Analiză Tranzacțională (III)
Publicat de nicolaetomescu, 2 iulie 2016, 08:30
JOCURI PSIHOLOGICE
Eric Berne a identificat anumite forme de comportament care par să urmeze câteva reguli şi modele predeterminate. De asemenea, a formulat metode de analiză a acestora. Berne a intitulat jocuri modelele constante de comportament şi a subliniat condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o interacţiune dintre două sau mai multe persoane pentru a intra în categoria de joc:
- jocurile implică întotdeauna tranzacţii ulterioare
- jocurile sfârşesc întotdeauna cu un “beneficiu” negativ, concretizat sub forma sentimentelor parazite (racket feeling)
- jocurile se desfăşoară fără ca Adultul să fie conştient
- jocurile sunt repetitive
- jocurile implică întotdeauna un moment de surpriză sau derută
Berne observase că fiecare joc trece printr-un set de secvenţe, pe care creatorul AT le-a etichetat astfel:
Momeala + Stratagemă = Răspuns Comutare Derută Beneficiu negativ
Con + Gimmick = Response Switch Crossup Pay off
De exemplu, în jocul “De ce nu (faci); da, dar”(Why don’t You; Yes But), dintre un client şi un asistent social, secvenţele decurg după formula:
Client “Am o problemă”
Asistent Social “De ce nu faci x…”
Client “Da, dar…”
Asistent Social “De ce nu faci y…”
Client “Nu poţi să mă ajuţi, nu-i aşa?”
Momeala(mesaj psihologic) “Am o problemă, dar nu mă poţi ajuta…ha, ha”
Păcăleala(mesaj psihologic) “Am încercat să-ţi ofer ajutor, dar nu merge”
Răspuns: O serie de tranzacţii de ajutorare oferite fără succes
Comutarea Clientul îşi schimbă atitudinea şi îl critică pe asistentul social
Deruta Asistentul social este surprins, clientul – de asemenea.
Beneficiu negativ Amândoi trăiesc anumite sentimente parazite (racket feeling).
Jocurile sunt interpretate pentru a obţine mai multe stroke-uri, de obicei negative; pentru a evita intimitatea; pentru structurarea timpului; pentru continuarea unui scenariu; pentru a colecţiona “timbre”; pentru a menţine poziţia de viaţă; pentru “a determina” oamenii să fie previzibili; pentru a păstra persoane în jurul tău, atunci când îţi lipsesc stroke-uri.
Jocurile sunt de asemenea întâlnite în cadrul triunghiului dramatic…
TRIUNGHIUL DRAMATIC
Triunghiul dramatic a fost teoretizat de Stephen Karpman ca metodă de analiză a jocurilor. După Karpman, jucăm atunci când se adoptă una din cele trei poziţii incluse triunghiului dramatic – Persecutor, Salvator, Victimă – iar recompensa pentru joc apare atunci când ne comutăm pe o altă poziţie din triunghi.
“Rolurile” pot fi definite astfel:
- Persecutor: cineva care impune reguli, în mod rigid, care îi doboară pe ceilalţi sau care situează propria-i persoană pe un piedestal;
- Salvator: cineva care, sub aparenţa că încearcă să fie de ajutor, îi face pe ceilalţi dependenţi, care îşi consideră semenii neajutoraţi sau care le hărăzeşte o poziţie inferioară;
- Victima: cineva care se plasează, voit, într-o poziţie inferioară sau care pretinde că este persecutat atunci când, de fapt, lucrurile nu stau tocmai astfel.
Când intrăm într-un triunghi dramatic, tranzacţiile noastre implică o desconsiderare (discount) a propriei persoane sau a altora.
Din punctul de vedere al stărilor eului, Persecutorul este de obicei Părintele Critic negativ, Salvatorul – Părintele Grijuliu negativ, Victima – Copilul Adaptat negativ. Când folosim triunghiul dramatic şi dorim să găsim o modalitate de a ieşi din joc, este util să vizăm schimbarea stării eului – folosirea stării pozitive a eului care lipseşte din triunghi. Starea eului Adult este utilă în analiza rolurilor implicate în joc şi în alegerea celei mai bune metode de schimbare a poziţiei şi de a rămâne în afara triunghiului.
POZIŢIILE DE BAZĂ ÎN VIAŢĂ
De timpuriu, ne formăm un punct de vedere privitor la valoarea noastră în relaţiile cu ceilalţi şi “adoptăm poziţii”.
S-ar putea să gândim într-una din aceste maniere:
Fac bine multe lucruri. Tot ce fac este greşit.
Nu merit să trăiesc. Sunt la fel bun ca şi oricine altcineva.
Nu pot gândi pentru propria-mi persoană. Sunt foarte deştept.
De asemenea, s-ar putea să gândim despre ceilalţi:
Oamenii sunt minunaţi. Nimeni nu are valoare.
Oamenii mă vor ajuta. Toţi mă sapă.
La bază, oamenii sunt oneşti. Nu poţi avea încredere în oameni.
Poziţiile de mai sus pot fi generalizate în formule: Eu sunt OK sau Eu nu sunt OK; Tu eşti OK sau Tu nu eşti OK. Rareori, aceste decizii sunt absolute; trebuie să le privim ca pe nişte poziţii separate, dar aflate într-o continuitate interrelaţională. Dacă le suprapunem pentru a forma o cruce, se conturează patru poziţii care descriu deciziile noastre în legătură cu propria persoană şi cu oamenii din jurul nostru:
- Eu sunt OK. Tu eşti OK. 2. Eu sunt OK. Tu nu eşti OK
- Eu nu sunt OK. Tu eşti OK 4. Eu nu sunt OK. Tu nu eşti OK.
Poziţia 1: (+ +) Eu sunt OK. Tu eşti OK.
Este o poziţie sănătoasă psihologic. Simţim că merităm să fim iubiţi; lucrul este valabil şi pentru ceilalţi. Din această poziţie ne putem rezolva problemele în mod constructiv, suntem capabili să acceptăm valoarea şi importanţa tuturor, putem relaţiona asertiv cu ceilalţi, putem avea succes în munca noastră, în relaţiile cu semenii, ne putem îndeplini obiectivele.
Poziţia 2: (+ -) Eu sunt OK. Tu nu eşti OK.
Este poziţia din care îi învinovăţim pe oameni, îi doborâm sau persecutăm. Se manifestă tendinţa de a-i învinovăţi pe alţii pentru problemele noastre; în mod frecvent, ne exprimăm ostilitatea. La suprafaţă, s-ar putea să părem învingători, dar în realitate ne vom simţi OK numai când stabilim că ceilalţi nu sunt OK (prin doborârea lor). Aceasta poate fi poziţia persoanelor extrem de ambiţioase care trec peste “cadavre” pentru a-şi atinge scopurile sau a fanaticilor care argumentează că drumul lor este singurul posibil.
Poziţia 3: (- +) Eu nu sunt OK. Tu eşti OK.
Este poziţia din care ne simţim descurajaţi atunci când ne comparăm cu ceilalţi, ne simţim victimizaţi sau învinşi. Această poziţie duce la retragere, depresie şi, uneori, în cazuri grave, la sinucidere.
Poziţia 4: (- -) Eu nu sunt OK. Tu nu eşti OK.
Reprezintă poziţia în care simţim că am pierdut interesul faţă de viaţă. Putem simţi că viaţa este inutilă şi, în unele cazuri, putem deveni dependenţi de alcool sau droguri; putem crede că nu merităm să fim iubiţi şi să simţim că suntem respinşi. De asemenea, din această poziţie îi respingem pe ceilalţi.
Am experimentat majoritatea sau chiar toate sentimentele şi am petrecut ceva timp în toate aceste poziţii. Fiecare, însă, avem o poziţie în care petrecem cel mai mult timp şi în care experimentăm sentimente familiare; este poziţia pe care am ales-o în copilărie drept reper. Alegerea, făcută pe baza informaţiilor limitate, disponibile nouă în calitate de copii, permite regândirea deciziei despre noi şi ceilalţi – în sensul transformării modului în care relaţionăm.
Eu sunt OK
Tu eşti OK
Tu nu eşti OK
Eu nu sunt OK
Agresiv
Asertiv
Pasiv
Obstructiv
Te îndepărtează de…
Te înţelegi bine cu…
Te “duce”… nicăieri
(Te) Scapi de …
SENTIMENTE PARAZITE ŞI “TIMBRE”
Un sentiment parazit (racket feeling) este descris ca un sentiment familiar, învăţat în copilărie. Sentimentul parazit poate fi trăit de noi, adulţii, în momentele de stress sau în momentele în care ne întoarcem la modalităţile vechi de rezolvare a problemelor, adeseori ineficiente (raportându-ne la situaţia noastră actuală).
Deseori, sentimentele parazite sunt legate de jocuri şi de triunghiul dramatic. De asemenea, sunt colectate sub forma “timbrelor”, care pot fi folosite în viitor pentru a justifica un anumit comportament – acceptabil conform controlului nostru intern. În Analiza Tranzacţională, controlul interior este denumit starea Părinte a eului.
De cele mai multe ori, sentimentele parazite sunt învăţate în familia “primară”. Exemple: unele familii transmit mesaje potrivit cărora anumite sentimente devin tabu; în altele, mânia nu este permisă – copiii s-ar putea să înveţe să-şi ascundă mânia, arătându-se răniţi sau simţindu-se trişti; în alte familii, s-ar putea ca tristeţea să nu fie permisă, în timp ce mânia este acceptată – copiii ar putea învăţa să evite sentimentul de tristeţe intrând într-un sentiment parazit de mânie.
Sentimentele autentice pot să apară în situaţiile-problemă. Când aceste sentimente îşi găsesc justificarea şi problema este rezolvată în mod corespunzător, motivul dispare; odată cu el, şi sentimentele respective. De regulă, sentimentele parazite nu duc la rezolvarea problemelor şi se pot menţine pentru o lungă perioadă de timp. Sentimentele parazite pot fi recunoscute prin persistenţa lor, printr-o putere aparent necorespunzătoare sau prin faptul că nu sunt sincronizate cu situaţia.
Adesea, sentimentele parazite sunt în legătură cu colectarea de “timbre”. Când “intrăm” într-un sentiment parazit, s-ar putea să ne “agăţăm” de sentimente. Dacă procedăm astfel, există posibilitatea ca, la un anumit moment, să încercăm “valorificarea” colecţiei noastre de sentimente-“timbre”. În momentul valorificării, am putea exclama: “M-am săturat” sau “Până aici”. Expresiile denotă faptul că, în momentul de graţie, avem suficiente “sentimente” depozitate pentru a ne justifica anumite acţiuni Părintelui nostru interior. Expresia colectarea de “timbre” a fost preluată prin comparaţie cu obiceiul, popular în anii ’60, de a colecta “timbre” comerciale destinate schimbului(unele persoane adunau doar câteva cupoane pentru o mică recompensă, în timp ce altele colectau ani de zile pentru “marea plată”). Colectarea de sentimente-“timbre” poate fi văzută în acelaşi mod. Unii colecţionează îndeajuns pentru a justifica înaintarea demisiei, alţii colectează suficiente pentru a-şi lua zile libere sau concediu medical pe motive de sănătate.
Sentimentele parazite şi colecţia de “timbre” reprezintă beneficiul negativ inevitabil al jocurilor (modele constante, repetate, de comportament, sentimente şi gândire, cu un final predeterminat, de obicei negativ).
