmbrăţişeze trufia care face abstracţie de determinarea obiectivelor; vanitatea îi atrage înspre verdictele pure, iar „diplomaţia critică” încearcă să le ascundă complexele (în loc să le vindece). Îi ispiteşte să semene împăraţilor având degetul ridicat sau coborât în faţa arenei care aşteaptă verdictul. Din ceremonial, împrumută doar nefirescul: îi încununează cu lauri pe cei care pierd (vremea). Capriciile – individuale şi ale găştii – îi îndeamnă să creadă în „dreptul de viaţă şi de moarte”. Nu au respect faţă de lege (de fapt, vorbesc în numele legii, atacă în numele acesteia, denunţând calomnios, cerşind, cu ură nedisimulată, condamnarea nevinovaţilor care le stau în cale, apărându-şi complicii etc.). Nu au asupra lor ideea şi dreptul de proprietate asupra ideilor; acţionează precum un bumerang; pretind dreptul de a fi discreţionari, de a decreta „îmi place” sau „nu-mi place”, „vreau asta” şi „nu vreau cealaltă” (pe baza dublei gândiri, a dublului discurs, a dublului standard). De fapt, apără un Sistem.

În plus, investigarea cotidianului, ajutată dar şi contaminată parţial de acroşările radioului şi televiziunii, acordă (rar) timpul necesar activităţii originale de elaborare, verificării minimale. Acest spaţiu are şanse să dispară în audio‑vizual, din moment ce primatul este acordat instantaneităţii, în numele unei concurenţe fără limite. Cazurile extreme pot fi situate într‑o tendinţă surdă a audio‑vizualului (dar şi a politicului din exteriorul şi interiorul audio‑vizualului) de a transforma jurnaliştii în animatori. Nu este suficient să condamni informaţia‑spectacol, logica concurenţei sau abuzurile. Ar trebui, totodată, să existe tentaţia de a defini, în fiecare caz întâlnit, limitele care separă informaţia de spectacol, dar şi limitele derivând din diferenţa între buna obişnuinţă a evoluţiei şi derapajele cărora această evoluţie le‑a făcut loc. De asemenea, ar trebui să urmărim ce s‑ar putea stabili mai bine în realitatea „dezordinii” care riscă să pregătească opinia publică.

Desigur, există şi ideea contrară: nu s‑au strecurat erori grave, dez­informare profundă, presa (vorbită etc.) a dat dovadă de maturi­tate, iar jurnaliştii au arătat, pe ansamblu, un comportament serios, dublat de capacitatea de a rezista tentaţiilor facile, punând în ecuaţie reflecţiile asupra statutului informării de mare com­plexitate.

Creşterea volumului informaţiilor reclamă din partea jurnalistului munca de filtrare, selecţie, elaborare care solicită onestitate şi competenţă. Necesitatea explicaţiei, a comentariului, presupun fericita colaborare între „jurnalistul generalist”, „jur­nalistul specializat”, „specialistul non‑jurnalist”.

Dar cetăţenii, spre deosebire de jurnalişti, nu sunt obligaţi să trăiască în permanenţă „cu lumea pe cap”. Tocmai din această cauză, logica profitului (de natură diferită) nu se conciliază aproape niciodată cu informarea. Pornesc interogările cele mai sincere, judecăţile cele mai critice, reflexele bine înche­gate din partea jurnaliştilor care scriu, în vârtejul care agită lumea informaţiei? Rezistă ei mai bine decât confraţii lor „efemerului absolut”?[4] Dobândesc, mai lesne, conştiinţa limitelor de netrecut ale existenţei lor şi obţin, datorită acestui fapt, un plus de apreciere în raport cu cei care informează – pentru a nu mai vorbi despre marja de libertate?

Cu cât există mai multă informare, mai multe informaţii, cu atât mai puţin au ele acelaşi sens pentru toată lumea. Hiper‑me­diatizarea accentuează dezechilibrele, asigurând, în schimb, avan­taje celui care este mai răspândit în câmpul informării…

[1] Ori­ginea însăşi a conceptului realităţii arată că el implică, în mod esenţial, ideea unei comunităţi fără limite precise şi capabilă de o creştere definită a cunoaşterii.
[2] Este de remarcat faptul că loialitatea a înlocuit căutarea adevă­rului, încât la interferenţa a două atitudini diferite, „renegaţii” sunt marginalizaţi chiar şi de tabăra a cărei credinţă o adoptă.
[3] Mai grav, păpuşarii întărâtă acoliţii, aceştia din urmă sunt zădărîţi ori de câte ori stăpânii lor simt nevoia, desfăşurând atacuri repetate asupra indezirabililor cu scopul de a le provoca fie „panică”, fie pentru a nu le permite mişcarea în direcţia sensului autentic, pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor fireşti.
[4] Expresia a fost preluată de la Yves Mamou, C’est la faute aux medias. Essai sur la fabrication de l’information, Payot, 1991.