Ştefan Luchian… din perspectiva „Un(ui) muzeu în labirint”

Publicat de nicolaetomescu, 30 iunie 2016, 10:47

Omul, nimeni altcineva decât Octavian Paler, mi-a inspirat articolul de faţă…

„Scriu despre Michelangelo cu dorinta de a-mi încuraja orgoliul în momentele dificile, despre Van Gogh pentru că simt în ceasurile de singurătate cum mă pedepseşte o tandreţe pe care am risipit-o sau n-am dăruit-o niciodată, despre Botticelli pentru că „reţeta garantată contra melancoliei” […] s-a dovedit în cazul meu nulă, despre Rembrandt fiindcă bănuiesc în relaţia lui cu negustorii din Amsterdam un adevăr mai adânc, iar în tăcerea bătrânilor lui o întreagă morală, despre Masaccio fiindcă a spus la douăzeci şi cinci de ani adevăruri pe care mulţi nu le înţelegem nici la bătrâneţe, despre El Greco fiindcă în pulberea problemelor mele şi-a făcut loc uneori reveria metafizică, despre Caravaggio fiindcă mă ispiteşte să trag cu ochiul la un insolent după ce n-am reuşit niciodată să fiu aşa ceva, despre Hals  fiindcă îmi plac oamenii care râd, despre Velasquez fiindcă incontinenţelor verbale le prefer tăcerea, […] despre Tintoretto fiindcă îmi aminteşte de Veneţia, despre Dürer  fiindcă îmi aminteşte de Sisif, despre Géricault fiindcă mă impresionează cursa lui spre o moarte prematură, despre Gaugain fiindcă, deşi sunt un sedentar, mă fascinează aventurile, despre Munch  fiindcă mai aveam  încă reverii polare când am privit un tablou cu o femeie ţipând, despre Andreescu  fiindcă îl socot cel mai mare pictor român , despre Luchian fiindcă mă tulbură creatorii care au avut o Golgota a lor, despre Tonitza deoarece cred că există o victorie a învinşilor, despre Petraşcu fiindcă am văzut odată nişte nuci de piatră pe care nu-i pot uita, despre Magritte fiindcă sunt lipsit de umor, dar înţeleg cât de serioase sunt glumele belgianului, despre Malevici fiindcă a avut îndrăzneala să ducă pictura până la forma ei zero, dovedind că drumul nu se sfârşeşte acolo, ci reîncepe.”

*

Cine urcă o Golgotă, are bunul prilej să înveţe…

Ștefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868, în Ștefănești – fost sat (astăzi, oraș) din județul Botoșani.

Își dezvăluie vocația, încă din copilărie, rezistând – cu încăpățânare – eforturilor mamei sale de a-l îndruma către școala militară. După ce familia se mută la București, se înscrie la clasa de pictură a „Școlii Naționale de Arte Frumoase”, pe care o absolvă în 1889 (Nicolae Grigorescu i-a fost maestru nedisputat al perioadei de formare). În München, studiază două semestre la „Academia de Arte Frumoase”. Pleacă (1891) în capitala Franței, unde studiază la „Academia Julian” și cunoaște, în muzee și expoziții, viața artistică pariziană, aflată pe atunci în plină efervescență impresionistă.

La expoziţia din primăvara anului 1902, Caragiale a exclamat – privind un tablou: „Băiatul ăsta nu ştiu ce are, că mă reţine.” Caragiale nu avea prea multă pricepere în materie de pictură, dar fraza lui exprimă, limpede, situaţia în care se găsea Luchian… Acesta împlinise 33 de ani, dar era destul de puţin cunoscut…

Cu o avere moştenită de la părinţi şi un talent prodigios, viitorul părea că se aşterne, alene, în faţa lui Ştefan Luchian. Dar a investit fără inspirație şi a cheltuit fără măsură. În 1900, participă – cu două pasteluri – la „Expoziția Universală” din Paris. În același an, apar primele simptome ale afecțiunii la măduva spinării, maladie cunoscută sub numele de scleroză multiplă. Boala și sărăcia merg mână în mână…

Făcuse greşeli, nepriceput în treburi practice; credul, pierduse avutul pe care l-a moştenit, declinînd spre condiţia de boem, dar nimic în atitudinea bărbatului tânăr, înalt, cu alură de sportiv sau de actor – ce joacă într-o poveste de la sfîrşitul secolului al XlX-lea, nu anunţase trezirea în faţa destinului brutal. „Singurul răstignit din istoria picturii noastre” (expresia i-a aparținut lui Octavian Paler), începea un urcuş de cincisprezece ani pe Golgota; i-a apărut zâmbetul chinuit, impur, tulburat de durere; te gîndeşti, fără voie, la fața arsă de suferinţă din tabloul Un zugrav. Când încă se mai putea deplasa, a pictat – cu deosebire – peisaje.

La Brebu, la Govora, în Bărăgan, la Filipeştii de Pădure, la Poiana Ialomiţei, mergea ceasuri întregi cu căruţa, cu genunchii la gură, ca să poată picta, cum zicea el „un peisăjel”. Din clipa cînd boala nu i-a mai îngăduit să se mişte, peisajele nu-i mai sunt accesibile…

I-au rămas florile. Părea mai simplu. I le culegeau alţii, aducîndu-i-le în cameră. Şi aştepta clipa când boala îi îngăduia să mânuiască penelul. Creaţia şi moartea se luminează, reciproc, în opoziţia dramatică dintre petalele anemonelor care ard şi întunericul cuibărit în potirul florii. Exact ce se întîmplase în destinul lui Luchian…

Din 1909 până la sfârșitul vieții, țintuit în fotoliu, redă peisajul românesc în opere-miracol: simplitate, finețe, sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, coloritul strălucit și delicat. Pastelul, alăturat tehnicii uleiului pentru peisaj și pentru natura moartă cu flori, ajunge la o măiestrie neegalată în fluiditatea contururilor, delicatețea catifelată a petalelor; „florile” lui au intensitatea dramatică a sentimentului, lumina interioară, simplitatea gravă care fac din ele – pare îndestulător să menționăm Anemonele – adevărate capodopere.

A ales să trăiască între teama că-şi va pierde viaţa şi teama că-şi va pierde harul. Săgetat de dureri cumplite, se întreba, disperat, dacă mâna îl va mai asculta. Chiar atunci când, către sfârşit, a trebuit să i se lege penelul de încheietura mâinii, când picta din fotoliul său pe rotile, era recunoscător providenţei. Luchian s-a expus la suferinţele fizice care l-au istovit şi i-au înrăutăţit situaţia, dar instinctul de creator a fost mai puternic decât cel de conservare…

Ștefan Luchian a plecat în veșnicie la 28 iunie 1916. A rămas opera, imposibil de mistuit, flacăra unei inepuizabile pasiuni pentru artă…

 [youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=a1b_KHLyEtE&feature=youtu.be[/youtube]