Ștefan Luchian, „cel mai liric dintre liricii picturii românești”
Publicat de nicolaetomescu, 31 ianuarie 2022, 23:37
Își dezvăluia vocația, încă din copilărie, rezistând – cu încăpățânare – eforturilor mamei sale de a-l îndruma către școala militară. După ce familia s-a mutat la București, se înscria la clasa de pictură a „Școlii Naționale de Arte Frumoase”, pe care a absolvit-o în 1889 (Nicolae Grigorescu i-a fost maestru nedisputat al perioadei de formare). În München, studiase două semestre la „Academia de Arte Frumoase”. Pleca (1891) în capitala Franței, unde a fost admis la „Academia Julian” și cunoaștea, în muzee și expoziții, viața artistică pariziană, aflată pe atunci în plină efervescență impresionistă. La expoziţia din primăvara anului 1902, Caragialea exclamat – privind un tablou: „Băiatul ăsta nu ştiu ce are, că mă reţine.” Caragiale nu avea prea multă pricepere în materie de pictură, dar fraza lui exprimă, limpede, situaţia în care se găsea Luchian… Acesta împlinise 33 de ani, dar era destul de puţin cunoscut…
Cu o avere moştenită de la părinţi şi un talent prodigios, viitorul părea că se aşterne, alene, în faţa lui Ştefan Luchian. Dar a investit fără inspirație şi a cheltuit fără măsură. În 1900, participa – cu două pasteluri – la „Expoziția Universală” din Paris. În același an, apăreau primele simptome ale afecțiunii la măduva spinării, maladie cunoscută sub numele de scleroză multiplă. De regulă, boala și sărăcia merg mână în mână… Făcuse greşeli, nepriceput în treburi practice; credul, pierduse avutul pe care l-a moştenit, declinînd spre condiţia de boem, dar nimic în atitudinea bărbatului tânăr, înalt, cu alură de sportiv sau de actor – ce joacă într-o poveste de la sfârşitul secolului al XlX-lea, nu anunţase trezirea în faţa destinului brutal. „Singurul răstignit din istoria picturii noastre” (expresia i-a aparținut lui Octavian Paler), începea un urcuş de cincisprezece ani pe Golgota; i-a apărut zâmbetul chinuit, impur, tulburat de durere; te gândeşti, fără voie, la fața arsă de suferinţă din tabloul Un zugrav. Când încă se mai putea deplasa, a pictat – cu deosebire – peisaje. La Brebu, la Govora, în Bărăgan, la Filipeştii de Pădure, la Poiana Ialomiţei, mergea ceasuri întregi cu căruţa, cu genunchii la gură, ca să poată picta, cum zicea el „un peisăjel”. Din clipa când boala nu i-a mai îngăduit să se mişte, peisajele nu-i mai erau accesibile… I-au rămas florile. Părea mai simplu. I le culegeau alţii, aducîndu-i-le în cameră. Şi aştepta clipa când boala îi îngăduia să mânuiască penelul. Creaţia şi moartea se luminează, reciproc, în opoziţia dramatică dintre petalele anemonelor care ard şi întunericul cuibărit în potirul florii. Exact ce se întîmplase în destinul lui Luchian… Din 1909 până la sfârșitul vieții, țintuit în fotoliu, a redat peisajul românesc în opere-miracol: simplitate, finețe, sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, coloritul strălucit și delicat. Pastelul, alăturat tehnicii uleiului pentru peisaj și pentru natura moartă cu flori, a ajuns la o măiestrie neegalată în fluiditatea contururilor, delicatețea catifelată a petalelor; „florile” lui au intensitatea dramatică a sentimentului, lumina interioară, simplitatea gravă care fac din ele – pare îndestulător să menționăm Anemonele – adevărate capodopere.
A ales să trăiască între teama că-şi va pierde viaţa şi teama că-şi va pierde harul. Săgetat de dureri cumplite, se întreba, disperat, dacă mâna îl va mai asculta. Chiar atunci când, către sfârşit, a trebuit să i se lege penelul de încheietura mâinii, când picta din fotoliul său pe rotile, era recunoscător providenţei. Luchian s-a expus la suferinţele fizice care l-au istovit şi i-au înrăutăţit situaţia, dar instinctul de creator a fost mai puternic decât cel de conservare… Ștefan Luchian a plecat în veșnicie la 28 iunie 1916. A rămas opera, imposibil de mistuit, flacăra unei inepuizabile pasiuni pentru artă.
