Emil Cioran – exilul metafizic al omului „izgonit din rai”

Publicat de Lucian Bălănuţă, 13 noiembrie 2015, 09:51

Emil Cioran s-a născut în 8 aprilie 1911 la Răşinari, unde tatăl său era preot. A făcut studiile liceale în Sibiu, la Liceul „Gheorghe Lazăr”, apoi a urmat cursurile Facultăţii de Filozofie şi Litere din Bucureşti. După o bursă de studii în Germania, a fost, între 1936 şi 1937, profesor de filozofie la un liceu din Braşov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, iar în 1945 se stabileşte definitiv în Franţa. După retragerea cetăţeniei române de către autorităţile comuniste va trăi întreaga viaţă la Paris ca apatrid.

La numai 23 de ani, Emil Cioran debuta editorial cu volumul Pe culmile disperării. Înainte de a se stabili definitiv în Franţa, va mai publica încă patru cărţi în limba română: Cartea amăgirilor, Schimbarea la faţă a României, Lacrimi şi Sfinţi, Amurgul gândurilor, volume care, după instalarea comunismului, vor rămâne în Fondul secret al bibliotecilor din România. Abia din 1990 cărţile lui de tinereţe încep să fie reeditate şi redate, astfel, publicului larg.

Din 1945, an în care încheie lucrul la Îndreptar pătimaş (volum rămas inedit până în 1991), Cioran va scrie numai în limba franceză, abandonând premeditat limba maternă.

În 1949 îi apare la prestigioasa editură Gallimard – care va publica mai târziu majoritatea cărţilor sale – Precis de decomposition (Tratat de descompunere, Humanitas, 1992), volum în care criticii francezi salută noutatea gândirii tânărului autor, supleţea ideilor şi stilul plin de distincţie şi fineţe al limbii. Pentru „debutul” francez, Emil Cioran primeşte premiul Rivarol. Este, de altfel, singura distincţie pe care o acceptă, refuzând toate celelalte importante premii literare decernate ulterior. Cărţile care au urmat i-au construit şi consolidat un prestigiu, o faimă şi o admiraţie de care puţini autori s-au bucurat mai ales la Paris în ultimele decenii ale secolului trecut.

Scrierile lui Cioran dezvăluie cugetări profund personale. N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele, va nota el mai târziu. Păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârşitul civilizaţiei, deşertăciunea vieţii, obsesia absolutului, exilul metafizic al omului izgonit din rai, sinuciderea ca idee care ajută supravieţuirii sunt doar câteva teme exprimate în sofisme, aforisme şi paradoxuri care îi străbat operele.

Continuarea articolului şi videoreportajul – AICI.