Tradiţii de Crăciun

Publicat de Andreea Drilea, 25 decembrie 2022, 07:05

Pentru cei mici, dar şi pentru cei mari, sărbătorile de iarnă au un farmec aparte şi datorită colindelor, cea mai largă răspândită tradiţie de Crăciun, alături de împodobirea bradului.

Colindul, scenetele cu motive religioase şi mesele bogate sunt nelipsite, în special la sat, acolo unde obiceiurile se păstrează mai bine.

De unde vin şi aceste ritualuri şi ce reprezintă ele, ne spune etnologul Mircea Taban.

Mircea Taban: Colindele, pe lângă urările de belşug, de prosperitate, de bucurie în casa tuturor oamenilor, mai au rostul şi de asemenea de a invoca puterea luminii solare, de a lunga spiritele rele, de a feri omenirea de misiunea maleficului, pentru că la baza belşugului şi a bunăstării stă neîndoielnic lumina soarelui. Sunt ceremonialuri cu măşti, urşii, brezaie, turca, capra. Semnificaţia lor este iarăşi destul de clară. Ursul este un animal solar dedicat soarelui, cerbul la fel, de multe ori se aduce legat de un plug şi un brad. Or, bradul este arborele cosmic, arborele vieţii. Bradul înseamnă axis mundi, adică axa care face legătura între lumea oamenilor şi cer.

Rador/FOTO imagine ilustrativă

Tradiţii de Crăciun în lume

Publicat de Andreea Drilea, 25 decembrie 2022, 05:47

Pe continentul european

În Germania, ”Christklots” reprezintă obiceiul de a arde un butuc toată noaptea de Crăciun, care, conform tradiţiei, se crede că ar apăra casa de hoţi şi de nenorociri tot restul anului. În întreaga Germanie, Adventul este perioada anului cea mai plină de atmosferă până în Ajunul Crăciunului, în 24 decembrie, zi în care creştinii sărbătoresc naşterea lui Iisus. Ajunul Crăciunului este cea mai importantă zi de sărbătoare. În ziua de ajun, familia se adună pentru cină şi pentru a merge împreună la biserică la Mesa din noaptea de Crăciun. Tradiţia împodobirii bradului a început în Germania (se pare că primii creştini care au adus brazi împodobiţi în casele lor au fost nemţii, în secolul al XVI-lea). Mai târziu, împodobirea acestora a devenit un obicei şi în alte ţări. În 1890, deja erau importate din Germania ornamente pentru pomii de Crăciun.

În Elveţia, butucul este cunoscut sub numele de ”Bouche de Noel”. ”Samichlaus” (Moş Crăciun) are întotdeauna sarcina grea de a aduce şi pomul de Crăciun în casele elveţienilor. Acest obicei se păstrează încă din 1775. O altă tradiţie a elveţienilor este ”Parada ridichilor luminate”, obicei preluat de la mexicani. Copiii ajutaţi de părinţi se înarmează cu ustensile specializate şi scobesc cu mare grijă câte o ridiche mare de lună, alb-violet, pe care apoi o împodobesc cu diferite crestături şi forme. Similar cu dovleacul de Halloween, în ridichea împodobită micuţii elveţieni pun o lumânare şi poartă ridichea ca pe o făclie ori o agaţă ca pe un lampion.

În Anglia, butucul care se arde în noaptea de Crăciun este denumit ”Yule log”. În fiecare dintre cele patru duminici dinainte de naşterea lui Iisus se aprinde o lumânare, aşezată într-o cutie. Au loc procesiuni reprezentându-i pe cei trei magi şi naşterea lui Hristos. În 1814, printul Albert, soţul reginei Victoria, a împodobit un brad la castelul Windsor folosind dulciuri, lumânări şi fructe. Evident, familiile de aristocraţi i-au urmat exemplul, folosind ornamente din ce în ce mai extravagante: păpuşi, mobilă în miniatură, micuţe instrumente muzicale, bijuterii, arme jucărie. Copiii din Anglia nu îşi primesc cadoul în data de 24 decembrie, ci în 25. Una dintre tradiţii este ca elevii să monteze în şcoli sau în biserici piese despre naşterea Mântuitorului. În vechime se foloseau animale vii pentru redarea atmosferei, însă în prezent se preferă costumele. Un alt obicei vechi este şi acela de a atârna ciorapi de şemineu în aşteptarea cadourilor, vâsc în casă şi crenguţe de brad în jurul casei. Anticii druizi credeau că vâscul posedă puteri magice şi că aduce noroc şi prosperitate, alungând spiritele rele. Faimoasa şi tipica budincă englezească era numită ”hackin”, de la ingrediente. În secolul XVII, budinca de prune era pregătită chiar în dimineaţa de Crăciun şi era stropită cu brandy şi flambată la servire. Tot tradiţiei Crăciunului englezesc îi aparţine şi pacheţelul surpriză numit ”cracker”, care este împărţit la servirea budincii de Crăciun.

În Italia, Crăciunul începe cu opt zile înainte şi este cunoscut sub denumirea de ”Novena”. Copiii merg din casă în casă să recite poezii şi să cânte, însă darurile le primesc de-abia pe 6 ianuarie. Conform tradiţiei, cadourile sunt aduse de o vrăjitoare urâtă, dar bună, numită Befana. Călare pe mătura ei, ea verifică atentă cine a fost cuminte şi cine nu, se strecoară pe hornuri şi lasă cadourile lângă bradul împodobit. În multe biserici sunt expuse iesle cu pruncul Iisus şi magi în mărime naturală. Un punct de atracţie îl constituie Irozii – un teatru popular cu scene, care, pe lângă Irod, prezintă un moş cu barbă lungă, cu cojocul întors, reprezentând bufonul romanilor, şi o paiaţă cu clopoţei la picioare, care poartă un băţ năzdrăvan, în amintirea saltimbancilor chemaţi cu prilejul unor astfel de manifestări.

În Austria, cete de copii străbat străzile colindând pe la ferestre. Piaţa de Crăciun din Viena este atracţia principală a sărbătorilor, deşi Crăciunul este celebrat mai ales acasă, cu o masă festivă şi cadouri.

În Suedia, cea mai importantă zi este Ajunul Crăciunului. O masă specială este pregătită în acest scop – şuncă, peşte şi fasole -, aceasta fiind şi prilejul cu care rudele îşi fac daruri. Mulţi suedezi merg la biserică în dimineaţa zilei de Crăciun. Crăciunul se numeşte la suedezi Jul şi este urmat de alte sărbători. Moşul are pe aceste meleaguri o înfăţişare diferită: el este reprezentat ca un pitic îmbrăcat în roşu, cu barbă albă, mare amator de orez cu lapte, tradiţionala mâncare suedeză de Crăciun. La începuturi, ornamentele pentru brad erau făcute din lemn vopsit, înfăţişând animale şi feţe de copii. Suedezii descoperă surprizele de Crăciun într-un sac îngropat adânc în zăpadă.

În Islanda, ţara gheţii şi zăpezii, vin treisprezece Moşi Crăciuni! Cu treisprezece zile înainte de Crăciun, primul Moş Crăciun coboară din munţi, ocoleşte fiecare casă şi apoi pune dulciuri în ghetuţele copiilor, în vreme ce aceştia dorm. Dacă au fost cuminţi, copiii primesc dulciuri, mandarine, lozuri în plic, iar dacă au fost răi, sunt recompensaţi cu un cartof. A doua zi, cel de-al doilea Moş vine în oraş şi tot aşa până la 25 decembrie, când primul Moş se întoarce la casa lui din munţi, pe 26 – cel de-al doilea şi tot aşa până pe 6 ianuarie. Ziua de 6 ianuarie este numită şi ”Al treisprezecelea” şi este considerată de islandezi ultima zi de Crăciun, pentru că în această zi ultimul Moş Crăciun se întoarce la casa lui.

În Finlanda, familiile se reunesc pentru a petrece Crăciunul, cea mai importantă sărbătoare a anului. Seara, în jurul orei 17,00, familiile pleacă la biserică pentru slujbe speciale în care se aprind lumânări la mormintele celor dragi. Tot în ajun, exact la ora 12, de pe balconul primăriei, un reprezentant al oraşului proclamă ”pacea de Crăciun”. Aceasta înseamnă că de la momentul proclamării păcii şi până la Bobotează, celor care tulbură pacea li se aplică pedepse severe. Acest obicei există de aproape 600 de ani şi este valabil pentru întreaga ţară. Copiii aşteaptă sosirea lui Moş Crăciun, care pune mereu aceeaşi întrebare: ”Sunt cumva copii cuminţi aici?”. Moşul are o desagă plină de cadouri şi în timp ce ”slujitorii” lui îl ajută să le împartă, el le povesteşte celor mici despre călătoria grea pe care o face din Laponia. Printre mâncărurile servite de Crăciun se numără: şunca sau curcanul, cartofii, morcovul, pateul de ficat, orezul, care conţine o singură migdală. Persoana care mănâncă migdala se va căsători în anul ce urmează. În 25 decembrie se serveşte un fel de peşte care iniţial s-a preparat printr-un proces îndelungat.

Danezii au o modalitate mai puţin întâlnită de a împărţi cadourile: se adună toţi membrii familiei în jurul bradului şi cel mai vârstnic ia un cadou pe care-l dă celui destinat, care ia, la rândul său, un altul şi-l dă persoanei pentru care a fost pregătit şi aşa mai departe. În Danemarca se foloseau steguleţe, clopoţei şi steluţe.

Olandezii îl aşteaptă pe ”Sinter Klaas”, care vine pe un cal alb şi lasă daruri în saboţii de lemn.

În Grecia, masa de Crăciun are în mijloc o pâine tradiţională iar după ospăţ masa nu se strânge, pentru ca Iisus să aibă cu ce-şi potoli foamea. Moş Crăciunul lor este totuna cu Sf. Vasile, filantropul Asiei Mici. El le împarte cadouri şi dulciuri copiilor. În vechea tradiţie, obiceiul bradului împodobit nu există, fapt pentru care Sf. Vasile lasă cadourile pe masă sau într-un colţ al camerei. Există o tradiţie potrivit căreia stăpâna casei trebuie să-şi imprime forma mâinii pe pâinea pregătită pentru cină, pentru a le arăta copiilor că Iisus a binecuvântat mâncarea.

În Polonia se păstrează obiceiul ca în cinstea stelei de la Betleem masa de Crăciun să înceapă după ce apare pe cer prima stea – ”Gwiazdka” (”mica stea”). Toţi brazii de Crăciun erau împodobiţi cu îngeraşi, steluţe şi păsări.

În Spania, darurile de Crăciun sunt oferite de magi, care se deplasează în cortegii de curteni, cavaleri şi lăutari iar în case şi biserici există iesle miniaturale care redau atmosfera Naşterii Domnului. Crăciunul este sărbătorit la 25 decembrie, dar darurile se dau pe 6 ianuarie, cu ocazia zilei celor Trei Regi (”Reyes Magos”).

În Rusia, Moş Crăciun (”Babuşka”) este însoţit de Albă-ca-Zăpada (”Snegurocika”) iar copiii primesc prăjituri şi jucării, printre care celebrul set de păpuşi ”Matrioşka”.

Lituanienii împodobeau brazii cu mici colivii de păsări, steluţe şi diverse forme geometrice.

În Ungaria, Crăciunul (25 decembrie) este cea mai mare sărbătoare. În ajunul Crăciunului, creştinii respectau câteva tradiţii. Era interzisă cererea sau darea de împrumuturi. Nu era bine nici ca femeile să coasă, să ţeasă sau să spele vase, pentru că altfel le păştea o nenorocire. În ajunul Crăciunului rufele spălate şi puse la uscat aduceau boala asupra familiei. Tinerii nu aveau voie să mănânce mâncăruri grase, pentru ca nu cumva viitoarele soţii să le fie furate. Masa festivă de Crăciun era completă doar dacă avea tradiţionala carne de porc prăjită, curcanul copt la cuptor, maioşul şi cozonacul cu nuci. Pomul de Crăciun era împodobit cu fructe, prăjituri, dulciuri şi lumânări.

Obiceiuri pe cele două continente americane

În SUA, cu cinci săptămâni înainte de Crăciun, în fiecare duminică, americanii aprind câte o lumânare, fiecare reprezentând câte ceva. În seara Crăciunului, toate acestea sunt reaprinse pentru a sărbători Naşterea Domnului. La masă se mănâncă curcan iar specialitatea Crăciunului este o prăjitură cu fructe confiate. În America se împodobesc clădirile cu pomi de Crăciun, punctul central al sărbătorii fiind cadoul (achiziţionat de regulă din magazin), adus, aici şi în Canada, de ”Santa Claus”. Tradiţionalul ciorap de Crăciun îşi face apariţia la sfârşitul secolului al XIX-lea, ilustratorul Thomas Nast fiind iniţiatorul lui. Există 11 oraşe numite Santa Claus în opt state americane – Alaska, Arizona, Georgia, Indiana, Minnesota, Nevada, Oregon şi Utah – şi 50 de locuri cu numele Noel. În Alaska, Moş Crăciun face înainte de a aduce cadourile o vizită secretă de verificare a cuminţeniei copiilor. Aceştia trebuie să îl întâmpine cu tradiţionalul colind ”Gristuusaaq suu’uq” (”Astăzi s-a născut Hristos”).

În Cuba, cea mai importantă perioadă este Ajunul Crăciunului, denumită ”nochebuena” (”Noaptea cea bună”). Masa tradiţională înseamnă pentru cubanezi friptură de porc, fasole neagră servită cu orez şi plante tradiţionale (Yuca) sub formă de piure. Familiile se reunesc şi, într-o groapă săpată în pământ şi plină de cărbuni acoperiţi cu frunze de bananier, frig un porc întreg. Familiile (care în Cuba includ rudele de toate gradele) petrec toată noaptea pe muzică tradiţională.

În Costa Rica, Columbia şi Mexic, darurile sunt aduse de ”Nino Jesus” (”Copilul Iisus”). În Mexic, înainte de Crăciun, se organizează Festivalul sculpturii în ridichi.

În Chile copiii şi adulţii confecţionează sau cumpără mici figurine din lut, pe care le aşază sub brad. Aceste figurine se numesc ”pasebre”. Moş Crăciun (”Viejito Pascuero”) îşi alege şi el câte o figurină de sub fiecare brad.

Pe continentul asiatic

Libanezii plantează boabe de grâu în ghivece, cu o lună înaintea Crăciunului, pe care le pun în seara sfântă sub brad sau alături de montajul de Crăciun, constând în reconstituirea scenei Naşterii Mântuitorului.

Japonezii celebrează Crăciunul cu lanterne, păpuşi şi aranjamente florale şi cu ”Jizo” (”Moş Crăciun”).

Creştinii din India împodobesc bananieri sau pomi de mango. Bisericile sunt umplute de flori roşii (Crăciuniţe) iar cei bogaţi oferă ajutor celor nevoiaşi.

În Filipine, sărbătoarea Crăciunului începe cu nouă zile înainte de 25 decembrie, cu Misa de Gallo. În fiecare zi dintre cele nouă are loc un teatru religios iar colindătorii vestesc Naşterea Domnului cu ”Maligayang Paskob”.  (Agerpres/FOTO chopeh.deviantart.com)

Tradiţii de Crăciun: Ignatul. Bună Dimineaţa cu Adina Şuhan (20.12.2021)

Publicat de Andreea Drilea, 20 decembrie 2021, 21:24

Ignatul sau tăierea porcilor reprezintă o tradiție veche cu multiple obiceiuri, datini și superstiții, o tradiție pe care, noi români, o respectăm în fiecare an.

Etnograful Marcel Lutic la microfonul Radio România Iaşi:

La data de 20 decembrie sărbătorim Ignatul, zi în care are loc tăierea porcului din gospodărie. Ignatul, în denumirea populară, se mai numește Inătoarea sau Ignatul porcilor, căci în această zi se sacrifică porcii pentru a pregăti bucatele care vor poposi pe masa de Crăciun și de Revelion. Această tradiție de sacrificare a porcului în ziua de Ignat este o practică din vremuri foarte vechi, care a rămas în datinile românilor.

Istoricii consideră că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat își află rădăcinile în tradițiile antichității romane. Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 și 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor. Porcul însuși era socotit ca întruchipare a acestei divinități, a cărei moarte și reînviere se consumă la cumpăna dintre ani.

În religia creștin-ortodoxă este prăznuit, în această zi, Sfântul Mucenic Ignatie Teoforu, urmaș al apostolilor, patriarh al Bisericii Antiohiei și ucenic al Sfântului Evanghelist Ioan.

? Tradiţii de Crăciun la armenii din Moldova. Bună Dimineaţa cu Adina Şuhan (06.01.2020)

Publicat de Andreea Drilea, 6 ianuarie 2020, 14:06

Ştefana Agop, coordonator educaţional Uniunea Armenilor din România, în matinalul Radio România Iaşi.

Tradiţii de Crăciun

Publicat de Andreea Drilea, 24 decembrie 2016, 06:31

In Ajunul Craciunului in biserica se citesc Ceasurile Imparatesti si se savarseste Vesperoliturghia Sf. Vasile cel Mare (Liturghia de seara). La toate aceste slujbe sunt citite profetii din Vechiul Testament despre Nasterea Domnului.

Un vechi obicei romanesc care se tine de Craciun in zonele rurale din tara este ca in Ajunul Craciunului gospodarii se trezesc dis-de-dimineata sa faca foc in soba iar cu o ramurica a unui pom din gradina sa jaruiasca jarul in timp ce stau la gura sobei si spun: „Buna dimineata lui Ajun! /C-a venit intr-un ceas bun /Sa ne-aduca:porcii grasi si unturosi /Si oamenii sanatosi; /Vacile cu vitei, oile cu miei, scroafele cu purcei, clostile cu pui, gainile cu oua” iar in final spuneau „La anul si la multi ani!”.

Colindele de stea reprezinta o parte extrem de importanta legata de traditiile Craciunului romanesc. In prima zi a Craciunului, foarte multi colindatori se perinda pe strazile si ulitele acoperite de zapada ale satelor si ale oraselor cu o stea din carton si hartie in mana. Pe stea sunt pictate scene biblice.

Conform traditiei romanesti, colindatorii trebuie sa mearga din casa in casa si sa colinde gazdele pe toata perioada Craciunului. Liderul grupului de colindatori trebuie sa stea cu o cruce de lemn in mana, acoperita de staniol si decorata cu clopotei si panglici colorate.

Chiar daca in Europa originea precrestina a bradului de Craciun nu mai este contestata, parerile sunt totusi impartite: unii considera bradul ca fiind o reprezentare a „arborelui lumii”, pe cand altii spun ca acesta este o referire directa la arborele Paradisului, impodobit cu mere de o culoare rosu aprins, amintind astfel de pacatele pe care primii oameni le-au comis inainte de alungarea din rai.

In Romania, obiceiul cu impodobirea bradului a aparut odata cu plecarile studentilor romani sa studieze la universitatile din Viena sau Berlin. De asemenea, obiceiul ar putea avea influenta germana si datorita faptului ca in curtea regala a dinastiei de Hohenzollern, printii si printesele obisnuiau sa impodobeasca bradul, traditie preluata mai apoi de protipendada bucuresteana.

Inainte ca Mos Craciun sa vina pe la copiii din intreaga lume si sa le aduca cele mai frumoase cadouri, copilasii cuminti ii scriu mosului o scrisoare in care ii spun tot ceea ce isi doresc dupa care o lasa pe pervaz pentru ca mosul sa o vada mai usor.

Nu conteaza daca este vorba de pranz, cina sau de micul dejun, masa in preajma Craciunului este extrem de important sa o petreceti in familie alaturi de cei dragi. Aici toti mesenii se pot bucura de carnea porcului care a fost taiat de Ignat.

(calendarulortodox.ro/FOTO arhivă pozedecoperta.com)

Crăciunul – Celebrarea naşterii lui Iisus, între credinţă creştină şi sărbătoare a familiei

Publicat de Lucian Bălănuţă, 25 decembrie 2015, 09:48

Primii creştini nu celebrau naşterea lui Iisus pe 25 decembrie, considerând că aceasta a avut loc în luna septembrie, odată cu Ros Hashana (sărbătoare din calendarul iudaic).

În anul 264, Saturnaliile au căzut pe 25 decembrie şi împăratul roman Aurelian a proclamat această dată „Natalis Solis Invicti”, festivalul naşterii invincibilului Soare.

În anul 320, papa Iuliu I a specificat pentru prima dată oficial data naşterii lui Iisus ca fiind 25 decembrie.

În 325, împăratul Constantin cel Mare a desemnat oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează naşterea lui Iisus. De asemenea, el a decis ca duminica să fie „zi sfântă” într-o săptămână de şapte zile şi a introdus Paştele cu dată variabilă.

Cu toate acestea, cele mai multe ţări nu au acceptat Crăciunul ca sărbătoare legală decât din secolul al XIX-lea. Mai mult de un mileniu, creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie), în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă: în Franţa până în anul 1564, în Rusia până în vremea ţarului Petru cel Mare, iar în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea.

În Statele Unite, Alabama a fost primul stat care a adoptat Crăciunul ca sărbătoare legală, în 1836. Oklahoma a fost ultimul stat, în 1907.

Unul dintre cele mai îndrăgite obiceiuri de Crăciun, colindatul, era pe vremuri interzis. Cel care a decis că muzica este nepotrivită pentru o zi solemnă cum este Crăciunul a fost Oliver Cromwell, care, în secolul al XVII-lea, a interzis colindele.

Cel mai vechi cântec creştin de Crăciun este „Jesus refulsit omnium”, compus de St. Hilary din Poitiers, în secolul al IV-lea. Cea mai veche transcriere după un colind englezesc îi aparţine lui Ritson şi datează din 1410.

În 1818, ajutorul de preot austriac Joseph Mohr a fost anunţat cu o zi înaintea Crăciunului că orga bisericii sale s-a stricat şi nu poate fi reparată la timp pentru slujba de Crăciun. Foarte trist din această pricină, el s-a apucat să scrie trei piese care să poată fi cântate de cor şi acompaniate la chitară. Una dintre ele era „Silent Night, Holy Night”, care în prezent este cântată în peste 180 de limbi străine de milioane de persoane.

Colindatul este unul dintre obiceiurile de Crăciun care se păstrează cel mai bine şi în satele româneşti. Pe lângă mesajul mistic, multe obiceiuri practicate în această zi sunt legate de cultul fertilităţii şi de atragerea binelui asupra gospodăriilor.

În unele sate se păstrează şi un alt obicei: cel mai în vârstă membru al familiei trebuie să arunce în faţa colindătorilor boabe de grâu şi de porumb. Bătrânii spun că, dacă boabele peste care au trecut colindătorii vor fi date găinilor, acestea vor fi spornice la ouat. Ei cred, de asemenea, că vor avea o recoltă foarte bună în anul următor dacă vor amesteca sămânţa pe care o vor pune în brazdă cu boabele folosite în ajun la primirea colindătorilor.

În satele de pe Valea Mureşului, Crăciunul este încă legat de anumite credinţe populare care se păstrează şi în prezent, iar obiceiul de a oferi daruri îşi are originile într-o legendă pe care numai bătrânii o mai cunosc.

În satul Harpia, dacă primul care intră în casă de Crăciun este un bărbat, oamenii cred că este un semn de bunăstare şi sănătate pentru anul următor. Pentru a atrage binele asupra caselor lor, oamenii ţin masa întinsă toată noaptea.

O altă poveste despre Crăciun, mai puţin cunoscută, spune că, în secolul al VII-lea, călugării foloseau forma triunghiulară a bradului pentru a descrie Sfânta Treime. În jurul anului 1500, oamenii au început să vadă în bradul de Crăciun un simbol al copacului din Paradis şi au atârnat în el mere roşii, simbol al păcatului originar. În secolul al XVI-lea, însă, familiile creştine au început să decoreze brazii cu hârtie colorată, fructe şi dulciuri. Dar mai înainte, în secolul al XII-lea, oamenii obişnuiau să atârne brazii de Crăciun în tavan, cu vârful în jos, ca simbol al creştinătăţii.

Reprezentările lui Moş Crăciun s-au schimbat de-a lungul vremii, astfel că între imaginea acestuia în vechea cultură populară – de frate mai bogat şi mai inimos al lui Moş Ajun – şi imaginea contemporană – de personaj iubit de copii – există mari diferenţe.

Tradiţiile contemporane despre „sfântul” Crăciun, despre Moşul „darnic şi bun”, „încărcat cu daruri multe” sunt printre puţinele influenţe livreşti pătrunse în cultura populară de la vest la est şi de la oraş la sat.

Din vechime se ştie că Maica Domnului, fiind cuprinsă de durerile naşterii, i-a cerut adăpost lui Moş Ajun. Motivând că este sărac, el a refuzat-o, dar i-a îndrumat paşii spre fratele lui mai mic şi mai bogat, Moş Crăciun. În unele legende populare şi colinde, Moş Ajun apare ca un cioban sau un baci la turmele fratelui său. În cultura populară românească, Crăciun apare ca personaj cu trăsături ambivalente: are puteri miraculoase, ca eroii şi zeii din basme, dar are şi calităţi tipic umane. El este bătrân (are o barbă lungă) şi bogat (de vreme ce are turme şi dare de mână).

Pe de altă parte, ideea de spiriduşi de Crăciun vine din credinţa străveche că gnomii păzeau casa omului de spiritele rele. Spiriduşii au fost iubiţi şi urâţi, pentru că, deşi uneori se purtau cu bunăvoinţă, puteau foarte uşor să se transforme în fiinţe răutăcioase şi nesuferite, atunci când nu erau trataţi cum se cuvine. Percepţia cea mai răspândită era că ei se purtau precum persoana cu care aveau de-a face, fiind fie răutăcioşi, fie drăguţi. În Evul Mediu, în loc să ofere daruri, spiriduşii mai degrabă aşteptau să le primească. Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea spiriduşii au devenit prieteni ai lui Moş Crăciun.

Scriitorii scandinavi, cum ar fi Thile, Toplius şi Rydberg, au combinat cele două trăsături oarecum contradictorii ale personajelor: ei îi prezentau pe spiriduşi puţin răutăcioşi, dar buni prieteni şi ajutoare de nădejde ale lui Moş Crăciun. Unii spun că sunt 13 spiriduşi, alţii sunt convinşi că este vorba de nouă, alţii – de şase. Într-o vreme se credea că Moş Crăciun şi spiriduşii săi se simt foarte bine în casa lor de la Polul Nord. În 1822, poetul american Clement Clark a publicat lucrarea „A Visit From St. Nicholas” (cunoscută şi ca „The Night Before Christmas”), în care el l-a descris pe Moş Crăciun ca pe un spiriduş bătrân şi blând, care zboară în jurul lumii într-o sanie trasă de opt reni. În 1885, Thomas Nast a desenat doi copii privind la o hartă a lumii şi urmărind călătoria Moşului de la Polul Nord în Statele Unite, deci se presupunea că acolo, în îndepărtatul Nord, locuieşte bătrânul cel bun. Dar în 1925 s-a descoperit că nu există reni la Polul Nord, aşa că toţi ochii s-au întors spre Finlanda, unde există multe astfel de animale.

În 1927, Markus Rautio, un prezentator de emisiuni pentru copii la postul naţional de radio finlandez, a declarat că Moşul locuieşte pe un munte în Laponia. Astăzi pare aproape sigur însă că Moş Crăciun şi cei 11 spiriduşi ai lui stau bine ascunşi undeva pe muntele Korvatunturi în Laponia, Finlanda, în apropiere de graniţa cu Rusia. Pepper Minstix, unul dintre spiriduşi, este paznicul credincios al satului lui Moş Crăciun.

Cum reuşeşte acesta să se mişte atât de repede, într-o noapte, din Laponia până în casele tuturor copiilor din lume? Cu foarte multă vreme în urmă, Moş Crăciun şi spiriduşii săi au descoperit formula specială, secretă, a prafului magic pentru reni, care îi face să zboare. Acest praf magic este împrăştiat peste fiecare ren cu puţin timp înainte de a pleca din Laponia, în ajunul Crăciunului. Este suficient pentru a-i face să zboare întreaga noapte în jurul lumii. Zborul este, de altfel, foarte rapid: aproape de viteza luminii.

Rudolph este cel mai celebru ren, fiind conducătorul celorlalţi opt, pe nume Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder, Prancer şi Vixen. Când Rudolph era pui, nasul său a fost atins de Magia Crăciunului şi de atunci este strălucitor şi roşu.

Pe teritoriul românesc, Crăciunul este una dintre cele mai mari sărbători ale creştinilor, printre care se mai numără Paştele şi Rusaliile.

În tradiţia populară se spune că Fecioara Maria trebuia să-l nască pe fiul lui Dumnezeu şi umbla, însoţită de Iosif, din casă în casă, rugând oamenii să-i ofere adăpost. Ajunsă la casa bătrânilor Crăciun şi Crăciunoaie, aceştia nu o primesc pentru a nu le „spurca” locuinţa prin naşterea unui copil conceput din greşeală. Ajunsă la capătul puterilor, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat-o durerile naşterii. Crăciunoaia a auzit-o şi i s-a făcut milă, astfel încât a ajutat-o în rol de moaşă. Crăciun a aflat, s-a supărat şi i-a tăiat bătrânei mâinile, apoi, de frică, a fugit de acasă. Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l-a încălzit şi l-a dus să spele copilul. Maria i-a zis să încerce apa şi când a băgat cioturile mâinilor, acestea au crescut la loc. În altă variantă a poveştii, Maria suflă peste mâinile Crăciunoaiei şi acestea cresc la loc.

În ajunul Crăciunului, copiii merg cu colindul şi cu Steaua, pentru a vesti naşterea lui Iisus. Originea colindelor, texte rituale dedicate Crăciunului şi Anului Nou, nu este cunoscută cu exactitate în istoria românilor. Copiii merg la colindat, la casele frumos împodobite, cântând „Steaua sus răsare” şi „Bună dimineaţa la Moş Ajun!” şi alte cântece, şi sunt răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi bani.

În ceea ce priveşte obiceiurile culinare, creştinii români obişnuiesc să ţină post timp de 40 de zile înainte de Crăciun, acesta încheindu-se în seara de Crăciun. Un moment gastronomic important care precedă Crăciunul este ziua de Ignat (20 decembrie), când se taie porcul şi se prepară mâncăruri specifice, precum cârnaţii, chişcă, tobă, răcituri, sarmalele, caltaboş, care, alături de tradiţionalul cozonac, vor sta pe masa de Crăciun.

(mediafax.ro/ FOTO adevarul.ro)