Ziua Europeană a Victimelor Terorismului

Publicat de , 11 martie 2016, 10:38

„Ziua europeană a victimelor terorismului”

Publicat de nicolaetomescu, 10 martie 2015, 23:11 / actualizat: 11 martie 2015, 10:35

***

Imediat după 11 septembrie 2001, sub şocul dezastrului, lumea a părut, dintr-o dată, solidară – împotriva terorismului, alături de Statele Unite, transformate, pentru o vreme, din super­puterea mondială unică şi invincibilă, într-o ţară ca „altele”, potrivită pentru compasiune. Apoi, solidaritatea de moment s-a diluat în nuanţe tot mai distincte şi mai dezarmonice, până în pragul unei noi despărţiri a apelor. Mai imprevizibilă, mai preocupantă, mai terifiantă decât imaginea sau (mai corect spus) proiecţia imaginii acestui război care nu a început deloc „spectaculos” (excludem atacul împotriva WTC, grozăviile televizate) este înfăţişarea lumii care s-a recompus şi se recompune, sub ochii noştri, în vacarmul exploziilor. Cutele de pe chipul ei au fost/sunt, de fapt, „marile plăci tec­tonice” ale geopoliticii momentului. America a început să coboare din turnul de fildeş al „splendidei sale singurătăţi”, aparent inexpugnabile după prăbuşirea comunismu­lui, pentru a dialoga în alţi termeni şi cu aliaţii săi europeni, cu Rusia (până la… Ucraina) şi China – pe care şi le doresc parteneri (sau măcar competitori paşnici), nicidecum adversari, cu statele arabe, musulmane^[1], pe care părea să le ignore în necazurile/revendicările lor.

***

În urmă cu aproape trei decenii, câţiva experţi bri­tanici avansau, timid, ipoteza că, la jumătatea secolului al XXI-lea, marea încleştare între puternicii lumii se va concentra în Asia Centrală. Atunci, mai nimeni nu le-a dat crezare. Acum, realităţile le dau dreptate mai repede decât ar fi sperat. Căci bătăliile viitorului vor fi bătălii pentru sursele de energie ale planetei. Iar războiul care a început, paradoxal, într-una din cele mai sărace ţări de pe glob, Afganistan, nu pare decât prima luptă a acestui război.

***

Teroris­mul de tip bin Laden^[2] nu a fost/nu este doar fanatism religi­os. Co­borând din sfera ab­stracţiilor mistice, se vorbeşte și astăzi de­spre despre agonizantul Irak, destinul neîmplinit al pa­lestinienilor, despre bogaţii şi săracii lumii, se prefigurează un nou clivaj global. Iar cruzimea membrilor Statului Islamic[3] ne plasează în poziția de a ne întreba dacă intervenția militară nu este, totuși, cea mai bună idee…

Erupţiile unui fanatism extrem pot să pară (chiar sunt) arhaice, precum micronaţionalismele, separatismele sau, de ce nu, iredentismul constituit în teroare. Mondializarea schimburilor comerciale şi mediatice, enorma îngustare a lumii nu a distrus ancestrala agresivitate a societăţilor umane. Spunem mai curând, după cum susţinea Regis Debry^[4] că fiecare deschidere a lumii suscită, în reacţie, o dorinţă de înrădăcinare inversă. Fiecare omogenizare – o dorinţă contrară, de diferenţiere. Revoluţia raţională şi mondială a tehnicii, invazia mecanicii şi electronicii urmăresc o extindere, dar pot genera, deopotrivă, ocultism, secte, idolatrii. Conversia generală şi rapidă a democraţiei de piaţă, domnia unui economism triumfător răneşte dorinţa unei solidarităţi afective. Integrarea economică produce dezintegrare politică, solidarităţi locale şi asociative ce protestează faţă de abstractizarea dezumanizantă a unei pieţi planetare. Dezvoltarea înseamnă şi rupturi, despărţiri, se soldează adesea cu efecte devastatoare pentru individ. Globalizarea i se prezintă atunci subiectului ca o persoană fizică, rece şi distantă. Individualitatea este ameninţată, soluţia subiectului este atacul-fugă, retragerea ofensată, căutarea unor soluţii care să-i ofere solidaritate. Crizele împing oamenii spre tot felul de particularisme: secte, integrisme, rasism, naţionalism fanatic, terorism… – Ismele, crede individul respins, îi oferă identitate, încredere, ideal de sine. Iată de ce atrag, de ce găsesc atât de mulţi adepţi…

Modelul (falsul model) este reprezentat de o balanţă. Un grup minoritar, indiferent de caracter (nu reprezintă altceva decât manifestarea neomogenităţii), îşi caută obligatoriu un echilibru care să-i permită viaţa în raport cu restul lumii. Dar cum se poate echilibra un taler greu cu unul uşor? Mecanica posedă răspunsul izbăvitor: lungind “braţul forţei”, jumătatea cumpenei de care atârnă talerul cel uşor. Iar aceasta înseamnă, în societatea umană, radicalism. Astfel, dacă restul lumii îşi permite în faţa unei probleme date o atitudine moderată, grupul minoritar este obligat (sau se obligă) la o atitudine cu atât mai radicală cu cât devine mai nesemnificativ. Radicalismului îi urmează, firesc, atunci când nu dobândeşte echilibrarea (problema persistând), fanatismul. Parcurgerea drumului, care până mai ieri nu înseamna decât atitudine, atinge concreteţea maximă: pacea, materializarea echilibrului, degenerează în război. Intervenţia radicalismului devine gherilă, iar pasul următor, aproape imperceptibil, materializează fanatismul în terorism. Liniştea, echilibrul, conţin în sine radicalismul latent care nu aşteaptă decât o problemă pentru a deveni terorism.

Nu trebuie uitat faptul că terorismul de astăzi procură avantaje pentru un grup mai mare decât cei implicaţi direct în acţiune. Din momentul apariţiei bogăţiei, polarizarea unor resurse, a apărut şi tendinţa entropică de erodare a acestei polarizări. Tot o polarizare stă la originea terorismului. Pentru ca terorismul să devină inoperant, trebuie eliminate dezechilibrele, dar care bogat sau „stăpân” acceptă o diminuare, condiţia echilibrării, câtă vreme nu există energie ex nihilo?

A lichida un lider nu schimbă câtuşi de puţin situaţia. Terorismul poate fi la îndemâna şi iniţiativa oricui. Nu are nevoie de un „cap” şi nici de o ţară teroristă. Trebuie să existe o problemă şi să lipsească mijloacele convenţionale de a o rezolva.

***

Paradoxal, viaţa are nevoie şi de dezechilibru; acesta o obligă la acţiune pentru căutarea unui nou echilibru (aveam tentaţia să folosesc ghilimelele), un moment de respiro, dar care trebuie depăşit – odată instalat, devenit perpetuu, el nu înseamnă altceva decât moarte. Viaţa are drept condiţie esenţială acţiunea. Şi, prin urmare, dezechilibrul se crează pe multiple căi. Una este căutarea cu orice preţ a hegemoniei. Hegemonia creează şi o reacţie de apărare sau de anihilare a ei. Se cere aneantizarea dezechilibrului creat, înainte de a se instala un altul. Diplomaţie, război… De ce atunci şi terorism? Pentru că dezechilibrul, sunt tentaţi să exprime teroriştii, se află la nivelul tehnologic şi economic, tot în favoarea hegemonului. Dintr-o asemenea perspectivă, combaterea terorismului înseamnă şi pretext: ultimul se materializează într-un soi de vânătoare; dar poate extermina vânătorul… vânatul? Suntem atât de infantili încât să combatem doar efectele, nicidecum cauzele? Unii oameni cu aparențe de civilitate sunt dispuși să poarte război şi în consonanţă cu alte raţiuni-afaceri: arme, muniţie, echipament, subzistenţă…

[1]În general, din Lumea a Treia.

[2] Osama bin Laden s-a născut la 10 martie 1957… La 1 mai 2011, președintele american Barack Obama anunța că Osama bin Laden, fondatorul și liderul grupării Al-Qaeda, a fost ucis în timpul unei operațiuni militare americane în Pakistan…

[3] Statul Islamic (alternativ: Statul Islamic din Irak și Levant și Statul Islamic din Siria și Levant, abreviat: SI, ISIL și ISIS, în arabă: الدولة الاسلامية في العراق والشام‎ ad-Dawlat al-Islāmiyya fī’l-‘Irāq wa’sh-Shām) este o grupare sunită insurgentă afiliată la al-Qaida, activă în Irak și Siria și un stat islamic nerecunoscut cu capitala la Ar-Raqqah, în Siria. Din 2010, SIIL este condus de Abu Bakr al-Bagdadi. SIIL activează în zone din Siria, Irak, Turcia şi Liban.

[4] L’archaisme postmoderne – Les Temps modernes.