13 mai 1960: Prima ascensiune a vârfului Dhaulagiri

Publicat de nicolaetomescu, 13 mai 2020, 07:56 / actualizat: 13 mai 2020, 9:07

La sfârşitul lunii martie a anului 1996, Nepalul îşi aştepta oaspeţii[2]. Sorin Baciu transmitea din Kathmandu[3]. Pe recepţie m-am aflat eu însumi…

Fostul regat al Nepalului, statul din Asia Centrală situat în inima Himalayei, între China, la nord, şi India, la sud, reprezintă punctul clasic de formare, de lansare a expediţiilor alpine. Ca expunere maiestuoasă a înălţimii, Nepalul se află pe primul loc în lume. Se întinde de la NV la SE, pe o distanță de 800 km, variază în lăţime – de la 90 la 230 km. Rezultă o suprafaţă totală de 147.181 kmp – confonn datelor oficiale. Suprafaţa găzduieşte zona cu cea mai mare altitudine întâlnită pe Pământ.

Nepalul se întinde de la terenul din Terai, situat cu numai aproximativ 100 m peste nivelul mării, până la 8.848 m. Folosind criteriul specios al secţiunii, poate fi împărţit în 4 fişii distincte[4]. Se constituie într-un exemplu viu al schimbărilor geologice masive, atâta timp cât platourile Indian şi Asiatic intră (aici) în coliziune[5]. Munţii se înalţă, abrupt, pe partea de sud, pentru a descreşte, gradual, pe văile nordice, în sectorul tibetan. Cea mai mare porţiune a graniței dintre Nepal şi Tibet, viguros ritmată, şi-a încredinţat vârfurile Himalayei, pe rând îmbinate şi contrapunctate. Muntele Everest[6] recurge la o reprezentare dublă, arcuindu-se pe graniţă. Multe alte vârfuri au acceptat acest destin… În afară de Everest, la răsărit existã Kanchenjunga (8.598 m)[7], Makalu (8.481 m)[8], la apus se înalţă Manaslu (8.125 m),[9] Annapurna (8.078m)[10] şi, bineînțeles, Dhaulagiri. Piramida uriaşă a acestui munte se dezvăluie, din depărtare, privirii călătorilor care străbat întinsele câmpii însorite ale Indiei. Considerat, multă vreme, primul pe scara marilor altitudini ale lumii, Dhaulagiri ocupă un onorant loc 7 în ierarhie. „Muntele Alb” (în limba sanscrită: Dhavala = alb; giri = munte) este, într-un fel, asemănător Mont Blanc-ului, nu numai prin numele de ,,botez”, dar şi prin semnificaţia acordată în legende.

Istoria cunoaşterii şi a „cuceririi” muntelui Dhaulagiri este pe cât de scurtă, pe atât de agitată. Necunoscut până în 1949, europenii îl văzuseră de la mare depărtare, iar topografii indieni îl măsuraseră. În acel an, profesorul elveţian Arnold Heim (geolog, explorator al Himalayei) a efectuat un zbor de recunoaştere, realizând fotografii importante pentru cristalizarea cercetării. În primăvara anului 1950, era inaugurată seria expediţiilor:

13 mai 1950 – expediţie franceză; recunoaştere generală…

*

Oare din Jurnalul lui Sorin Baciu se hrănește, prin adăugirile mele, tehnica acumulării de tensiune? Readuc obstacolele în ordinea inițială a apariției, subliniind – prin armonizarea și timbrarea lor – trecerea, fără a urmări să evocăm, cu exactitate, ceea ce nu putem și nu trebuie să exprimăm, adică detaliile și trama acțiunii întregi…

,,Sufletul ţi se strânge… Frământat de întrebări, este cuprins de presentimente sumbre… Singurătate… Liniște… Zgomote stranii se învălmăşesc în ecouri ciudate… Vântul şi vârtejul dansului, diabolic pe alocuri… Noi nu ne comparăm cu echipa originară din Coreea de Sud – aceasta a trimis înainte doi şerpaşi, pregătind întreg traseul. Sponsorul şi-a făcut apariţia cu elicopterul închiriat din Kathmandu, mai mult, a stat o săptămână în tabăra de bază, încurajându-şi „protejaţii”, vorbind la fiecare pas despre recompense regale. În tabăra II a început furtuna… Ştiam că e foarte grav să rămâi pe traseu. Ningea şi nu puteam să ne retragem spre tabara I, zăpada era abundentă, avalanşele erau pregătite oricând să-şi arate colţii… Nu se vedea nimic şi ma gândeam la golurile de l.000-l.500 de metri; trebuia să ţinem creasta, să găsim corturile. Plecasem de la 6 dimineaţa, nu reuşeam să ne băgăm în zăpadă, aveam nevoie de lichide. Ne-am oprit. Disperaţi că nu puteam ajunge la staţiile de emisie-recepţie, pentru a anunţa tabăra de bază! Săpăm la 6.800-6.900 de metri. În tabăra I am dus patru corturi, saci de dormit, mâncare, procedând identic în tabăra a II-a. Tot traseul era montat… După ce ne-am trezit blocaţi aproape 12 zile în tabăra de bază, prima tentativă spre vârf a aparţinut echipei având următoarea componenţă: Sorin Baciu, Lucian Constantinescu, Aurelian Vivirschi. Ajungând la tabăra I ne-a fost dat să vedem doar 5 centimetri din cortul instalat (restul fusese acoperit de zăpadă). Au urmat 5 ore de coşmar, timp în care luptam cu zăpada, pentru a fi în măsură să intrăm în adăpostul situat la 5.800 de metri altitudine. A scos atâta zăpadă încât se formase un adevărat crater. A doua zi, porneam spre tabăra a II-a. Intersectându-ne cu echipa italiană, am aflat că aceasta renunţase înainte de tabăra II. S-a iscat o asemenea furtună încât nu desluşeam corturile taberei, deşi ne-au despărţit de ele doar zece metri. Imaginaţi-vă efortul pe care trebuie să-l faci la 6.800 de metri pentru săparea unui spaţiu izbăvitor. Până la urmă, ne-am înghesuit fiecare într-un singur cort (spun înghesuit, din cauza presiunii fabuloase a zăpezii, furtuna fiind în toi). În acea noapte, nu am fost chiar la un pas de moarte. Ne făceam tot timpul ceai şi supă pentru a nu ne deshidrata. A doua noapte, după ce am săpat câteva ore, am adormit. Amorţeala punea stăpânire şi pe schimbul meu la săpat… Visasem că mă sufoc şi, deodată, m-am trezit. Pipăind pereţii cortului, mi-am dat seama că eram complet acoperit de zăpadă. Lovind cu pumnul într-o zonă a cortului, mi-am făcut puţin loc. Am reuşit să respir… În acea seară, nimeni nu a reuşit să adoarmă. Fără a avea echipa de sprijin în spatele nostru (cealaltă „formaţie” nu părăsise tabăra de bază) am renunţat la ascensiune La asemenea altitudine, pulsul şi tensiunea scad foarte mult. Încălzirea mâinilor şi picioarelor nu se mai face brusc. Din această cauză apar degerăturile, albirea părţii terminale a degetelor. În condiţiile unei degradări complete, amputarea este singurul <<leac>>. În cort, am fost anunţaţi că vântul, viscolul şi ninsoarea pun stăpânire pe Dhaulagiri. După două nopţi (practic, trei zile pline) de chin, nu am renunţat, am vrut să facem următorul pas spre tabăra a III-a. Nicio şansă… Potenţialul forţelor latente ale voinţei şi vitalităţii umane nu mai era de niciun ajutor. Mai târziu, colegii s-au hotărât să <<atace>>, dar când au ajuns la altitudinea taberei III, constatau că ea nu mai există. Şi tabăra IV fusese spulberată de furtună. Au urmat nopţi dramatice… Totul era acoperit de zăpadă (jumătate de metru şi chiar un metru, pe alocuri). La coborâre, puteai fi măturat de avalanşă. Rămăsesem pentru puţin timp în tabăra de bază, pregătiţi să ne constituim în echipa de sprijin pentru colegii noştri. La limita efortului psihic, ne plimbam în jurul cortului… Când a plecat cealaltă echipă, intuiam că va avea de înfruntat aceleaşi mari probleme. Ciuldin, marele ghid profesionist, a renunţat la tabăra IV. Lucian şi Ticu au ştiut că pot atinge vârful, dar şi faptul că, odată împlinit acest vis, pentru ei nu mai exista cale de întoarcere… ”

[1] 60.000 $ pentru întreg corpul expediţionar… 8.000 $ de persoană, reprezentînd taxa de vârf, transportul aerian dus-întors Bucureşti-Kathmandu, cheltuieli de cazare, transport, hrană pe durata marşului de apropiere, porteri spre tabăra de bază şi retur, hrană pentru tabăra de bază şi pentru ascensiune, transport echipament colectiv şi individual, echipament colectiv, toate taxele expediţiei către Ministerul Turismului din Nepal (costul nu a inclus echipamentul individual, prînzul şi cina în Kathmandu, asigurarea personală)…

[2] Aeroportul din Kathmandu se apropie de standardele internaţionale. Este singurul de acest gen, deşi, în Nepal mai poţi întâlni 30 de aeroporturi (mici, pentru curse interne).

[3] Faxul poate rescrie experienţa valabilităţii a ceea ce este adevărat. Nemulţumit însã de calitatea mesajului, şi-a multiplicat efortul printr-o convorbire telefonică (dificilă, dacă ne gîndim că legătura cu România se obţinea aşa cum se obţinea, iar preţul unei încercări a ajuns la 40-60 de $)…

[4] În primul rand, Terai, cu înălţimi mici, pomind de la graniţa cu India. Această fîşie fertila, de junglã, era – înainte de anii ’50 – o  zonă cu dispoziţie naturală, priehiică şi declanşării bolilor; programele de eradicare şi control a malariei au dus la creşterea rapidă a populaţiei, dar şi la rezultate devastatoare pentru junglă, pentru viaţa sãlbatică. A doua fîşie include Siwalik Hills, apoi Mahabharat Range, cu înălţimi superioare (dar încredinţate, mai curînd, pustietăţii). Dacă la sud întrezăream un loc mlăştinos, mărginit de Cîmpia Gangelui (expusă ploilor musonice de vară şi acoperită de păduri tropicale), am cercetat cu privirea şi forma de relief pomenită, cu o înălţime medie de 2.000 m – de fapt, nişte coline înveşmîntate în verde şi mărginite de Himalaya mijlocie (care atinge înălţimi de peste 3.000 m). Aici se întinde zona de văi şi bazine longitudinale: Kathmandu şi Pokhara sunt cele mai vaste şi concentrează cea mai mare parte a populaţiei. Fîşia de dealuri separă deci Terai de văile cu înălţimi mijlocii.. Al treilea „culoar” are înălţimi situate, în principal, între 1000 şi 2000 m peste nivelul mării. A patra zonă cuprinde vîrfurile înalte ale Himalayei, care formează o barieră între subcontinent şi platoul înalt al Tibetului. Nepalul are drept extensie maximă partea de vest şi adevăratul „punct cardinal” este reprezentat de misterioasa provincie Mustang – de fapt, o alcătuire geografică a platoului tibetan, o zonă asemănătoare celei deşertice. În vest, se întinde un ţinut lîngă Nepalganj, unde graniţa de sud cu India este, de fapt, pe colinele Siwalik (şi unde nu întîlnim, efectiv, Terai).

[5] Platoul Indian încearcă să-şi facă loc sub cel Asiatic, determinând înălţarea Himalayei cu aproximativ 2 mm pe an.

[6] De fapt, Sagarmatha, „Zeița-mamă a Pămîntului”, botezat de tibetani Chomolungma „Obîrşia pămîntului şi a apelor”. Nepalezii şi tibetanii intuiseră că Sagarmatha este cel mai înalt vârf al lumii, realitate confirmată de englezul Everest.

[7] Considerat, până la jumătatea secolului al XIX-lea, cel mai înalt pisc al lumii (în realitate, locul III), Knchenjunga este masivul situat între Nepal şi Sikkim. In 1955, o expediţie britanică a escaladat pentru prima oară „Cele cinci tezaure ale zăpezilor mari” (cinc vîrfuri principale care pot fi văzute din depărtare, cinci gheţari uriaşi care brăzdeazã masivul).

[8] La 20 km sud-est de Everest se află Makalu, „Muntele Negru”. Deşi piscul acestuia are forma unui vârf de creion, locuitorii din Sedoa l-au numit Kumba Kama – „Uriaşul care doarme şase luni”.

[9] Manaslu (în hindi, manasa înseamnã suflet) este îmbrăcat într-o platoşă de gheață. Ocupă locurile 8-9 în „top”-ul marilor înălţimi, împreună cu Nanga Parbat.

[10] Dacă te-ai înscris pe lista vizitatorilor – şi aceasta în timpul perioadei musonice – se recomandă să te limitezi la Valea Kathmandu, o săptămînă fiind suficientă. Multe surse indică faptul cã, în anotimpul secetos, ai nevoie de mai bine de o lună pentru a străbate Nepalul: o săptămînă sau două la Kathmandu şi zona înconjurătoare, o săptămână pe cărările de munte, alta pentru Pokhara şi câteva zile în Parcul Naţional Chitwan. Dacă vrei să mergi pe traseele mai lungi de munte, eşti nevoit să-ţi prelungești vizita – durează peste trei săptămîni pentru a finaliza, mergînd pe jos, circuitul Annapurna (zeiţ vedică a bogãţiei şi a libertăţii; este reprezentată stând pe o frunză de lotus, cu o lingură mare în mână; invocată de săraci în flecare dimineaţă, pentru hrana lor zilnică).

fragmente din cartea scrisă de

Sorin Baciu și Nicolae Tomescu, Acolo unde se sfârșesc munții… Himalaya, Institutul European-Iași, 2000.