11 octombrie, eveniment Stravinsky-Fauré la Filarmonica Moldova din Iași, sub bagheta dirijorului româno-elvețian Nicolae Moldoveanu

Publicat de dvlad, 1 octombrie 2024, 19:47 / actualizat: 4 octombrie 2024, 19:47

Vineri, 11 octombrie 2024, ora 19.00, Casa de Cultură a Studenților Iași

Orchestra Simfonică

Corul Academic Gavriil Musicescu

Gabriel Fauré – Suita Masques et bergamasques op. 112

Igor Stravinski – două prime audiții

Capriccio pentru pian și orchestră

solistă Naoko Anzai (Japonia)

    Les noces

      soliști: 

Nicoleta Manolache soprană

Laura Scripcaru mezzosoprană

Liviu Muntean tenor

Victor Zaharia bas 

Dirijor: Nicolae Moldoveanu

Dirijorul corului: Consuela Radu – Țaga

Dirijorul Nicolae Moldoveanu despre ideea concertului: În cele trei piese se poate urmări simbioza între stilul „folcloric” rus și influențele franceze; de la impresionism, grupul celor șase (Masques et bergamasques), la expresionism (Capriccio), neo-baroc și neoclasicism (Les Noces)… Pentru Nunta lui Stravinsky, varianta aleasă este cea orchestrală din 1917, cu textul francez tradus de Ramuz și adăugat pentru prima oară în partitură chiar de dl. Moldoveanu.

Astfel că la Iași avem o premieră totală, Les Noces în versiune orchestrală cu text francez, ceea ce dl. Moldoveanu consideră că nicăieri în lume nu s-a mai cântat.

Dirijorul de renume internațional Nicolae Moldoveanu este cunoscut pentru versatilitatea sa, într- un vast repertoriu simfonic și de operă cu multe dintre cele mai prestigioase orchestre și companii de operă din lume.

„După caz, Nicolae Moldoveanu poate fi blând și liric, sau melodramatic și histrionic.” Classical Candor

„Moldoveanu a găsit modalități de a interpreta lucrarea cu un rubato subtil, fraze atent sincronizate și ajustări de bun gust ale dinamicii” All Music

Nicolae Moldoveanu s-a născut în România și a emigrat în Elveția în 1986, unde locuiește acum. A studiat dirijatul cu Wilfried Boettcher, Horst Stein, Ralf Weikert și Antal Doráti la Musikhochschule din Zürich, Basel și Berna, urmând și cursuri de master cu Lothar Zagrosek și Sergiu Celibidache. În Marea Britanie, în timp ce era la Academia Regală de Muzică din Londra, printre profesorii săi au fost Colin Metters, George Hurst și Sir Colin Davis. De asemenea, a participat la cursuri de master cu Ilya Musin, Leonard Slatkin și Sir Roger Norrington.

În 1994, Moldoveanu a fost numit tânăr dirijor al orchestrelor din Bournemouth, reluând după un sfert de veac tradiția lăsată de marele Silvestri acolo. În urma prelungirii cu un an a acestei numiri, i s-a oferit postul de dirijor rezident, pe care l-a preluat în 1996. În 1998 Moldoveanu a fost numit dirijor principal al Orchestrei English Symphony, iar în septembrie 2002 a preluat funcția de dirijor invitat asociat la London Mozart Players. Se întoarce regulat în țara natală, România, lucrând cu mai multe orchestre, printre care Filarmonica Enescu și Filarmonica Transilvania, pentru care a fost dirijor principal până în 2012.

În septembrie 2018, Moldoveanu a dirijat Giselle la Opera din Roma, cu excelente aprecieri ale criticii. Moldoveanu a mai dirijat o serie de alte balete și opere, Don Giovanni la Opera Națională Welsh, La Vida Breve și El Amor Brujo ambele la Opera din Dallas, Idomeneo la Opera canadiană, Jenůfa la Umeå și Un Ballo in Maschera la Malmö. De asemenea, a dirijat și a produs pe DVD Coppélia pentru The Royal Ballet de la Covent Garden, A Midsummer Night’s Dream pentru Fondazione Arena di Verona, Eugene Onegin și Il Pipistrello pentru Teatro San Carlo Napoli și a înregistrat Lacul lebedelor cu Royal Philharmonic Orchestra.

Angajamentele sale recente și viitoare includ concerte cu Orchestra Filarmonicii din Malaezia, Orchestra Operei Regale, Orchestra Filarmonicii Regale, Orchestra Simfonică a Orașului Birmingham, Orchestra Hallé, Orchestra Națională a BBC din Wales, Orchestra de Cameră Engleză, Orchestra de Cameră Scoțiană la Festivalul de la Edinburgh, Ulster Orchestra, Royal Scottish National Orchestra, Melbourne Symphony Orchestra, Filarmonica Națională din Varșovia, Nordic Chamber Orchestra, Philharmonie de Lorraine, Prague Radio Symphony, Tokyo Symphony Orchestra și Iceland Symphony Orchestra.

Una din bucuriile sale dirijorale este să conducă repertoriul baroc de la clavecin sau orgă.

Pianista japoneză Naoko Anzai s-a născut la Tokio, unde a început să studieze pianul. În 1986 s-a stabilit în Elveția, urmând cursuri de măiestrie la Musikhochschule din Zürich, cu profesorii Homero Francesh și Jurg von Vintschger. Naoko Anzai este câștigătoarea unor premii decernate de Societatea Artistică elvețiano-niponă, în urma cărora și-a diversificat activitatea, fiind invitată frecvent să susțină concerte și recitaluri în Europa și Japonia.

INTERVIU cu dirijorul Nicolae Moldoveanu

Născut în Hunedoara, Nicolae Moldoveanu a urmat o școală pedagogică cu program de muzică, unde a învățat vioara. Ca tânăr înrolat în serviciul militar, a făcut parte din Orchestra Doina Armatei. A plecat din România în 1982, datorită unui contract prin ARIA, Agenția Română de Impresariat Artistic, care pe atunci oferea locuri în orchestrele din Germania Democrată tinerilor absolvenți de liceu din țările estice. În orchestra teatrului est-german în care a ajuns, Nicolae Moldoveanu a fost deopotrivă violonist, corepetitor și dirijor, iar această experiență prețioasă i-a facilitat intrarea la Conservator în Elveția, la secțiunile de dirijat și orgă.

Astfel, studiază dirijat din 1986, ca urmare a sprijinului acordat de Paul Saher, mecena care obișnuia să finanțeze educația muzicienilor tineri și era în același timp sponsorul unor piese comandate lui Stravinski sau Bartok. Ca student, a avut șansa de a dirija orchestre mari elvețiene, Tonhalle din Zürich sau Orchestra Radio din Basel.

Printre profesorii săi de dirijat s-au numărat Horst Stein și Antal Dorati, iar în Marea Britanie, unde a continuat studiile, l-a avut profesor pe Sir Colin Davis. În fața lui Dorati a dirijat Nicolae Moldoveanu pentru prima oară Stravinsky.  La clasa de dirijat din Academia Regală din Londra l-a cunoscut și pe dirijorul rus Ilya Musin.

Și dacă v-ați întrebat vreodată care este secretul magiei lui Moldoveanu, cred că el împlinește ceea ce spunea bătrânul Ilya Musin:

„Un dirijor trebuie să facă muzica vizibilă prin mâinile sale. Sunt două laturi ale dirijatului, expresivitatea și exactitatea. Aceste două componente sunt într-o opoziție dialectică, de fapt, se anulează una pe cealaltă. Un dirijor trebuie să reușească să le pună împreună.”

Profesor la Conservatorul din Sankt Petersburg, marele Musin avea deja 90 de ani când a venit prima oară în Europa. El a susținut un curs de dirijat la Academia Regală din Londra în 1994. Printre studenții săi din toate timpurile s-au aflat  Yuri Temirkanov, Valery Gergiev, Rudolf Barshai, Semyon Bychkov, Mariss Jansons, Tugan Sokhiev, Teodor Currentzis, Vassily Sinaisky, Alexander Walker și mulți alții.

Nicolae Moldoveanu despre ocazia de a dirija Stravinsky în România:

Maestrul Nicolae Moldoveanu despre circumstanțele în care au fost compuse lucrările din program

Despre Capriccio și Masques et bergamasques

Despre Les Noces (continuare)

Gabriel Urbain Fauré (12 mai 1845–4 nov 1924) Masques et Bergamasques, Suită orchestrală op. 112 (1919)

Ce sunt Masques et Bergamasques ale lui Gabriel Fauré, dacă nu un omagiu adus stilului galant al secolului al 18-lea? Suita orchestrală Op. 112 a fost aranjată de compozitor în 1919, din muzica de scenă pentru un divertisment teatral comandat pentru Albert I, Prințul de Monaco. Fauré a ales din partitura originală doar trei mișcări, Ouverture, Menuet, Gavotte, iar Pastorale

Geneza lucrării

Ultima oară când Fauré iși sondează sinele lăuntric – eliberat, abrupt, arcuindu-se cu gradări din ce în ce mai fine de luminozitate – a fost în această lucrare începută cu mai bine de un deceniu în urmă, când Prințul Albert I de Monaco i-a cerut în 1918 (la îndemnul lui Saint-Saëns) un scurt divertisment care să fie interpretat la Teatrul Monte Carlo, și care va deveni cunoscut sub numele de Masques et bergamasques. Fauré urma să furnizeze muzică pentru o „fête galant” în spiritul lui Verlaine, dar ca director al Conservatorului din Paris, îndatoririle sale oficiale îi limitau timpul pentru compoziție. Astfel, pentru divertismentul coregrafic propus, prezentat ca o „comédie lyrique”, el a refolosit material din compoziții anterioare.

Fauré a propus o poveste bazată pe poemul „Clair de lune” din colecția Fêtes galantes de Paul Verlaine (1869), pe care o pusese pe muzică în 1887. Titlul noii lucrări a fost preluat din versurile de început ale poemului. Libretistul René Fauchois, același cu care lucrase la opera Pénélope, a oferit un scenariu în consecință: o trupă de comedia dell’arte spionează întâlnirile amoroase ale aristocraților din publicul lor. Peisajul producției a fost inspirat de „L’Escarpolette” de Watteau.

La începutul secolului al XX-lea, commedia dell’arte din secolele al XVI-lea și al XVII-lea  oferea inspirație pentru o serie de lucrări muzicale, inclusiv melodrama lui Schoenberg Pierrot lunaire (1912) și baletul Pulcinella al lui Stravinsky (1920).

Pentru uvertură și două numere orchestrale, Fauré a revizuit mișcări ale unei simfonii abandonate care datează din 1869 – când avea 24 de ani – la care a adăugat o Pastorală, singura muzică nou compusă pentru Masques et bergamasques. Deși Uvertura nu este pastișă, tânărul Fauré a fost evident mișcat de modelele clasice – cum Reynaldo Hahn a sugerat în mod dezarmant: „Fauré imitându-l pe Mozart”. La fel, Gavotte și Menuet au fost inspirate dintr-o eră și mai îndepărtată. Ele încă evocă o nostalgie grandioasă, nu doar pentru belle époque, ci pentru peisajele veșnic  fermecătoare care bântuie versurile timpurii ale lui Verlaine. Pastorale a fost ultima operă orchestrală a lui Fauré – în magia sa scurtă există ceva din „Our revels now are ended” (Bucuria noastră s-a încheiat acum) a lui Prospero.

Producția de la Monte Carlo a avut un asemenea succes, încât Albert Carré a pus lucrarea la Opéra-Comique din Paris în martie 1920, unde a fost interpretată de peste 100 de ori în următorii treizeci de ani. Studentul lui Fauré, Jean-Michel Nectoux, descrie ca fiind paradoxal faptul că cea mai des interpretată lucrare de scenă a lui Fauré este și cea mai puțin ambițioasă a lui.

Igor Stravinsky (17 iun. 1882-6 apr 1971) Capriccio for piano and orchestra (1928-1929)

Compus în 1928-1929, mai ales la Nisa, Capriccio pentru pian și orchestră este, de fapt, cel de-al doilea concert pentru pian al lui Stravinsky. Publicul era atât de nerăbdător să-l vadă pe compozitor interpretând propriile sale lucrări, încât a fost îndemnat mereu să scrie o continuare a Concertului său pentru pian și instrumente de suflat. Într-adevăr, Stravinski era atât de solicitat ca pianist, încât nu putea să compună decât intermitent, între turneele sale.

Capriccio a fost singura lucrare nouă scrisă în 1929. Are o lungime comparabilă cu Concertul anterior; dar asemănările se opresc aici. Aici avem o orchestră completă, și autorul profită din plin de adăugarea instrumentelor de coarde. Mai mult, scrierea pentru pian este extrem de contrastantă față de Concertul anterior. În timp ce mișcările exterioare ale Concertului erau ferm înrădăcinate în percuția naturală a pianului, Capriccio este mult mai liric. Există încă pasaje care amintesc de scriitura asertivă din lucrări pentru suflători precum Octetul și Concertul pentru pian și instrumente de suflat, dar în cea mai mare parte scrierea melodioasă din Capriccio reflectă compozițiile mai recente ale lui Stravinski, în special cele două balete, Apollo și Sărutul Zânei. În ceea ce privește titlul, compozitorul a scris în Cronica sa că avea în minte o fantezie, adică o formă structurată liber, care să dea glas unui stil de scriere mai improvizat, mai capricios.

Prima mișcare începe cu o introducere marcată Presto, care cedează rapid loc materialului principal al mișcării – afișând scrierea pentru pian care explorează întreaga tastatură într-o manieră nesfârșită, continuu expansivă. De la început până la sfârșit, cu puține șanse să tragă aer în piept, pianistul trebuie să modeleze liniile lungi și fluide ca parte a unei țesături neîntrerupte. Mișcarea se încheie cu o reformulare a materialului de deschidere.

Titlul mișcării de mijloc, Andante rapsodico, indică faptul că autorul scria din nou într-un stil aproape improvizatoric, plin de figurații ritmice rapide de nouă, unsprezece și treisprezece note grupate. Zborurile pline de fantezie amintesc de broderia extrem de ornamentală evidentă în muzica lui Carl Maria von Weber, care, după cum și-a amintit Stravinsky în Cronica sa, a exercitat o vrajă asupra lui la acea vreme.

Această a doua mișcare duce fără pauză în Allegro capriccioso ma tempo giusto final de unde izvorăște titlul lucrării, deoarece această a treia mișcare a fost de fapt compusă prima. Forma este mai strictă aici, aderând la principiile unui rondo clasic. Scrierea în mișcare perpetuă care propulsează această parte este învârtită în mod strălucitor atât de ​​pian, cât și de orchestră.

Capriccio a avut premiera la Paris, în decembrie 1929, cu Stravinsky la pian și prietenul său Ernest Ansermet pe podiumul dirijoral; compozitorul a revizuit ulterior partitura în 1949, dar numai cu modificări minore. La aproape patruzeci de ani de la premieră, Capriccio și-a găsit o nouă tălmăcire scenică în baletul Jewels din 1968 al lui George Balanchine, în care muzica lui Stravinsky a fost folosită în secțiunea „Rubies” a acestei producții celebre de balet din New York.

Igor Stravinsky Les Noces (1917)

Nunta, în rusă: Свадебка (Svadebka), este o cantată în limba rusă de Igor Stravinsky. Când i-a dedicat-o impresarului Serghei Diaghilev, compozitorul a descris-o în franceză drept „scene rusești coregrafiate cu cântări și muzică” și chiar dacă este cântată mai ales în limba rusă, a rămas cunoscută sub numele său francez, Les noces.

Nunta a fost finalizată în 1917, dar a fost apoi supusă unei serii de schimbări de orchestrație; el a stabilit varianta cu patru soliști vocali, cor, percuție și patru piane în 1923, pentru premiera baletului la Paris, cu dirijorul Ernest Ansermet și Baletele Ruse în coregrafia lui Bronislava Nijinska. De-a lungul anilor, a fost interpretată chiar și versiunea în care percuția și pianele sunt înlocuite cu pianola, idee abandonată apoi de Stravinsky.

Compoziţie

Stravinsky a conceput Nunta în 1913. Până în octombrie 1917 completase o partitură mai scurtă, pe un libret pe care el însuși îl scrisese folosind versuri de nuntă rusești preluate în principal din cântece culese de Piotr Kireevsky și publicate în 1911.

În timpul acestei lungi gestații, orchestrația sa s-a schimbat dramatic. Stravinsky a plănuit la început să folosească forțe similare cu cele ale Sărbătorii primăverii.

În 1923, la șase ani de la partitura sa scurtă, Stravinsky s-a hotărât ă la următoarea componență: soprană, mezzo-soprano, tenor și bas solişti vocali; cor, percuție neintonată și percuție înaltă, la patru piane. Decizia a exemplificat înclinația sa crescândă pentru grupuri de sunete simple, clare și mecaniciste în deceniul de după The Rite (deși nu va mai produce niciodată un efect sonor atât de extrem doar cu percuție).

Și-a amintit în 1962: „Când am făcut prima dată Nunta cu Diaghilev… a plâns și a spus că este cea mai frumoasă și mai pură creație rusească a companiei lor de balet. Cred că a iubit Nunta mai mult decât orice altă lucrare a mea. De aceea îi este dedicată.”

Concepută în 1914, la scurt timp după crearea Sărbătorii primăverii, Nunta se află la jumătatea drumului între picturile strălucitoare ale Rusiei păgâne și tonul simplu și popular din Povestea soldatului. Geneza acestei lucrări, de fapt, a fost lungă, deoarece Stravinsky a lucrat la ea timp de nouă ani, de la o primă schiță în 1914-1915 până la crearea ei în 1923 la Paris de către Baletele Ruse. La fel ca Renard și Pribaoutki, Les Noces este o evocare foarte personală a unei nunți țărănești din Rusia, patria pe care Stravinski a părăsit-o în 1914 și din care a trebuit să plece în exil după revoluția bolșevică. Cele patru scene din acest spectacol coregrafic pentru soliști, cor și percuție sunt inspirate din poezii populare pe care compozitorul însuși le-a adaptat (și pe care Charles Ferdinand Ramuz le-a tradus în franceză). Se succed exact ca într-o nuntă țărănească: pregătirea miresei („Împletitura”), pregătirea mirelui („La mire”), procesiunea („Plecarea miresei”), banchetul („ Masa de nuntă”). Nunta este legată de folclorul rus, dar melodiile, simplificate extrem, apar doar din imaginația lui Stravinsky, care le juxtapune, le acumulează, le repetă până la amețeală, adunând blocuri de sunete cu profiluri ritmice accentuate de instrumentația inovatoare: percuție și patru piane. În cele din urmă, pentru a reprezenta simplitatea deliberat grosolană a acestei ceremonii, Bronislava Nijinska și-a imaginat în 1923 o coregrafie dezgolită, costume alb-negru și un decor neutru creat de Natalia Goncharova.

Paul Dukas a fost extrem de impresionat de balet: „Această vrajă mistică este mai presus de toate o vrajă ritmică. Ea ne poartă pe valurile ei și ne face să acceptăm cele mai înverșunate armonii ca fiind complet naturale. Și ăsta este cel mai uimitor lucru în arta domnului Stravinsky.”

(texte adaptate)

Daniela Vlad