29 noiembrie. Filă de calendar…

Publicat de nicolaetomescu, 28 noiembrie 2019, 20:33

• 1852: A murit, la Palermo/Italia, Nicolae Bălcescu, istoric şi prozator; unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai mişcării naţional-democratice paşoptiste române.

Nicolae Bălcescu s-a născut la Bucureşti, la 29 iunie 1819 într-o familie fără avere. La 6 ani, a rămas orfant de tată. La vârsta de 7 ani, Nicolae începe să înveţe limba greacă acasă. În 1832, la 12 ani îl găsim pe băncile colegiului Sf. Sava, unde îi arată pentru prima dată vocaţia pentru studiul documentelor. În 1838 s-a înrolat în armată, unde a iniţiat un curs pentru a-i învăţa pe ostaşi scrisul, aritmetica şi geografia. În octombrie 1840, Nicolae Bălcescu a fost arestat sub acuzaţia de complot împotriva domnitorului Alexandru Ioan Ghica, alături de Dumitru Filipescu, Eftimie Murgu şi alţii. Rolul lui Bălcescu în acest complot nu a fost unul principal primind doar 3 ani de închisoare, din cauză că era minor (certificatul său de naătere era greşit, data naşterii fiind 1821, în loc de 1819). A ispăşit pedeapsa la Mărgineni, unde sănătatea sa a fost afectată de condiţiile din închisoare. În anul 1843 a fost eliberat. Înfiinăează  împreună cu Ghica şi Tell societatea „Frăţia’’, o societate secretă cu program revoluţionar, acoperită de societăţi literare. În 1844 debutează în literatură cu opera „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Român pănă acum”, care a avut un mare succes. În paralel cu activitatea literară, Bălcescu a făcut călătorii în Moldova şi Transilvania, în scopul unor schimburi de idei cu revoluţionarii. În 1845 a fost ales secretar la Asociaţia Literară a Tinerilor Bucureşteni. În anul 1846, de frica unui conflict cu autorităţile din cauza articolelor sale în revista „Magazin”, a pleacat în Europa. Bălcescu a străbătut Europa şi s-a stabilit la Paris în 1846 unde a înfiinţat „Societatea Studenţilor Români”. Tot în acel moment apare şi ideea scrierii unei monografii a lui Mihai Viteazu. În 1847, la îndemnul medicilor a pleacat ăn Italia urmând să revină înapoi în Franţa odată cu izbucnirea revoluţiei din 1848. În această situaţie a convocat la 20 martie o adunare a moldo-românilor în care s-a hotărât întoarcerea acasă a acestora şi declanşarea revoluţiei în Principatele Române. Deşi Bălcescu a dorit izbucnirea revoluţiei cât mai repede, respectiv 11 aprilie, a fost combătut de fraţii Brătianu, care au dorit aşteptarea consimţământului lui Lamartin. Nicolae Bălcescu este autorul articolului 13 prin care se dorea dezrobirea şi împroprietărirea ţăranilor. În timpul celor 3 luni de putere, Bălcescu, A devenit ministru de Externe apoi secretar, însă nu a reuşit să-şi impună punctele de vedere. A susţinut votul universal, a înfiinţat comisia pentru propagandă, după model francez şi ziarul zilnic „Naţionalul”. După înfrăngerea revoluţiei, Bălcescu s-a refugiat în străinătate, urmând să ajungă în  Transilvania pentru a urmări revoluţia transilvană la faţa locului. Spre sfărăitul lui 1848, a mers la Constantinopol, unde a constat că idealurile revoluţiei eşuaseră. A organizat împreună cu Ion Ghica o legiune de voluntari români, care să lupte alături de trupele maghiare de eliberare însă revoluţia lor a fost înfrântă. Ajuns la Paris în 1849, a încearcat unirea emigranţilor români divizaţi din cauza problemelor de principiu şi a unor chestiuni personale. Spre sfârşitul anului 1850 şi începutul anului 1851, Bălcescu s-a retras din viaţa politică şi a continuat munca la monografia lui Mihai Viteazu. Starea sănătăăii sale s-a deteriorat în continuare. S-a stabilit lângă Paris, la Ville d’Avray. În primăvara lui 1852 a pornit spre ţară, în dorinţa revederii pământului natal. La 22 septembrie se afla la Constantinopol, în pragul morţii. Sfătuit de medici, s-a îndreptat spre Italia si s-a stabilit la Palermo, unde a murit, la 29 noiembrie 1853, într-o cameră modestă a hotelului Trinacria.

• 1880: S-a născut Nicolae Dimitrie Cocea, prozator, ziarist, dramaturg şi traducător

Între 1892 şi 1898 este intern la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti unde este coleg cu Grigore Pişculescu, viitorul Gala Galaction, cu care frecven­tează cenaclul macedonskian, unde se împrietenesc cu T. Arghezi, dar şi cercurile patronate de C. Dobrogeanu-Gherea. Mai impetuos decât amicii săi, Cocea debutează în 1897, în „Foaia interesantă” a lui G. Coşbuc, cu o proză scurtă, iscălită Nelly, urmată de altele şi de câteva poezii. În 1898, cu acelaşi pseudonim, tipăreşte volumaşul de schiţe Copil din flori şi romanul Poet-poetă. Scandalizat, părintele său îl mută la Buzău, unde îşi avea garnizoana, şi, după trecerea bacalaureatului, îl trimite la Paris pentru studii juridice. Cocea rămâne din 1899 până în 1903 în metropola franceză, unde îi vizitează pe Anatole France şi pe Auguste Rodin şi participă la mitingurile muncitoreşti. Revenit în ţară îşi ia licenţa în 1903 şi este numit judecător de pace la Panciu, de unde este mutat la Fierbinţi şi apoi la Brăila. Profesiunea îi dă răgaz să se ocupe şi de literatură, câteva schiţe fiindu-i publicate în „Viaţa româ­nească”, la care continuă să colaboreze şi cu diverse articole, unele pe teme teatrale. Fire insubordonabilă, magistratul e închis, ca instigator, în momentul declanşării răscoalelor ţărăneşti din 1907. La Brăila, unde îl cunoaşte pe Panait Istrati, se încadrează în mişcarea socialistă, scoţând ziarul „Dezrobirea”. În 1911, întreprinde o călătorie în Italia, descrisă în ziarul „Dimineaţa” şi apoi în volumul Spre Roma (1911). Atacurile violente contra politicienilor zilei şi mai ales contra monarhiei, apărute mai cu seamă în „Facla”, şi sub semnătura Ioan Nicoară ori Nicoară al Lumei, îi atrag numeroase procese. Începând din 1910, Cocea dă la iveală mai multe tălmăciri din Anatole France, Roupart, Asupra artei, Balthazar, Zeilor le este sete, rămase în periodice, Thais, tipărită în volum în 1916, Grădina lui Epicur, din Marguerite Audoux, Maria Clara, 1912, Pierre Louys, Afrodita, Panait Istrati, Pe malurile Dunării, în „Facla”, 1925. Traducea, în 1919, şi un act din piesa Seara cea mare de Leopold Kampf. Probabil aceasta îl va fi îndrumat spre dramaturgie, căci anunţa în 1922 terminarea piesei Canalia, iar în 1924 intrarea în repetiţii a comediei Pe când era bunica fată mare. La Craiova, se pare, a scris drama Sub coasa morţii. Reintrarea în literatură se produce totuşi printr-o amplă nuvelă, intitulată Vinul de viaţă lungă (1931), urmată de romanele Fecior de slugă (1932), Pentr-un petec de negreaţă (1934, devenit la ediţia a treia Andrei Vaia) şi Nea Nae (1935). Frag­mente dintr-un „roman dialogat”, Otrava, şi dintr-un alt roman, Pe drumul noului Damasc, apar în presă în 1935 şi, respectiv, în 1937. Spre sfârşitul deceniului al patrulea, se retrăgea la Sighişoara, pentru a se dedica total literaturii. Câteva lucrări epice (Hilarie Sfântul, O zi cât veacul, Vin barbarii…) rămân totuşi în stare de proiect. În schimb, pentru Teatrul Nostru, condus de fiica sa, Dina Cocea, traduce Seara cea mare de Leopold Kampf, apoi Nebuna tinereţe de John Bouwlet, Amfitrion 38 de Giraudoux, Scadenţa dragostei de M. Duran, Călătoria cea mare de Sutton Vane. Pe aceeaşi scenă are loc în decembrie 1943 premiera Canaliei.

• 1924: S-a născut actorul Mihai Mereuţă.

A primit confirmarea talentului actoricesc pe scena Teatrului Municipal din Ploieşti, actualmente Teatrul Toma Caragiu, în rolul Cetăţeanului turmentat din piesa O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale. În 1957, la solicitarea Luciei Sturdza Bulandra, actorul vine pe scena bucureşteană. Va juca alături de: Ion Caramitru în Tineri căsătoriţi caută cameră, Mariana Mihuţ în Interviu, Toma Caragiu şi Margareta Pâslaru în Opera de trei parale. Ultimul rol important în care a putut fi aplaudat a fost cel din piesa Boabe de rouă pe o frunză de lotus în bătaia lunii, jucată pe scena Teatrului Național din Bucureşti, în regia lui Gelu Colceag. Activitatea în lumea teatrului a fost completată de sute de piese radiofonice şi de peste cincizeci de roluri ca actor de film. Mai semnificativă este implicarea lui Mereuţa ca actor în peliculele: Unde fugi, maestre?, Doi haiduci şi-o crâşmăriţă, Liceenii rock ‘n’ roll, Liceenii, Masca de argint, Misterele Bucureştilor, Trandafirul galben. Mihai Mereuţă a încetat din viaţă în data de 1 aprilie 2003, la Spitalul de Urgenţă Floreasca, în urma unui stop cardiac.

• 1934: S-a născut Flavia Buref, actriţă şi textier de muzică uşoară şi de film.

Flavia Buref provine dintr-o familie refugiată din Bitolia, Macedonia. A absolvit „Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Ion Luca Caragiale“ (IATC) din Bucureşti în 1956, facând parte din „Generatia de Aur”, alături de Amza Pelea, Draga Olteanu Matei, Constantin Rautki, Silviu Stanculescu, Silvia Popovici, Sanda Toma, Victor Rebenciuc, Gheorghe Cozorici, George Constantin şi Mircea Albulescu. Debutează în film în 1957, în drama inspirată din ororile războiului Dincolo de Brazi, în regia lui Mircea Drăgan şi Mihai Iacob, continuând colaborarea cu aceşti regizori şi în filmul Setea din 1960, pe un scenariu de Titus Popovici, după romanul omonim al acestuia. Urmează comedia Doi Băieţi ca Pâinea caldă în regia lui Andrei Călăraşu si apoi Camera albă în regia lui Virgil Calotescu în 1964, dar rolul din Nu filmăm să ne amuzăm alaturi de Toma Caragiu, în regia Iulian Mihu din 1974, este considerat ca fiind cel mai reuşit. Începand din 1974 scrie sute de texte de muzică uşoara dintre care unele au devenit şlagere cunoscute, romane, versuri, cărţi de copii.

• 1959: A murit Vasile Gheorghiu, profesor teolog, autor a numeroase lucrări cu caracter teologic. Este considerat cel mai de seamă teolog neotestamentar român. A desfăşurat o intensă activitate în fruntea Societăţii pentru Cultura şi Literatura Poporului Român din Bucovina. Este membru de onoare al Academiei Române.

Urmează cursurile Liceului Ortodox din Suceava (1882-1890), apoi Facultatea de Teologie din Cernăuţi, care-i conferă doctoratul. A continuat cu studii de specializare la Facultăţile de Teologie Romano-Catolică şi Protestantă din Viena, Bonn, Breslau (azi Wroclaw) şi Leipzig. Docent (1901), profesor agregat (1905), apoi titular (1909) la Catedra de Studiu Biblic şi Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, funcţionând până la pensionare. Este decan al Facultăţii în trei rânduri, preot, protopresbiter, arhipresbiter stavrofor, apoi mitrofor, redactor şi, ulterior, director al revistei „Candela”, preşedinte al comitetului de direcţie al foii bisericeşti „Pastorul” din Cernăuţi, consilier metropolitan onorar, primul preşedinte al Consistoriului spiritual central din Bucureşti, preşedintele Socieăţtii pentru Cultură şi Literatura Poporului Român din Bucovina, preşedinte al Asociaţiei Clerului Ortodox din Bucovina, membru de onoare al Academiei Romane. Este considerat cel mai de seamă teolog neotestamentar român, cu lucrări temeinice de introducere şi exegeză a Noului Testament, cronologie biblică, teologie biblică. Ca profesor, a format 37 de generaţii de teologi români şi de alte neamuri.

• 1962: S-a născut Eugen Mihăescu, chitarist şi compozitor pop-rock (liderul formaţiei „Krypton”)

Vineri, 2 noiembrie 2007, la Radio Iaşi, începând cu ora 6.00, s-a produs desprinderea plajelor FM_AM. Structura de programe păstra caracteristicile radioului de proximitate – diversitate, geometrie variabilă, puncte de sprijin pe comunităţi, spaţiu larg de informaţii (sub toate formele), conţinut substanţial, adresabilitate către un public „popular”, din rural şi din mediul urban (AM, generalist demi-flux; FM, semi-comercial). Un singur post de radio, pentru oameni cu profil diferit, cu obiceiuri de ascultare diferite…

                                                   Ştii cum să faci. Ştii cum să trăieşti.
Descoperă Radio Iaşi FM.
Din nou… în mai nou…

Vineri, 2 noiembrie 2007, Radio Iaşi a produs un eveniment cu dublă semnificaţie: sărbătorirea celor 66 de ani de existenţă precum şi desprinderea plajelor AM_FM. Evenimentul s-a concretizat printr-un concert (care a avut loc la Casa Studenţilor) transmis, în direct, pe toate lungimile de undă, trupa Krypton susţinând un recital de mare ţinută artistică, lansându-şi, totodată, noul lor album „Mă prefac în ploi”.

• 1966: A murit poetul Simion Stolnicu, situat de critica literară în descendenţa liricii lui Ion Barbu.

Urmează şcoala primară în comuna natală, Puchenii Moşneni, judeţul Prahova, sub numele Alexandrescu I. Alexandru, şi gimnaziul (cu întreruperi) la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti, sub numele Botez I. Alexandru (1917-1925), apoi în particular, din 1928, clasele liceale la Campina şi, din nou în capitală, Facultatea de Litere şi Filosofie, specialitatea filologie modernă (1934-1938). Profesor suplinitor (al lui Şerban Cioculescu) la Seminarul Central din Bucureşti (1939), trece la Liceul „N. Iorga” din Ploieşti (1946), la Câmpina (1947) şi la Comarnic (1949-1966). Debutează în 1923, cu poezia În fiecare noapte, la revista „Cosânzeana” din Cluj. Scrie în „Adevărul literar şi artistic” şi, după acceptarea lui în cercul lui E. Lovinescu, e prezent în „Sburătorul” (martie 1926), cu poemele Funeralii de toamnă şi Faur, semnate cu pseudonimul care îl va consacra, dat de critic. Primul volum de versuri, Punct vernal, îi apare în 1933, prefaţat şi recomandat de E. Lovinescu. A înfiinţat şi a condus (cu Felix Voican) revista „Rapsodul”. A lăsat în manuscris romanul autobiografic Madona Angelicata, volumul de versuri franceze La Chanson contre la chanson – geographie sentimentale, mii de pagini de jurnal, editate selectiv de Simion Bărbulescu, eseuri.

• 1974: A murit Ion Nestor, arheolog şi istoric al antichităţi, în paralel cu activitatea în domeniul arheologiei, s-a ocupat şi de problemele fundamentale ale procesului de formare a poporului român, întregind rezultatele săpăturilor arheologice cu interpretarea informaţiilor transmise de istoricii bizantini; membru corespondent al Academiei Române.

• 1989: A murit Ion Popescu-Gopo, regizor, scenarist, desenator; autor de filme de animaţie

• 

Gopo s-a impus, prin creaţiile sale artistice, ca o mare personalitate a cinematografiei româneşti, câştigând, în 1957, premiul „Palme d’or” la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes, Franţa, cu filmul de scurt metraj Scurtă istorie. Pseudonimul său de Gopo provine de la numele părinţilor săi: numele de fată al mamei sale, Gorenco, şi numele tatălui, Popescu. Ion Popescu-Gopo s-a născut la data de 1 mai 1923 în oraşul Bucureşti. Gopo a debutat în presă în anul 1939 publicând caricaturi. A studiat la Academia de Arte din Bucureşti, pe care nu a absolvit-o. A urmat, în schimb, la Moscova un curs de animaţie pe care l-a absolvit. În animaţie debutează în anul 1949 alături de tatăl său şi Matty Aslan cu scurt-metrajul de animaţie Punguţa cu doi bani. Din anul 1950, începe lucreze la Studioul cinematografic Bucureşti, în cadrul secţiei de animaţie. Primele desene animate erau zoomorfe şi constituiau fabule educative în spiritul epocii. În anul 1951, Gopo produce un alt desen animat: Răţoiul neascultător. Urmează, în regia aceluiaşi, Albina şi porumbelul, apoi: Doi iepuraşi, Marinică, O muscă cu bani, Şurubul lui Marinică şi Ariciul răutăcios, Galateea.

• 1993: A murit Ioan Luchian Mihalea, fondatorul şi dirijorul grupului vocal studenţesc „Song”, dar şi al corului de copii „Minisong”, din care au făcut parte şi Alina Sorescu şi Dana Rogoz.

• 1994: A murit Titus Popovici, prozator, scenarist, dramaturg, publicist, membru corespondent al Academiei Române.

Urmează cursul primar în oraşul natal, pe cel secundar în Arad, la Liceul „Moise Nicoară” şi în Oradea, la Liceul „Em. Gojdu” iar Facultatea de Filologie la Universitatea din Bucureşti, fără a-şi lua licenţa. Inspector în Comitetul pentru Artă de pe lângă Consiliul de Miniştri, după absolvirea facultăţii va fi scriitor liber profesionist. Un volum, Mecanicul şi alţi oameni de azi, purtând semnătura sa şi a lui Francisc Munteanu şi cuprinzând schiţe apărute iniţial în „Viaţa româneasc”, cu care autorii debutau editorial în 1951, nu a intrat în librării, fiind dat la topit. Prima carte difuzată a lui Popovici, culegerea Povestiri (1955), relevă un prozator cu peniţă sigură, cu spirit de observaţie, cu simţul umorului şi vocaţie satirică. Cum el însuşi o specifică în Cartierul Primăverii. Cap sau pajură, roman apărut postum, în 1998, scriitorul nu a publicat înainte de 1990 „nici o pagină de literatură care să treacă peste anul 1945-1946″; dacă ar fi făcut-o, „ar fi însemnat să mintă cu bună ştiinţă”, şi „nu era în stare”. A murit într-un accident, la vânătoare, lângă Tulcea.

• 1996: A murit poetul şi prozatorul aromân Teohar Mihadaş, deţinut politic între anii 1949 şi 1956. Face şcoala primară în comuna natală, Turia, Grecia, şi patru clase gimnaziale la Liceul din Grebena, unde se preda în limba română. În 1935, după venirea în ţară, se înscrie la Liceul „Timotei Cipariu” din Dumbrăveni. După ce îşi susţine bacalaureatul la Blaj, urmează Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Luându-şi licenţa în 1943, intră la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de la Bacău, participând la campania din Vest. După întoarcerea de pe front este numit referent de presă la Departamentul Naţionalităţilor (1944-1945), motiv de acuzaţii ulterioare. Pentru a scăpa de supravegherea autorităţilor comuniste din capitală, pleacă profesor de limbile română şi franceză la Bistriţa (1945-1947), apoi de română şi latină la Năsăud (1947-1948). Este suspectat pentru activitate de subminare a regimului, arestat şi închis. Eliberat, trece printr-o grea perioadă de „reintegrare socială”, încercarea de a-şi relua locul în învăţământ fiind sortită eşecului, deoarece intervin evenimentele din Ungaria şi este din nou suspectat. Se va întreţine ca muncitor sezonier, culegător de fructe de pădure, săpător de fântâni, ajutor de tâmplar, paznic, şef de coloană auto, manipulant de mărfuri, om de serviciu etc., ocupaţii derizorii pe care le continuă şi după stabilirea sa la Cluj, în 1961. Abia în 1964 este primit ca secretar literar la Teatrul Naţional din Cluj, iar din 1970 până în 1973, când se pensionează, va face parte din redacţia revistei „Steaua”. După decembrie 1989 intră în primele structuri democratice ale Clujului, inclusiv în redacţia revistei „Atlas. Clujul cultural”, rămânând până în ultimele clipe un apărător al democraţiei. Ca poet, debutează cu o poezie în 1938, la „Universul literar”, şi mai publică în „Gândul nostru”. Prima carte, Ortodoxie păgână, îi apare în 1941. După o lungă perioadă de interdicţie a semnăturii, revine în presa literară, colaborând mai ales la presa clujeană. Va publica volumele Ţărâna serilor, Reminiscenţe, Trecerea pragurilor, Elegii, Nimburi, Pâinile punerii nainte, În lumina înserării, înstelatele oglinzi, Orfica tăcere, Crepuscularele vitralii, Chemări spre nicăieri şi niciodată. Poezii 1985-1995. Se dedică în acelaşi timp prozei – Tărâmul izvoarelor (1968) – şi memorialisticii, concepută sub formă de roman autobiografic: Frumoasa risipă, Steaua câinelui, Pinii de pe Golna, Străinul de la miezul nopţii, în colţ lângă fereastră (2000) etc. Una dintre cărţi îi apare şi în dialectul aromân (Botsili di Didindi).

• 1997: A murit geofizicianul Liviu Constantinescu. A adus contribuţii în seismologie; membru al Academiei Române.

Liviu Constantinescu s-a născut la 26 noiembrie 1914 în localitatea Ighişu Vechi, Sibiu. A urmat şcoala primară la Răşinari şi liceul la Sighişoara, luându-şi bacalaureatul la Blaj (1932). Licenţiat în şiințe fizico-chimice (1935), doctor în ştiinţ fizice (1941) al Universităţii din Bucureşti, devine asistent la Facultatea de Ştiințe, Universitatea din Bucureşti. Este director fondator al Observatorului Geofizic Surlari, numit astăzi Observatorul Geomagnetic Naţional Surlari „Liviu Constantinescu” (1943-1958). A fost succesiv conferenţiar, profesor, profesor şef de catedră (1949-1975) la Catedra de Geofizică ce a funcţionat întâi la Institutul de Mine, apoi la Institutul de Petrol, Gaze şi Geologie, în fine la Universitatea din Bucureşti. În paralel, a fost cercetător, şef de secţie şi director adjunct ştiinţific (1959-1970) în unităţi de cercetare ale Academiei: întâi la Institutul de Fizică, apoi la Institutul de Geologie, Geofizică şi Geografie, în fine la Centrul de Cercetări Geofizice. Discriminat politic în urma refuzului său repetat de a se înscrie în partidul comunist, a cerut pensionarea prematură la vârsta de 60 de ani (1975), rămânând profesor consultant. După răsturnarea dictaturii a revenit din retragerea forţată care durase 15 ani. Ales membru titular al Academiei Române în 1990, fiind membru corespondent din 1963, şi preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Geonomice (1990-1994), s-a angajat cu hotărâre pentru renaşterea Academiei Române şi a geofizicii româneşti. Până la retragerea definitivă din 1995, a fost preşedinte al Comitetului Naţional Român de Geodezie şi Geofizică şi al Societăţii Române de Geofizică.

Evenimente externe

Ziua internaţională de solidaritate cu poporul palestinian, proclamată, în 1977, în cadrul celei de-a 32-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, prin Rezoluţia 32/40 B. La 29 noiembrie 1947 Adunarea Generală a adoptat Rezoluţia 181 (II) cu privire la împărţirea Palestinei. Rezoluţia 181 (II) stipula crearea pe teritoriul Palestinei, regiune istorică din Orientul Apropiat cuprinsă între Marea Mediterană şi deşertul Siriei, a două state – arab şi israelian. Oraşul Ierusalim urma să devină o unitate administrativă autonomă sub conducerea ONU. Războiul din anii 1948 şi 1949, declanşat împotriva Israelului de către statele arabe vecine, s-a încheiat cu victoria Israelului şi ocuparea de către acesta a unei mari părţi din teritoriul Palestinei.

• 1516: A murit pictorul veneţian Giovanni Bellini, numit Giambellino

Dupa Titian, Giovanni Bellini este cel mai important reprezentant al Renasterii şi membru al Şcolii veneţiene. Fiul lui Jacopo Bellini şi cumnat al lui Andrea Mantegna. Giovanni Bellini s-a născut (probabil) în anul 1430, ca cel de-al treilea copil al lui Jacopo, înaintea lui se născusera Nicolosia şi Gentile, cel din urmă devenind şi el pictor. Giovanni, asemenea fratelui său Gentile, învaţă primele elemente ale picturii în atelierul tatălui său. În anul 1453, familiei Bellini i se alătură încă un pictor -Nicolosia, sora fratilor Bellini, se mărită cu Andrea Mantegna (1431-1506), care va influenţa profund pictura lui Giovanni. În 1450, Giovanni îşi deschide propriul lui atelier. Aici va lucra împreună cu fratele său, de care se va despărţi după o perioadă de câţiva ani. Realizează lucruri mărunte într-o perioadă destul de indelungată. Prima comandă mai complicată şi mai bănoasă o primeşte în anul 1464, când trebuie să realizeze un poliptic pentru biserica Santi Giovanni e Paolo din San Zanipolo. Opera a terminat-o prin anul 1468. Polipticul este o pictură alcătuită din mai multe panouri (articulate), care cuprind fiecare o scenă a compoziţiei de ansamblu. Jacopo Bellini, tatal pictorului, moare in anul 1470, fiul cel mai mare, Gentile moşteneşte atelierul parental, inclusiv clientela. În schimb, Giovanni se bucură de o popularitate crescândă şi în 1479 primeşte sarcina să decoreze marea sală de consiliu din Palatul Dogilor. Onorariul anual al lui Giovanni Bellini este optsprezece ducaţi (o suma enorma in acele zile), plus o renta pe viata, „senseria”, care îi va asigură existentă până la sfarşitul vieţii. În 1483, Bellini este numit oficial pictor al Republicii Veneţia, fiind scutit de plata dărilor pentru breasla pictorilor. Toţi pictorii importanţi ai şcolii veneţiene au iesit din atelierul lui, fiind elevi, ucenici şi parteneri. Cei mai cunoscuti au fost, cronologic, Alvise Vivarini (1446-1505), Lorenzo Lotto (1480-1556), Giorgione (1477-1510) şi Tiziano (1488-1570)

• 1643: A murit compozitorul italian Claudio Monteverdi. Este considerat primul reprezentat important al operei moderne. El a ajuns la un grad de popularitate neobişnuit de mare faţă de contemporanii săi. Operele sale apar pe toate scenele importante din lume, madrigalurile sunt de mult clasice şi unele piese sacre sunt de asemenea foarte cunoscute. Mai este cunoscut sub numele de părintele operei.

• 1797: S-a născut compozitorul italian Gaetano Donizetti.

Donizetti a studiat în orasul natal-Bergamo, Italia, apoi la Bologna, cu abatele Pietro Mattei, cu care a şi lucrat o perioadă de timp, iar ulterior cu Gioacchino Rossini. Prima operă de succes a fost Zoraide di Granata („Soraya din Granada”), prezentată la Roma în 1822. Din anul 1827, Donizetti se stabileşte la Napoli (Neapole) unde devine directorul Teatrului Regal, iar mai apoi profesor de contrapunct la Conservator. În numai trei ani, a scris 12 opere, toate ilustrând stilul interpretativ Bel canto. Din această perioada de creaţie, caracterizată de influenţa compozitorului Gioacchino Rossini, se pot remarca operele Anna Bolena, Elixirul dragostei, Lucrezia Borgia, dar mai ales Lucia di Lammermoor, capodopera sa. Din anul 1839, Donizetti se stabileşte la Paris, unde în următorii ani prezintă noi opere, Favorita, Fiica regimentului, Rita, Ducele de Alba, Don Pasquale şi Don Sebastian, Rege al Portugaliei. În peregrinările sale prin marile oraşe muzicale ale Europei, Donizetti a ajuns și la Viena, unde a avut loc premiera operei sale Linda di Chamounix. La 8 aprilie 1848, în vârstă de numai 51 de ani, Gaetano Donizetti decedează în orasul sau natal, Bergamo.

• 1825: S-a născut medicul francez Jean-Martin Charcot, unul dintre fondatorii neuropatologiei moderne.

Charcot a fost profesor la Universitatea din Paris 33 de ani, iar în 1862 a început o colaborare cu Spitalul Salpêtrière care a durat întreaga sa viaţă, în cele din urmă devenind directorul acestui spital. Era cunoscut ca un profesor de medicină excelent ce atrăgea studenți din toată Europa. Atenţia sa s-a îndreptat către neurologie, fiind considerat fondatorul neurologiei moderne. În 1882, a pus bazele unicii clinici de neurologie din Europa, la Spitalul Salpêtrière. Principalul interes al lui Charcot a fost în afecţiunea numită isterie. Părea a fi o boală mintală cu manifestări fizice, de un interes deosebit pentru un neurolog. Convingerea sa era că isteria este rezultatul unui sistem nervos slab ce era transmis genetic. Acesta putea fi declanşat de un traumatism, ca de exemplu de un accident, boala evoluând apoi progresiv şi ireversibil. Pentru a putea studia istericii din grija sa, a învăţat tehnica hipnozei iar în scurt timp a devenit un maestru al relativei noi stiinţe. Charcot era de părere că starea de hipnoză era similară cu o criză de isterie, şi prin urmare le inducea această stare pentru a le studia simptomele. Charcot a fost primul care a descris fenomenul de degenerescență a ligamentelor şi suprafețelor articulare determinat de imobilizarea la pat, afecţiunea numindu-se acum articulaţia lui Charcot. Munca sa de cercetare s-a axat şi pe determinarea părţilor din creier responsabile pentru diferitele funccţii ale nervilor şi a descoperit rolul important al arteriolelor. Printre studenţii lui Charcot se numără: Alfred Binet, Pierre Janet şi Sigmund Freud. Au fost atât de impresionaţi de munca lui Charcot încât au continuat să folosească hipnoza individual pentru diferite scopuri, dar nu erau de acord cu profesorul lor că hipnoza reprezintă un fenomen nervos ci erau de părere că e o stare psihologică. Printre elevii lui Charcot trebuie menţionat și Gheorghe Marinescu. Charcot a murit în ziua de 16 august 1893 în Morvan, Franţa.

• 1849: S-a născut Sir John Fleming, fizician şi inginer britanic. În 1904 a brevetat lampa cu doi electrozi (numită iniţial „valva lui Fleming”). Primul model de diodă, numită şi lampa cu tub cu vid sau lampa lui Fleming, este considerată adesea ca fiind începutul electronicii.

• 1909: A murit Karl Krumbacher, istoric şi filolog german, profesor de filologie greacă la Universitatea din München, a fost titularul primei catedre de filologie bizantină din lume. În 1892 a pus bazele primei reviste de studii bizantine. Este membru de onoare străin al Academiei Române.

A urmat cursurile universităților din Munchen şi Leipzig şi a fost profesor de limba şi literatura greacă medievală şi modernă la Leipzig de la 1897. Lucrarea sa capitală este Geschichte der byzantinischen Literatur von Justinian bis zum Ende des Ostroemischen Reiches. Valoarea operei constă, între altele, în elaboratele bibliografii conţinute în corpul lucrării şi în supliment, lucrarea în sine constituind şi astăzi baza de pornire pentru studiile de literatură bizantină. Krumbacher este cel care a fondat revistele de specialitate „Byzantinische Zeitschrift” şi „Byzantinisches Archiv”. Numeroasele sale călătorii în Grecia s-au concretizat în lucrarea intitulată Griechische Reise. Alte lucrări remarcabile purtând semnătura sa sunt: Kassia, un tratat referitor la o poetesă bizantină din secolul al IX-lea; Michael Glykas, Die griechische Litteratur das Mittelalters în „Die Kultur der Gegenwart”. Das Problem der neugriechischen Schriftsprache, în care se opune eforturilor puriştilor greci de a introduce stilul clasic al limbii eline în literatura modernă greacă, şi Populäre Aufsätze.

• 1924: A murit compozitorul italian Giacomo Puccini.

• 1936: S-a născut (în Taiwan) chimistul american Yuan (Tsen) Lee, colaborator al conaţionalului său Dudley (Robert) Herschbach. Şi-a concentrat cercetările asupra cineticii chimice – ramură a chimiei care se ocupă de viteza reacţiilor. Împreună cu acesta şi cu canadianul John C. Polanyi, primeşte, în 1986, Premiul Nobel pentru chimie, pentru lucrările lor care au pus bazele studiului proceselor în interiorul materiei.

• 1947: A murit regizorul german de film Ernst Lubitsch.

Regizorul şi producătorul de filme german şi nord-american, Ernst Lubitsch a fost considerat în SUA, în anii ’36-’40, unul dintre primii patru-cinci regizori de film. A studiat la „Sophien Gymnasium” din Berlin. Apoi, a urmat un curs de actorie cu Victor Arnold. În 1911, marele om de teatru Max Reinhardt îi înlesneşte un rol într-o comedie. Colaborează doar doi ani, după care se va dedica regiei de film. Debutează, în cinematografie, ca actor, în 1913, în filmele lui Carl Wilhelm. Ca regizor de film de ficţiune de lungmetraj debutează în 1915, cu Blindekuh. În mai multe filme ale sale apare şi ca interpret, dar şi ca furnizor de subiecte sau coscenarist. În activitatea sa de regizor de film se disting două perioade: germană, între anii 1915 şi 1922, şi nord-americană, între anii 1923 şi 1947. În prima perioadă a realizat 34 de filme, dintre care 6 în colaborare. Primele succese: Carmen, Die Austernprinzessin şi Madame DuBarry. Ccel mai important film din perioada germană este Anna Boleyn, 1920, o pagină de istorie tratată cu luciditate, cu un rol valoros al marelui actor Emil Jannings. În cea de a doua perioadă, perioada nord-americană, a realizat 33 de filme, dintre care 4 în colaborare, un film de episoade, iar unul, început, a fost terminat de prietenul sau, regizorul de film Otto Preminger. Reprezentative, pentru această perioadă, sunt două filme: Trouble in Paradise (Bucluc în paradis), 1932, şi Design For Living (Trei şi una), 1933. Acestea, la care mai putem adăuga încă unul (Angel, 1937, în care distribuită valoroasa şi originala actriţă Marlene Dietrich), se numără printre cele mai reuşite filme ale sale. Dar filmul din 1943, Heaven Can Wait (Cerul mai poate aştepta), semnifică, într-adevăr, culmea carierei sale cine­atografice. Şi filmul din 1942, To Be Or Not To Be (A fi sau a nu fi), se reţine pentru gustul lui privind comedia clasică.

• 1981: A murit, în condiţii neelucidate, actriţa americană de film Natalie Wood, născută Natalia Nikolaevna Zakharenko.

Natalie Wood s-a născut din părinti ruşi, la San Francisco, pe 20 iulie 1938, fiind botezată Natalyia Zakharenko. A urmat cursuri de balet, de actorie şi a participat la mai multe concursuri si prezentări, obţinând primul rol la 5 ani în filmul Happy Land. În 1947 se lansează în producţia Miracle on 34th Street. Spre deosebire de multe vedete-copii care au fost de mult uitate, (Shirley Temple, Deana Durbin, Fatty etc.) Natalye a parcurs procesul de tranziţie spre statutul de vedetă şi ca adult. Marele succes s-a produs în 1955, cu rolul din filmul Rebel Without a Cause.(Rebel fără cauză) Filmul a fost un mare succes, iar Natalie a fost nominalizată pentru prima dată la Oscar, deşi premiul nu i-a revenit. A trecut la roluri mai importante, pe când era adolescentă alături de Warren Beatty în Splendor in the Grass. A fost căsătorită de 2 ori cu Robert Wagner şi Richard Gregson. A fost nominalizată la Oscar de trei ori pentru Rebel Without a Cause, West Side Story (Poveste din Cartierul de vest) şi Love With the Proper Stranger. În mijlocul filmărilor la Brainstorm în 1981, actriţa în vârstă de 43 de ani, s-a înecat în conditii neelucidate, intr-un accident cu iahtul lângă insula Catalina.