„Tibet… Mister și certitudine”/FILM de Nicolae Tomescu

Publicat de nicolaetomescu, 8 mai 2020, 09:52

https://www.facebook.com/Nicolae-Tomescu-Stachie

© (film, fotografie, scenariu) Nicolae Tomescu

/experiența din mai 2014 nu a avut nicio legătură cu Radio Iași (îmi încetase contractul de muncă, din inițiativa abuzivă a angajatorului, apoi mi-a fost suspendat contractul de muncă)/

Mărturiseam, într-un film anterior, că, la Kodari, punctul de frontieră cu China, am trăit întâmplări neobișnuite. Nicidecum romanul scris de Jules Verne; revendicările nu priveau „redresarea axei Pământului”, ci trecerea frontierei; operațiunea nu a fost proiectată pentru a fi realizată „cu ajutorul unei lovituri de tun”, ci cu prezentarea pașapoartelor, pretextul experimentului nu era „exploatarea cărbunelui din zonele arctice” sau „redresarea planetară”, ci dorința de a înțelege Tibetul, planul nu a dat naștere unei „explozii gigantice…”, dar o carte cu Dalai Lama a inflamat spiritele cuceritorilor; vameșii chinezi au intrat în panică, dată fiind și existența unei delegații militare în zonă, chiar pe „Podul Prieteniei”. Dormind noaptea într-un loc în care m-am spălat cu ajutorul găleților, am pornit dis-de-dimineață către Zhangmu (acolo unde începe lanțul muntos propriu-zis); orașul, aflat la o altitudine de 2.300 m, cu o climă subtropicală blândă, o binecuvântare față de Tibetul mai răcoros, înconjurat de munți maiestuoși, cu râuri limpezi, cu flori (pe tot parcursul anului), este oarecum pitoresc datorită peisajului. „Autostrada prieteniei” (și controalelor interminabile) șerpuiește printre înălțimile gri împietrite, printre văi pitorești și trecători marcate, în mod mistic, de stegulețele cu rugăciuni care flutură în bătaia vântului, ducând, astfel, mesajele în cele patru zări…

Tibetul s-a dezvoltat ca un regat budist, plin de forță, în secolele VII-VIII d.Cr. A fost condus de mongoli (în veacul al XIII-lea) și de „dinastia Manchu”  (din secolul al XVIII-lea). După „Revoluția Chineză” (1911-1912), a devenit regiune independentă aflată sub influență britanică. Comuniștii chinezi au invadat și ocupat[1] regiunea, în 1951; în 1965, a devenit, oficial, regiune autonomă în cadrul Chinei comuniste…

Regiunea autonomă este situată în sudul platoului tibetan și cuprinde circa o jumătate din teritoriul cultural al Tibetului. Începând cu 2006, aproximativ 300.000 de tibetani, sufletul viu al satelor tradiționale, au fost mutați în orașe (dar și simulacre), lângă drumuri naționale, având apă curată și canalizare (plus alte facilități) – în aceste zone au fost construite case noi, cele vechi au fost reabilitate pentru a ajuta două milioane de oameni, cei care locuiau „sub standardele chineze” au fost obligați să treacă la modernizare (în mare parte, prin împrumuturi bancare)[2]…

Această etapă a călătoriei mi-a dezvăluit panorama întinderilor nesfârșite, încadrate de vârfurile acoperite de zăpadă (abia vizibile la orizont). Tibetanii mânau, pe podișuri, turme de oi și de iaci, ultimii fiind folosiți la orice, majoritatea îndreaptându-se către Tingri (oraș comercial de unde poate fi admirată o priveliște uluitoare a Everestului). Drumul[3] spre New Tingri poate fi un vis absolut pentru iubitorii de natură, oferind priveliști asupra vârfurilor înalte ale Himalayei; este situat la 60 de km de „Everest Base Camp”, zona care m-a apropiat cel mai mult de piscurile himalayene, un loc bun pentru turiștii care nu sunt alpiniști[4], pentru a admira panorama copleșitoare a Everestului, dar și a celorlalte vârfuri – „Cho Oyu”, „Manaslu”, „Lhotse”, „Makalu” (se numără printre cele mai înalte din lume)…

*

Plecasem[5] din New Tingri cu imaginea Everestului în suflet, dar și cu intensitatea coșmarului din noaptea precedentă (rău de altitudine)[6]. Drumul care aștepta, de o frumusețe răpitoare, este precum majoritatea peisajelor din Tibet; am întâlnit nu numai piatră, dealuri, munți și cer, un drum parcă pregătit de sărbătoare, cu toate culorile lumii adunate în stegulețele de rugăciuni, cu oameni îmbrăcați colorat, cu iaci care par niște pete mari și negre agățate de stânci. Nu am ocolit vestita Mănăstire Sakya, în traducere „pământ gri”, din cauza împrejurimilor muntoase dominate excesiv de culoarea respectivă; datează din secolul al XII-lea, fiind prima mănăstire a „Sectei Sakyapa”; precum altele de gen, este faimoasă pentru unicitatea sa, adăpostind o colecție de piese valoroase pentru istoria tibetană. Excursia controlată a presupus și oprirea la „bazar”, în deplasarea către Shigatse, oraș situat la o altitudine de 3.800 m, veche capitală a Tibetului, cu o istorie mai bogată de 600 de ani, un important centru religios, cultural și economic, al doilea oraș ca mărime din Tibet, după Lhasa. Orașul, locuit de multe etnii si religii, amestec de nou și vechi, de tradițional și modern, un oraș multicultural și cosmopolit. Shigatse este considerat „sfânt” datorită faptului că aici își are reședința Panchen Lama, unul dintre conducătorii spirituali ai Tibetului. Pe dealul care străjuiește orașul se află, reconstruit, dzong despre care se spune că a servit drept model pentru Palatul Potala din Lhasa…

*

Într-o altă dimineață[7], eram așteptat de Mănăstirea „Tashilunpo”, sediul lui Panchem Lama, mănăstire care datează din secolul al XV-lea, fondată de Gyalwa Gendun Drup, cunoscut ca fiind primul Dalai Lama. Aici se află Colegiul Tantric „Ngagpa”, unul dintre cele 4 (patru) colegii monastice din Tibet. Este impresionantă statuia gigantică a viitorului Buddha, „Maitreya”, de 26 m înălțime, poleită cu 275 kg de aur, precum și pagoda (stupa) din secolul al XVII-lea, la rându-i poleită cu aur și cu argint. „Tashilunpo” rămâne una dintre cele 4 (patru) mănăstiri din Tibetul Central, supervizată de conducătorii spirituali Dalai Lama și Panchen Lama din „secta Gelugpa” (sau „secta Bonetelor Galbene”), aici formându-se mii de cărturari în filozofia buddhistă „Mahayana” și „Tantra”…

După un nou popas în Shigatse, am plecat spre Gyantse, cel mai tradițional orășel din Tibet, celebru pentru pentru trecutul său istoric, cu străduțe mici și înguste, străjuite de case la fel de mici (înveselite de flori colorate). Situat la o altitudine de 3.900 m, orașul este dominat, de pe dealul care-l înconjoară, de „Dzong” Gyantse. Odată ajunși în Gyantse, am intrat în Mănăstirea „Palkhor”, unică în Tibet datorită vieții spirituale, a arhitecturii tipice a mănăstirilor din secolele XIII-XV, specifică prin combinația de stupa în templu și templu în stupa; fondată la începutul secolului al XV-lea, are meritul de a fi unificatoarea celor trei secte budiste: „Gelugpa”, „Sakyapa”, „Bhuton”; tot aici faimoasa Stupă „Kumbum”, denumită și „Pagoda cu 100.000 de imagini” – sculptate și pictate în cele 108 încăperi, respectiv 77 capele dispuse pe 9 niveluri…

*

Am continuat[8] drumul spre inima Tibetului – capitala Lhasa. Am traversat trecătorile montane „Kamba” (4.794 m) și „Karo” (5.010 m), pentru a ajunge la lacul „Yamadrok” sau „Lacul de Turcoaz”, unul dintre lacurile sacre ale Tibetului /în planul depărtat se văd munții „Kampala”; am admirat ghețarul „Kharola” unul dintre cei mai mari gheţari continentali din Tibet; aflat în regiunea Shannan, din Sudul Tibetului; sub razele soarelui, gheţarul are nuanțe de albastru întunecat, parcă se prăvălește spre autostradă – de la 5.560 de m altitudine; coboram spre valea râului Lhasa; care m-a condus în capitala Tibetului – situată la o altitudine de 3.650 m. Vizitam cele două mari mănăstiri de lângă Lhasa: Drepung și Sera. Mănăstirea „Drepung”, așezată la poalele Muntelui „Gephel”, este cea mai mare mănăstire din Tibet, una dintre cele mai mari din lume, avizată, în anul 1416, de fondatorul[9] Școlii „Gelugpa” („Bonetele Galbene”); până în 1959 adăpostea peste 15.000 călugări.

Mănăstirea „Sera”, aflată la 5 km distanță de Lhassa, este una dintre cele mai importante mănăstiri ale Școlii buddhiste „Gelugpa” (înființată de marele reformator Tsongkhapa/1357-1419) care a devenit principala putere religioasă. Construită în anul 1419, de un discipol[10], mănăstirea avea o academie faimoasă și adăpostea, odinioară, 5.000 de călugări (în zilele noastre, dacă mai sunt 300, dar ei oferă „dezbateri scolastice”[11])…

M-am îndreptat spre Lhasa /în tibetană, „Locul Zeilor” (deși vechile documente și inscripții tibetane de până la începutul secolul ar demonstra ca vechea demnumire era „locul caprelor”, reședința lui Dalai Lama, un oraș care stimulează imaginația – cu cei peste 1.000 de ani de istorie culturală și spirituală care au contribuit la crearea misterioasei religii tibetane. Lhasa are un ritm de viață relaxat (afirmase ghidul[12], eu unul având ocazia să-i confirm spusele), fiind dominată de splendoarea și grandoarea Palatului „Potala”, un simbol al enigmaticei puteri politico-religioase din Tibet…

Capitala Tibetului îi îngăduie pe cei care ajung la 3.490 m altitudine (unul dintre cele mai înalte orașe ale lumii, cu peste 400.000 de locuitori); aici vezi descendenții grupului etnic tibetan, care formează majoritatea locuitorilor orașului, dar și populație Han sau minoritate Hui (prin intermediul reprezentanților acesteia, s-a desăvârșit procesul de acaparare economică – tibetanii sunt săraci, chinezii prosperă)…

Deși ar fi trebuit să mă dedic, dintru început, vizitării (cu programare, biletul conținea numărul de pașaport) complexului arhitectural Potala (sau „Petal”), palat legendar construit în vârful unei coline care domină Lhasa, am vizitat „Norbulinka” (grădina și palatul a cărui construcție începuse în 175), întinsă pe o suprafață de 36 ha /cuprinde „Kelsang Potrang”, „Chensal Podrang”, „Teleten Miggur Podrang”, Templul „Shapden” – alt loc de pelerinaj pentru tibetani, fosta reședință de vară începînd cu al șaptelea Dalai Lama, prezentat astăzi comercial triumfalist de propagandiștii chinezi/, Muzeul Tibetan, Mănăstirea „Ramoche” cea mai veche mănăstire din Lhasa, Templul Jokhang – „Templul înmiresmat cu tămâie”, cel mai vechi templu sacru al tibetanilor, construit în anul 650 d.Cr., înscris și el pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, situat în centrul vechii Lhasa, unde se păstrează cea mai prețioasă relicvă religioasă a Tibetului – o statuie aurită a lui Buddha Jowo Shakyamuni (se spune că „s-a sculptat singură”)… Plină de inedit a fost și plimbarea prin celebra piață de pe strada „Barkhor”, numită „Fereastra Tibetului”, care înconjoară Templul Jokhang și a păstrat (relativ) intactă, originalitatea tibetană…

„Potala” este, practic, sinonim cu Tibetul din timpul emblematicului rege Songtsen Gompa. Structura, compusă din 13 niveluri și din peste 1.000 de camere, pe o suprafață de 90.000 mp, este divizată în „Palatul Alb” (partea administrativă) și „Palatul Roșu” (partea religioasă). „Potala” (în prezent, muzeu) a fost conceput de cel de-al cincilea Dalai Lama în secolul al XVII-lea, a servit ca reședință de iarnă și sediu al Guvernului pentru mai mulți Dalai Lama; bogatul său inventar istoric, cultural și spiritual a predispus la înscrierea în Patrimoniul Mondial UNESCO…

Starea de mister aduce, cu sine, o posibilă certitudine; mai curând, prin intermediul „relatării în scris și film”, zi de zi, a călătoriei mele, ceea ce a fost neînțeles sau nedescoperit devine, treptat, o taină, un secret (la îndemâna tuturor)… Gândeam, în aceiași termeni, la plecarea din Bhutan… Dar acum (de fapt, atunci), nicidecum decolarea, ci zborul turbulent[13] din Lhasa către Nepal însemna „combustibilul” unei experiențe frenetice care îți poate sacrifica pornirile jurnalistice pentru a consolida ideea de viață…

[1] Ziua Națională a Revoltei Tibetane, 10 martie 1959…

[2] Adepții culturii tibetane nealterate și grupuri ale drepturilor omului au criticat proiectul. O corporaţie din China a alocat, în perioada 2006-2010, 31,2 miliarde de yuani pentru dezvoltarea electricităţii; au fost rezolvate probleme privind lipsa apei pe timpul iernii şi primăverii, racordarea la curent electric a locuinţelor deţinute de 1,5 milioane de oameni. În 2011, a zguduit anunțul potrivit căruia 20.000 de „politiceni” din Partidul Comunist Chinez vor fi mutați în orașe…

[3] ZIUA 8/10.05.2014:  ZHANGMU – NEW TINGRI (autocar 242 km – cca 8 h)…

[4] Ascensiunea înseamnă o luptă cu limitele care nu sunt atât în afara noastră, cât înlăuntrul propriei ființe. Dacă reușești contopirea unor creații înălțate cu vârful către Dumnezeu și cu abisurile care se prăvălesc în interiorul nostru, ai șansa să înregistrezi „recorduri” și să crezi în vocația de „alpinist”. Să fim „sportivi”, luându-ne răgazul de a urmări conturul munților în deplina lor monumentalitate. Nu trebuie să mergi departe pentru a ajunge la tine însuți/însăți, să dobândești sentimentul muntelui, deplinătatea libertății interioare. Dimensiunea culturală, aromele rafinate ale cuvântului, ideea de partener în ascensiuni creează și o solidaritate umană, motivează gesturile care duc la descoperirea unor lumi existente la scara mare a timpului. Reconstruirea lor prin act și imagine, aspirația de a descoperi și de a izbândi ne îndeamnă să nu mai fim disponibili – prea disponibili – în perceperea realității imediate pe orizontală. Dacă epuizezi orizontala, singura șansă rămâne verticala. În virtutea unei asemenea filosofii culturale, privilegiații au șansa verticalei, relației intime între Dumnezeul din noi și cel dinafara noastră. Sunt convins că la revelație (mistică) ajunge doar cel care ajunge. Oricum, „șansa” singurătății absolute nu există atâta timp cât cineva te însoțește cu gândul…

[5] ZIUA 9/11.05.2014:  NEW TINGRI – SHIGATSE (autocar 240 km – cca 8 h)…

[6]Pare recomandat (pentru imaginea ta) să vorbești despre lucruri mărețe. Dar despre limite? Esențial este să te ridici și să faci orice (în sensul de a rezista oricărui supliciu) pentru a-ți indeplini visul. Concret, am trecut și peste… sindromul datorat scăderii oxigenului la altitudini mari. Presiunea atmosferică scade pe măsură ce altitudinea creşte, astfel încât tot mai puţin oxigen este disponibil în aer. Răul de altitudine lovește, frecvent, persoanele care urcă la altitudini mari. Severitatea afectării (în cel mai rău caz, edem pulmonar şi edem cerebral) depinde de cât de sus şi cât de repede urcă persoana respectivă. Cu cât altitudinea este mai mare, cu atât durata de aclimatizare creşte, dar am văzut tibetani care pot desfăşura activităţi normale la altitudini de 5.100 m. Mai întâi la 4.300 de metri (cu intensitate feroce), apoi la peste 5.400 de metri, m-a încercat răul acut de munte, cea mai uşoară formă de rău de altitudine; simptomele apar după câteva ore (mi s-a părut că nu am nimic, am mâncat destul de bine, am băut apă, dar pășeam ca… pe Lună) şi includ cefalee, oboseală, dispnee la efort, anorexia, greţuri, vărsături, slăbiciune musculară, irascibilitate…

[7] ZIUA 10/12.05.2014:  SHIGATSE – GYANTSE (autocar 90 km)…

[8] ZIUA 11/13.05.2014:  GYANTSE – LHASA (autocar / cca 6-7 h)…

[9] Jamyang Chojey, discipolul lui Tsongkhapa…

[10] Al lui Tsongkhapa…

[11] Întrecerea nu are loc în şcolile religioase „Kagyupa” şi „Nyingmapa”… „Gelugpa” promovează dezbaterea scolastică; aceasta necesită cunoaşterea textelor, logica imbatabilă, prezenţă de spirit; practicată, zgomotos, de călugări (în grup), se desfășoară în curtea mănăstirii/la adăpost de vânt/; cel care pune întrebările stă în picioare (trebuie să-şi descumpănească adversarul) în faţa celui „luat la întrebări”; gesturile şi mimica sunt importante – sunetul rozariului, plesnirea palmelor, zgomotul pietrişului, reprezintă tot atâtea mijloace de a tulbura concentrarea „adversarului”…

[12] Pe cât de tânărul, pe atât de încercatul Lakpa…

[13] ZIUA 13/15.05.2014:  LHASA – KATHMANDU – DOHA… Transfer la Aeroportul „Lhasa Gonggar”, pentru zborul, către Kathmandu, cu „Air China” CA 407 (11:05 / 10:30)…