Celebritatea unui vals…
Publicat de nicolaetomescu, 18 august 2020, 21:43
Primisem pe e-mail (în 2017) o descriere… pe cât de succintă, pe atât de deschisă unor controverse:
„(…)clip fermecător care, pe lângă vraja muzicii (greu de crezut că Shostakovici[1] a compus-o pentru un film despre colhozurile comuniste[2]) aduce anumite figuri legendare”…
Vă pot pune la dispoziție link-ul (https://www.youtube.com/watch? v=XmwkjT9oO2E, „clipul” fiind protejat) și ordinea apariției marilor actori:
- Keyra Knightely – în „Anna Karenina” (ultima versiune)/film regizat de Joe Wright, 2013
- Claudia Cardinale, Burt Lancaster, Alain Delon – în „Ghepardul”/ film de Luchino Visconti, 1963
- Audrey Hepburn (mai târziu, Mel Ferrer/serial TV, 2007) – în „Război și pace”
- Sophie Marceau și Sean Bean – în penultima versiune „Anna Karenina”/film de Maurizio Millenotti, 1997…
În schimb, vă ofer (de fapt, altcineva a reușit performanța colajului – vezi http://www.daikhlo.com/watch/yt_344Yf_pvNw0) un clip care reunește: secvențe din „Ghepardul”/film de Luchino Visconti, 1963; din „Anna Karenina”/film regizat de Joe Wright, 2013; din Fanfan&Alexandre/filmul lui Alexandre Jardin/1993; din serialul TV „Război și pace”/2007; din „The Waltz of Dagmara and Artur” (dansul de la nuntă)/2011:
https://youtu.be/344Yf_pvNw0
„Second Waltz” (Al Doilea Vals) face parte din suita de jazz scrisă în 1924 de compozitorul rus Dmitri Shostakovich. La origini, piesa avea o denumire asupra căreia voi concentra atenția, dar, în 1994, a fost reorchestrată și inclusă pe albumul „From Holland with Love” al violonistului olandez Andre Rieu, sub numele „Second Waltz”[3]. De altfel, datorită (din cauza) lui Andre Rieu, piesa lui Shostakovich este mai cunoscută ca „Second Waltz” decât după titlul original. Câțiva ani mai târziu, valsul este inclus pe coloana sonoră a filmului „Eyes Wide Shut”/în regia lui Stanley Kubrick, sub denumirea „Jazz Suite, Waltz 2” (interpretarea aparține „Royal Concertgebouw Orchestra”). „The Second Waltz” ( Waltz No. 2 from Jazz Suite No. 2 de Dmitry Shostakovich) a urcat repede pe primul loc în topul 100 al hiturilor; a rămas un an întreg pe primele 10 locuri ale preferințelor melomanilor…
[1] Dmitri Şostakovici (12/25 septembrie 1906-9 august 1975), considerat „Primul copil muzical important al Revoluţiei”, s-a născut într-o familie care admira muzica; înaintea căsătoriei, mama lui Şostakovici urmase Conservatorul din Sankt Petersburg, iar tatăl, inginer chimist, fusese colaboratorul lui Dimitri Mendeleev.
Şostakovici începe să studieze muzica de la vârsta de nouă ani, mai întâi cu mama sa, apoi cu profesorul Glassev, sub îndrumarea căruia reuşeşte primele compoziţii. În anul 1919 este admis la Conservatorul din Sankt Petersburg, unde studiază pianul cu L. Nikolaev (1919-1923), contrapunctul şi fuga cu Sokolov, compoziţia, orchestraţia şi formele cu Maximilian Steinberg şi Aleksandr Glazunov (1923-1925). Primele lucrări le-a scris în timpul studenţiei: Dansuri fantastice, pentru pian (1922) şi Simfonia nr. 1 (1925) – lucrarea sa de licenţă, care a pus baza popularităţii mondiale. În anul 1925, după ce absolvă Conservatorul cu lucrarea Simfonia I, este reţinut ca stagiar la clasa de compoziţie; astfel începe cariera pedagogică a lui Şostakovici, activitate pe care o va continua de-a lungul întregii sale vieţi. A activat ca profesor de instrumentaţie (din 1937), apoi de compoziţie (din 1939) – atât la Conservatorul din Petersburg, cât şi la cel din Moscova (după 1943). După Al Doilea Război Mondial este trimis ca ambasador cultural al U.R.S.S. în SUA şi în alte ţări. Din Rusia sovietică a ieşit rareori, activitatea sa publică fiind comentată fără cruţare de anumiţi observatori occidentali.
Simfonia I, lucrare remarcabilă pentru un tânăr de nouăsprezece ani, de anvergură, inteligenţă şi plină de vitalitate, cu elemente de parodie, cu un conţinut melodic suculent şi o orchestraţie bogată, a fost urmată de o serie de lucrări care au întărit prima impresie. A scris opera satirică Nasul (1928, prima reprezentaţie în 1930) după povestirea lui Gogol; într-unul din interludiile operei, a introdus o porţiune de orchestră de percuţie. Şostakovici a demonstrat, astfel, că poate fi la fel de modern ca oricare dintre colegii săi din Occident. În 1930 a compus baletul Vârsta de aur, a cărui polcă a devenit vestită la vremea respectivă. A compus şi simfonii inspirate din evenimentele istorice de dată recentă: Octombrie (1927), 1 Mai (1931).
În anul 1932 a terminat opera Lady Mackbeth din Mţensk (după Nikolai Leskov), intitulată Katerina Izmailova, un fel de verism rus bazat pe crimă şi adulter, lucrare care îi va aduce mari necazuri, căci Rusia de la acea dată nu a apreciat nici moralitatea şi nici limbajul muzical al operei. Lucrarea a fost aspru criticată de presă, care a calificat-o drept „Haos în loc de muzică”. Ca urmare a primei reprezentaţii, compozitorul este numit „duşman al poporului”; la propunerea lui Stalin, opera a fost interzisă, nu s-a mai jucat în U.R.S.S. până în 1962 (era însă reprezentată pe scenele din Stockholm, Praga, Londra, Zürich, Copenhaga etc.) După cazul cu opera Katerina Izmailova, majoritatea creaţiilor scrise de el până în 1936 dispar din repertoriile teatrelor. Se reabilitează abia în 1937, cu Simfonia a V-a, după care au urmat Cvintetul cu pian (1940) şi Simfonia a VII-a (1941), pentru ultimele două primind şi două premii „Stalin”. În 1945, scrie o nouă Simfonie, pentru care este atacat din nou. În pofida strădaniilor sale, se confundă cu destinul unui compozitor distrus. A fost reconsacrat cu Cântarea pădurilor (1949). Artist al poporului din U.R.S.S. (1954), pus, din nou, la index – în 1962, când a compus Simfonia a XIII-a; după unele modificări aduse textelor, simfonia amintită a putut fi interpretată, iar compozitorul a început să creeze mai liber. Cu toate acestea, nu a mai scris, niciodată, cu avântul, scânteia şi vigoarea modernă pe care le demonstrase în Simfonia I. A început, în schimb, să compună o muzică „sigură” (Erou al Muncii Socialiste/1966, dar și Laureat al Premiului de Stat al U.R.S.S./1941, 1942, 1946, 1950, 1952, 1968, al celui RFSSR/1974, Premiul Sibelius, Premiul Internaţional al Păcii/1954), repetând formulele vechi, imitând manierismul lui Serghei Prokofiev. Abia către sfârşitul vieţii a îndrăznit să-i înfrunte pe „dirijorii” muzicii sovietice şi să aştearnă pe hârtie genul de muzică pe care dorea să-l scrie…
[2] Simfonist prin excelenţă, dotat cu un remarcabil simţ dramaturgic, Şostakovici rămâne un muzician complex, a cărui inspiraţie vine din realitatea imediată, pe care o trăieşte şi o interpretează profund, redând apoi sonor gândurile şi sentimentele sale, într-o comunicare emoţională care îmbracă forme grandioase de exprimare filosofică…
Unii afirmă că experiența americană (menționată în precedenta notă de subsol) s-a dovedit una prolifică, Şostakovici descoperind în S.U.A. muzica de jazz și swing; către sfârșitul vieții, avea să compună legendarele „Suite de Jazz” (care conțin celebrul „Vals Nr.2”) și „Suite de Dans” (compozițiile ar fi purtat, în mod clar, influența americană). De fapt, afirmă alții, aparține unei lucrări mai târzii și nu este altceva decât o colecție de piese provenind din alte lucrări, în principal, coloane sonore, compilate de Șostakovici după 1956: în această suită, Valsul No. 2. provine dintr-un film regizat, în 1955, de M.K. Kalatozov și intitulat Primul eșalon:
Moartea lui Stalin din 1953 a însemnat pasul către libertatea de expresie. Simfonia „Nr.10 in Mi Minor” (poartă numele de „Simfonia Stalin”), deși pare comemorativă, este, de fapt, o defulare a frustrărilor pe care Shostakovich le-a avut pe parcursul carierei sale; tot ce nu a avut voie să folosească atunci când trăia Stalin se regăsește în respectiva simfonie. Compozitorul s-a declarat, în multe împrejurări, un admirator al ideilor lui Lenin. Drept consecință, apar , în 1957 respectiv 1961, „Simfonia nr. 11 în Sol Minor” (dedicată revoluției ruse din 1905) și „Simfonia nr. 12 în Re Minor” (dedicată lui Lenin). Controversa nu avea să-l ocolească pe Shostakovich nici la bătrânețe, „Simfonia Nr.13 in Si Minor” fiind suspectată de antisemitism (avea să fie ultima sa lucrare importantă). În 1961, Shostakovich ia decizia suprinzătoare de a se înscrie în partidul comunist – pentru a fi numit în funcția de director al Uniunii Compozitorilor, mișcare pe care avea să o regrete în memoriile sale…
[3] L-a consacrat la nivel mondial, albumul aducându-i câteva discuri de aur şi de platină…
