Teofil Vîlcu, „un voievod al scenei”
Publicat de nicolaetomescu, 30 septembrie 2020, 20:01
A slujit teatrul[2] (nicidecum nu s-a slujit pe sine[3]) și a întruchipat, pe scenă, figuri ilustre ale istoriei României.
Personalitatea emblematică a debutat, în anul 1959, pe scena ieșeană (după ce studiase la Cluj).
Preț de peste trei decenii, a interpretat (aproape) 300 de roluri[4] în teatru, film[5] și televiziune[6]; destule s-au constituit în creații actoricești memorabile, meritând, astfel, supranumele de „voievod al scenei românești”[7].
În ultimii ani de viață, cu toate că orbise[8], s-a urcat pe scenă[9] și a jucat…
[1] Fiu de preot…
[2] „Și-a dăruit sănătatea și energia legământului său cu teatrul, cu atâta devotament și suflet încât, uneori, credeam că se secătuiește. Dar nu a fost să fie așa. Puterea lui lăuntrică, statura, mintea sa, parcă prosperau cu cât eforturile la care erau supuse erau mai mari” (Cristina Deleanu, „Și totuși actorul…”)
[3] Teofil Vîlcu „face parte dintr-o generație deosebită a teatrului românesc, alături de Dionisie Vitcu, Petru Ciubotaru sau Sergiu Tudose! Știu că a fost foarte apropiat și de Val Condurache, dar și de generația tânără de actori precum Teo Corban sau Adi Carauleanu. A fost un om deosebit și de o eleganță aparte. Știu că alături de soția lui, o unguroaică din zona Ardealului, a format un cuplu deosebit. Din păcate, nu au avut copii. Doar o nepoată (Erika Engel) a soției lucrează la Radio Iași” (Ioan Holban)…
[4] Peste 100 de roluri interpretate în Iași…
[5] Mușatinii (1971) – „Ștefan cel Mare”; Trenul blindat (1972); Serenada pentru etajul XII (1976) – ca „soț al Provincialei”; Buzduganul cu trei peceți (1977) – „Ieremia Movilă”; Vis de ianuarie (1979) – „boierul Alecu Balș”; Vlad Țepeș (1979) – „Albu”; Rug și flacără (1980); Misterele Bucureștilor (1983); Cucoana Chirița (1986); Bătălia din umbră (1986); Un bulgăre de humă (1989); Hanul dintre dealuri (1988)…
[6] Mușatinii, spre exemplu, ca adaptare pentru televiziune de Sorana Coroamă-Stanca…
https://youtu.be/S_V4cwf2LTE
[7] A fost un voievod al scenei, îndeosebi al celei ieșene… Să nu uităm rolul de director (1972-1979)…
[8] „După război, Teatrul Național a avut de traversat câteva perioade critice privind reparațiile capitale din perioada directoratului Vâlcu și culminând cu perioada autofinanțării din anii ’80. Nu-i pacoste mai mare pentru un teatru decât să-și piardă ani de zile sala, mai ales că pe vremea reparațiilor capitale de atunci, nu existau spații de joc alternative. Pe atunci, fiecare material mai special trebuia să-l cauți și să-l aduci din toată țara, cu repartiție, fără repartiție, cum știi, cum poți, și era un adevărat calvar. Teo s-a făcut luntre și punte, izbutind să ducă la bun sfârșit o restaurare extrem de dificilă și de pretențioasă. Așa că, alături de realele sale merite și calități actoricești, aș adăuga, tot la capitolul merite, nesfârșita trudă și alergătură din anii șantierului. Fiindcă, de regulă, lumea cam uită… L-am dus pe Teo, cu vechea mea Dacie, la Spitalul din Târgu Mureș, pentru a fi operat de chirurgii neurologi. Optimist incorigibil de felul lui, a tăcut tot drumul. Avea o presimțire. Din nefericire, s-a adeverit. Operația a fost un eșec, iar actorul și-a pierdut vederea. Destin parcă descins din teatrul antic! A jucat și orb. Parea a fi tot Teo, dar n-avea cum să mai fie el… Nu numai pentru Naționalul iesean, ci și pentru tot teatrul românesc, a fost o pierdere ireparabilă” (Mircea Radu Iacoban)…
[9] Inspirat, probabil, din filosofia lui Socrate, într-un spectacol cu Nicolae Scarlat…
