Aniversare Gazebo… Text jurnalistic și feature: Nicolae Tomescu
Publicat de nicolaetomescu, 18 februarie 2015, 06:21
În perioada anilor ’80 ai secolului XX, muzica românească fiind, obligatoriu, folosită în discoteci, apăreau primele hituri străine. Imediat după anii invocați, au început să aibă succes curentele care definesc ceea ce dansatorii numeau italo disco, european beat ş.a.m.d. În prima linie a personajelor difuzate prin discoteci s-a numărat şi GAZEBO.
Sorin Lupaşcu, din postura celui care l-a intervievat pe GAZEBO, Nicolae Tomescu (concept jurnalistic) şi Erika Engel (montaj) au parcurs critic viaţa artistului, cele peste două decenii în care vulgata discografică a propus conştiinţei publice o fuziune a vieţii reale cu mitul.
Celor care doresc să asculte producţia radio
Pentru autenticitatea declaraţiilor lui GAZEBO, nimic nu este mai urgent decât o privire „în oglindă”.
Spicuim din interviul ilustrat (29 de minute): Am primit un premiu special din partea presei, pentru I like Chopin, de la Music Week, o revistă englezească de topuri muzicale; am primit acest premiu numit Top European Chart Act, ceea ce însemna că eram cel mai bun din topurile europene în ’83. A fost nemaipomenit(…) Cred că muzicalitatea este mereu aceeaşi… nu se schimbă… s-au schimbat doar persoanele care fac muzica. Pe vremea mea trebuia să fii muzician ca să faci muzică. Trebuia să înveţi să cânţi la un instrument, să scrii un cântec şi să-l înregistrezi. Acum nu mai este nevoie să înveţi să cânţi la un instrument.
Poţi să scrii un cântec la calculator. Concluzia: oricine poate să se joace la calculator şi să compună un cântec – mă refer la un DJ, la un copil aflat acasă – ceea ce, pe de o parte, este fantastic, discutând despre creativitate, pare şi democratic, dar, pe de cealaltă parte, aceşti oameni nu au un background muzical. Deci nu ştiu ce fac. Uneori, avem cântece care nu sunt muzică. Sunt, poate, idei bune, dar nu sunt destul de puternice pentru a fi considerate cântece (…) Mi-ar plăcea să fiu invitat de Radio Iaşi, împreună cu toţi colegii mei de trupă. Ar fi frumos. Ar fi un concert complet.
*
După decembrie 1989 am pornit, cu sincope, în căutarea timpului pierdut, încercând să păstrăm un echilibru între muzica noilor generaţii de ascultători şi ceea ce poate contribui, în egală măsură, la prestigiu – bunul gust şi respectul pentru publicul tradiţional. Lucruri noi şi valorile mai vechi s-au impus în play-list, datorită calităţii muzicii. Mai avem atâtea de făcut pentru a contura imaginea noastră asupra lumii, după cum avem multe de îmbogăţit în ceea ce priveşte imaginea lumii asupra organizaţiei noastre…
