„Fonoteca de Aur”, în „Pulsul Zilei” din 14 aprilie 2020
Publicat de nicolaetomescu, 13 aprilie 2020, 10:22
*
Cu intenţia de a menţine interesul public în graniţele sale fireşti (strict dependente de acţiuni şi sisteme de valori), am luat în considerare necesara re-elaborare a reperelor, funcţie de evenimentul „REVELION 2009”. Atunci, am corelat acţiunile noastre cu transmisiuni în direct şi înregistrări (Mihaela Munteanu). Sonorizarea de 150.000 de waţi şi aparatura din Marea Britanie au permis ca spectacolul să se transforme într-un succes (ignorat de televiziuni, spre dezonoarea acestora); pentru ca trupa „UB 40” să cânte la Iaşi au fost achitaţi 150.000 Euro, la care se adaugă şi altele: scena era adusă din Italia, iar pentru ca spectacolul să fie complet, au fost montate două ecrane de şapte/cinci metri; oricum, accentuez succesul de la Iaşi, faptul că Primăria devenea (în pofida pornirilor politruce) un partener (îşi respect obligaţiile contractuale faţă de Radio Iaşi – dovadă interviul Mihaelei Munteanu cu Ali Campbell, interviu pe care eu, Nicolae Tomescu, l-am pregătit împreună cu Erika Engel şi Alex Aciobăniţei)…
*
1 noiembrie 2008: am avut parte de un concert extraordinar, un eveniment aniversar cu doi sărbătoriţi: „Direcţia 5” şi Radio Iaşi; fiecare şi-a primit răsplata _publicul, artiştii, organizatorii… Dovadă? Nu trecuse un an şi am preluat responsabilitatea organizării evenimentului din 27 mai 2009, cu aceeaşi trupă; iar transmisia VIDEO LIVE (www.radioiasi.ro) ne-a apropiat, şi mai mult, de partea tehnologică a vremurilor pe care le trăiam…
Din păcate, s-a pierdut (în perioada concedierii abuzive pe care am suportat-o/aprilie 2012-noiembrie 2014/) înregistrarea integrală a concertului, ceea ce mă determină să folosesc selecțiuni…
https://www.facebook.com/nicolae.tomescustachie/videos/658381528308011/
*
Albano Carrisi, cunoscutul cântăreț italian cu numele de scenă Al Bano, s-a născut (20 mai 1943) în orașul Cellino San Marco (provincia Brindisi). Mama sa l-a numit Albano întrucât, atunci când se năștea, tatăl său, aflat în armata italiană, luptase în Albania în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. A debutat în 1965 cu melodia La strada. În 1966 participa la Festival delle Rose cu piesa Quando il sole chiude gli occhi. Cu Pensando a te, ieșea câștigător în 1969 la Disco per l’Estate, un concurs de interpretare de cântece italiene. Înregistrează câteva cântece, devenite hituri în acea perioadă, cum ar fi Nel sole, Io di notte , Il ragazzo che sorride, La siepe, Mattino, Mezzanotte d’amore și 13, storia d’oggi. La scurt timp, începe colaborarea cu Romina Power (fiica actorului american Tyrone Power) pentru care scrie cântecul Acqua di mare; se căsătoresc în 1970. Timp de aproape trei decenii cântă împreună, formând duetul Al Bano și Romina Power, duet care în 1976 participa la Concursul Muzical Eurovision, obținând locul 7 cu We’ll live it all again (lo rivivrei), iar în 1982, la Festivalul de muzică de la Sanremo, se clasase pe locul secund cu Felicità. În 1984, Al Bano și Romina Power /locul întâi la Sanremo cu Ci sarà, iar, în anul următor, la „Eurovision”, participa cu Magic Oh Magic; alte melodii de mare succes din repertoriul lor sunt: Sharazan, Che angelo sei, Tu soltanto tu, Prima notte d’amore, Sempre sempre și Libertà…
*
John Robert „Joe” Cocker (20 mai 1944, Sheffield, West Riding of Yorkshire – 22 decembrie 2014, Crawford, Colorado), cântăreț/muzician (rock și blues), cunoscut, mai ales, ca urmare a activității și concertelor sale din Statele Unite ale Americii, s-a remarcat, în anii ’60 ai secolului XX prin vocea specifică și versatilă, cu un timbru inconfundabil de bariton-bas, prin mișcările de scenă energice. A realizat 40 de albume muzicale și a fost distins cu Premiul Grammy, în anul 1983, pentru melodia „Up Where We Belong” (interpretată, în duet, cu Jennifer Warnes). În 1993 a fost nominalizat pentru premiul „Brit Award” (Cel mai bun britanic, conform „Best British Male”), iar, în 2007, i s-a conferit o placă de bronz, cunoscută ca „Sheffield Legends”, din orașul său natal. În 2008, într-o ceremonie la Buckingham Palace, contribuțiile aduse muzicii au fost recunoscute de către regina Elisabeta a II-a prin conferirea unui OBE („Order of the British Empire”). Joe Cocker figurează pe locul 97 din 100 în lista publicată de revista „Rolling Stone” (The 100 greatest singers list). Ultimul concert pe care ar fi trebuit să îl susțină ar fi avut loc în Marea Britanie (amânat, din cauza problemelor de sănătate). Joe Cocker a concertat și în România (2013)… Joe Cocker a murit la vârsta de 70 de ani, după o luptă, inegală, cu o formă de cancer pulmonar. Cunoscut și recunoscut pentru vocea lui plină de curaj, pentru prezența scenică neobișnuită, Joe Cocker a găsit modalitatea de a adăuga propriul său spirit în muzica internațională. Din ziua de 22 decembrie 2014, folosim registrul de sunete muzicale care celebrează viața lui Joe Cocker, sfidându-i dispariția fizică…
*
Cher (s-a născut la 20 mai 1946, sub numele Cherilyn Sarkisian LaPiere – cetățean american de origine armeană), actriță, cântăreață, compozitor, autor, producător de filme și designer de modă, a devenit cunoscută, în 1965, ca membră a duo-ului pop/rock Sonny&Cher, devenind o artistă solo de succes, o stea de televiziune în anii ’70 și o vedetă de cinema în anii ’80 ai secolului XX. Printre realizările sale în muzică, film și televiziune: a câștigat un premiu Oscar, un premiu Grammy, un premiu Emmy și trei Globuri de Aur… Hitul ei, „Believe” (1998), este al treilea single ca vânzări în toată lumea al unei cântărețe, al optulea ca vânzări al anilor ’90 din secolul trecut, cel mai bine vândut single al casei de discuri „Warner Bros Records” și cea mai bine vândută melodie dance, peste 10 milioane de copii ale acesteia fiind răspândite în toată lumea. Cher a intrat în Cartea Recordurilor atunci când „Believe” a ajuns pe primul loc în Billboard Hot 100, devenind cea mai în vârstă cântăreață care reușește performanța. Idol în ceea ce privește muzica pop, unul dintre artiștii cu cele mai mari vânzări ale tuturor timpurilor (aproape 275 de milioane de copii în toată lumea, inclusiv înregistrările cu Sonnz Bono, 30 de milioane de albume și 20 de milioane de single-uri în S.U.A. ca artist solo), s-a reîntors pe scena muzicală după o pauză de șase ani (cu spectacolul din Las Vegas, Cher at the Colloseum). Artista pornise într-un turneu de adio (2002), pe care nu l-a încheiat, adăugând, în 2014, 14 concerte la lista spectacolelor pe care urma să le susţină, după ce a petrecut două luni pe drum (pentru o serie de show-uri care s-a terminat la mijlocul lunii iulie); medicii au diagnosticat-o pe vedeta americană (71 de ani) cu o infecţie virală acută – care o urmărește și astăzi…
*
Cunoscut sub numele de scenă (prescurtat) Ray Charles, Ray Charles Robinson (23 septembrie 1930, Albany-Georgia-10 iunie 2004, Beverly Hills-California), un pionier în genul de muzică soul (de-a lungul anilor 1950) – prin fuziunea muzicii rhythm and blues, gospel și blues, a ajutat muzica country și pop să se integreze rasial. Frank Sinatra l-a numit „singurul geniu adevărat în show business”. Dacă viaţa reprezintă o succesiune de episoade, cea trăită de Ray Charles trebuie văzută ca o înlănțuire de urcuşuri şi coborâşuri petrecute în spatele unei cariere muzicale lungi şi de mare succes; este chintesenţa luptelor, a suferinţelor, a întunericului de nevăzător dar şi a luminii geniului, a unor stiluri muzicale multiple – jazz, rythm&blues, rock and roll, gospel, country&western. Fiul Arethei Robinson și al lui Bailey Robinson, s-a mutat de la Albany-Georgia, locul nașterii, într-o comunitate de negri săraci din partea de vest a orașului Greenville-Florida. Ray Charles a început să-și piardă vederea începând cu vârsta de cinci ani, la șapte fiind lipsit de simțul văzului; drept consecință, a plecat la „Școala pentru orbi și surzi” din Saint Augustine-Florida, pe care a frecventat-o din 1937 până în 1945; acolo și-a dezvoltat talentul muzical. La școală, i-a fost predată numai muzica clasică, fapt care nu l-a descurajat, dimpotrivă, i-a sporit dorința de a cânta jazz și blues. Iată cum, povestea lui Ray Charles este cea a unui copil care orbeşte de mic, este crescut de o mamă, singură şi săracă, într-un mediu segregaţionist din sudul Americii, dar care reușește să spargă bariere sociale, să modifice cursul istoriei muzicii americane. Pleacă deci în Florida, unde ştie că pulsează inima jazzului; rămâne în Seattle, încercând să-şi găsească drumul propriu, să se impună ca un artist; este descoperit de „Atlantic Records”, ceea ce surâde traiectului său evolutiv. După ce Ahmet Ertegun i-a recunscut valoarea, Ray Charles a început să amestece gospel-ul cu blues-ul. Deşi contestat la începuturi, a cucerit şi electrizat publicul; radiourile l-au promovat. Expresia muzică neagră (evident, cea cântată de oamenii de culoare), nu a avut corespondent în atitudinea față de Ray Charles, barierele rasiale fiind înlăturate iar albii îmbrăţişând arta lui de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică. În anul 1956, a lansat I’ve Got a Woman – o melodie blues, urmată de o serie de mare succes – What’d I Say, Down în My Own Tears, Unchain My Heart şi Hit the Road Jack. În jurul vârstei de 20 de ani, era supranumit geniul. În 1959, a schimbat casa de discuri şi a semnat un contract cu „ABC Paramount”. Prin negociere, a obţinut cele mai bune condiţii pe care un artist le câştigase până atunci. În perioada invocată se produce şi schimbarea stilului său muzical la 180 de grade, orientareacătre country&western. Nu i-au plăcut barierele sau etichetările, astfel încât melodiile sale au traversat şi îngemănat genurile spărgând graniţele între jazz, R&B, country şi gospel; a rezultat ceva original, exuberant şi emoţionant; s-a spus despre Ray Charles că te aducea în situația de a-ți dori să dansezi dar, la fel de bine, era în măsură, prin interpretare, să-ţi rupă inima, putea să evoce bucuria ori decepţia/chiar pe amândouă (în acelaşi cântec). Audienţa a crescut, melodii precum Georgia on My Mind, I Can’t Stop Loving You, Born to Lose, Busted, lăsând impresia că Ray Charles a atins apogeul carierei. Din 1960, a devenit militant pentru drepturi civile; martor al tratamentului inferior la care erau supuşi cântăreții de culoare, a fost primul artist de renume capabil și dispus să exprime refuzul de a cânta în cluburi segregaţioniste, atitudine echivalentă cu pierderea unor sume importante de bani şi cu reacția statului Georgia – în direcția renegării sale; în 1977, statul Georgia şi-a cerut scuze faţă de Ray Charles şi a adoptat melodia Georgia on My Mind ca imn al statului. Trebuie spus că viaţa personală a amestecat aventurile extraconjugale cu dependenţa de droguri. Om al contradicţiilor, reunește simplitatea şi modestia unui om de culoare venit din medii sărace cu snobismul citadin, strigătele cu şoaptele. Pentru Ray Charles viaţa era un amestec de suferinţă, necazuri, păreri de rău, exaltare, frumuseţe şi dorinţă de salvare. În anii ’60 ai secolului trecut, viaţa lui Ray Charles era un haos: căsnicia intrase în criză profundă, din cauza infidelităţilor sale repetate; în 1965, a fost arestat, în aeroportul din Boston, pentru deţinere de heroină. Cariera era pândită de pericole, cu toată recunoașterea (asumarea) dependenţei de heroină; se droga de foarte mulţi ani, dar, între muzică şi drog a ales muzica; după cura de dezintoxicare, nu s-a mai atins niciodată de droguri. Nu şi-a uitat rădăcinile, nici obstacolele pe care a trebuit să le depăşească, a donat peste 25 de milioane de dolari pentru acte caritatabile destinate negrilor, educaţiei şi artelor. Filmografia poate fi interpretată ca un capitol fascinant al carierei sale: Swingin’ Along (1961), Ballad in Blue (1964), The Big T.N.T. Show (1966/documentar), The Blue Brothers (1980), Who’s The Boss (himself)/1987, Limit Up (1989), Listen Up: The Lives of Quincy Jones (1990/documentar), Love Affair (1994), Spionul Dandana (1996), Dădaca (1999) – în rolul lui Sammy, The Extreme Adventures of Super Dave (2000), Blue‘s Big Musical Movie (2000), Ray (2004). Desigur, a continuat turneele, aproximativ 200 de zile pe an, până când boala de ficat l-a determinat să încetinească ritmul. În anii ’70 ai secolul XX a lansat noua versiune a melodiei America the Beautiful (aceasta sublinia, o dată mai mult, stigmatul luptei şi al sacrificiului care l-au marcat pe Ray Charles). De-a lungul carierei, a câştigat 12 premii Grammy; în 1988, a primit premiul Grammy pentru întreaga carieră. Cele 76 de single-uri lansate și-au găsit locul în topul celor mai vândute (în total, a înregistrat peste 75 de albume). Numele sau este prezent în „Hall of Fame” al Rock-ului, Blues-ului, al NAACP Image. A primit şi Medalia naţională a artelor. A murit în ziua de 10 iunie 2004…
Nicolae Tomescu
redactor-șef
