Nichita Stănescu – lider al neomodernismului românesc
Publicat de Lucian Bălănuţă, 8 decembrie 2015, 14:36
“Sensul iubirii”, aparut in ianuarie 1961, pe cand poetul avea 27 ani, este intampinat de cronici pozitive semnate Nina Cassian, Eugen Simion sau Ovid S. Crohmalniceanu, încă înainte de a ajunge in librării. Locul lăsat liber de moartea tragică a lui Nicolae Labiş fusese ocupat.
Trei ani mai târziu, apare “O viziune a sentimentelor”, care îi aduce lui Nichita Stănescu premiul Uniunii Scriitorilor, primul din cele trei care-i vor fi decernate pe parcursul vietii. În plină eră comunistă, in care limbajul sărăcăcios, plin de şabloane era regulă, poezia lui Nichita uimeşte si chiar şocheaza prin prospeţime, nefiind supusă vreunei limitari.
Sentimentele sunt exprimate cu generozitate, trăirile sunt descrise fără inhibiţii, fiecare vers dând senzaţia de libertate absolută.
Cele 11 elegii, publicate in 1966, reprezintă, însă, după declaraţia poetului, debutul poeziei lui. Versurile din acest volum, scris, se pare, în două zile si două nopti, au stârnit reactii in lumea criticilor care il consideră, precum Marian Papahagi, “moment de referinţă al liricii româneşti contemporane”.
11 elegii este, totodata, volumul care a anuntat forţa creatoare ce abia urma sa se manifeste deplin.
La sfarsitul anilor ’60 se publică Necuvintele, pentru care primeste din nou Premiul Uniunii Scriitorilor. Avea sa-l mai obţină o dată, in 1972, pentru volumul de eseuri Cartea de recitire. Până atunci însă, dovedind capacitate extraordinară de metamorfozare, modernistul Nichita Stanescu se intoarce la “Dulcele stil clasic”, volum în care nu mai există demonstraţii filozofice, nici drame spirituale, ci doar poezie pura.
Nichita Stanescu primeste, in 1975, premiul Herder si, in 1982, Cununa de aur de la Struga. In 1979, la nici trei decenii de la debut, se află printre poeţii nominalizaţi la Premiul Nobel, pe care il câştigă însă grecul Odyseas Elitis.
Au existat speculatii ca Nichita Stanescu ar fi “ratat” premiul din cauza lucrăturii securitatii care nu putea permite ca alt roman sa-l obtina inaintea lui Nicolae Ceausescu. Dar … sunt doar legende.
Sigur este că Nichita Stănescu era un “ Versificator diabolic de abil”,dupa cum îl numeşte criticul Eugen Simion, si un om fermecător. Transmitea o stare de bine, foarte umană, foarte firească, foarte adevărată, îşi aduce aminte Nicu Alifantis, iar Florin Iaru povesteşte că în casa poetului era permanent forfotă. Seară de seară îi provoca pe tinerii poeţi la câte un război liric, din care mereu ieşea învingător.
Îl consumau neatenţia altora, batjocura faţă de cuvinte, de poezie, de idei, de exprimare. Era îndrăgostit de limba română, pe care dacă n-ar fi vorbit-o curent, ar fi murit, spunea Johnny Răducanu, care era convins că dacă ar fi dat mai multă atenţie muzicii, Nichita ar fi fost un mare interpret la pian. Şi acesta nu era singurul lui talent ascuns. Era şi un bun desenator, iar Ştefan Agopian îşi aminteşte că, intr-o vară, la mare, a fost surprins de priceperea lui Nichita la jocul de … table.
A fost asemuit unui zeu blond, ce exercita un magnetism irezistibil asupra celor din jur. În mod firesc, femeile nu au rămas indiferente.
Continuarea articolului și videoreportajul – AICI.
