Din 7 ianuarie 1610, știm despre „Ganimede”, „Io”, „Europa” și „Callisto”…

Publicat de nicolaetomescu, 6 ianuarie 2021, 11:28

În anul 1610, Galileo Galilei a descoperit sateliții lui Jupiter; observațiile l-au convins că textele din Biblie – acelea care sugerau că Pământul ar fi centrul Universului – nu trebuie interpretate în sens literal. Părerile sale au inflamat disputa dintre cei care argumentau că „Pământul este centrul Universului” și adepții teoriei heliocentrice (formulată de Nicholaus Copernicus)/care insista pe faptul că „Soarele este centrul Universului, iar planetele se învârt în jurul său”…

Galileo Galilei a fost implicat în mai multe polemici aspre cu iezuiții; în acest context, acuzaţia de „erezie” nu constituia decât o chestiune de timp; trimis în fața unui tribunal laic (care l-a judecat cu asprime nedisimulată), declarat vinovat și condamnat la închisoare pe viață, Galileo Galilei a retractat teoriile care provocaseră acuzațiile de erezie și a obținut dreptul de a fi rejudecat de un tribunal al Inchiziției – ultimul s-a dovedit mult mai blând decât „justiția seculară”, l-a plasat în ceea ce numim astăzi arest la domiciliu; a primit însă dreptul de a merge la Florența pentru primirea de îngrijiri medicale, precum și dreptul de a primi oaspeți în casa lui de la țară. Pe 12 aprilie 1633, Inchiziția declanşa „interogatoriul” împotriva lui Galileo Galilei (15 februarie 1564–8 ianuarie 1642). Prin acuzaţia de „erezie” – întrucât savantul născut în Pisa[1] descoperise că Pământul nu se află în centrul Universului și că se învârte în jurul Soarelui, în proces s-au „strecurat” cele mai grave erori judiciare din istoria Bisericii Romano-Catolice. Pe de altă parte, se spune că atunci când a fost forțat să retracteze ideea potrivit căreia Pământul se mișcă în jurul Soarelui, savantul ar fi murmurat: „Și totuși, se mișcă”…

L-am citit, alături de alte surse, pe Darin Hayton, istoric al ştiinţei, înţelegând, şi mai bine, că aplicarea informațiilor discutabile, apocrife sau mitice nu este niciodată neutră sau incidentală, servește, întotdeauna, unor eforturi de preluare a cunoștințelor și, mai ales, propagandei. Galileo Galilei rămâne un simbol al curajului oamenilor care au luptat pentru știință. Dar vreau să ofer istoricitate acelui „eppur si muove”. Din păcate, „murmurul” nu poate fi verificat, drept consecinţă se cuvine ridicat nivelul discuțiilor, tocmai pentru a contribui la o conversație despre istorie și despre folosirea ei… De multă vreme, asistăm la dezbateri în privinţa a ceea ce înseamnă să fii „prea literal”; pe de altă parte, destui nu vor recunoaște de ce sentimentul apartenenţei și dictonul sunt atribuite lui Galileo sau activității pe care „citatul” o aduce în povestea științei și relația cu ne-știința (societate, politică, religie etc.). Într-o pictură (atribuită lui BE Murillo sau altui reprezentant al „școlii” sale din Madrid) Galileo este înfăţişat în plin proces de detenţie; în 1911, atunci când a fost curățat, s-a dovedit că tabloul arăta mai impunător decât fusese încadrat inițial; odată dezvelit, figura lui Galileo indică gesturile care duc înspre „eppur si muove”[2]. Avem şi unele „dovezi” potrivit cărora „murmurul” „Și totuși, se mișcă” a fost atribuit lui Galileo la mijlocul secolului al XVII-lea, cel puțin în Madrid, probabil de către unul dintre frații Piccolomini (nemulțumit de Biserică)[3]… Nu am nicio îndoială, Galileo a continuat să creadă că Pământul se învârte în jurul Soarelui – totul stă mărturie a convingerii sale. Dar atribuirea unui sentiment unui om este diferită de atribuirea unui „citat” care „aparţine” acelei persoane. Pictura (cu tot ritmul lui Drake) nu are dreptul să „plaseze” cuvintele în „contul” lui Galileo[4]. Deloc întâmplător faptul că unii oameni de știință și alți non-istorici repetă istorisirile ca și cum ar fi adevărate[5]. Aș vrea să cred că cititorii rezonabili recunosc povestea lui Galileo ca fiind, probabil, apocrifă. Cu toate acestea, după cum indica Hawking[6], „cititorii rezonabili” nu consideră eppur si muove apelând la „registrul” cărților pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură. Rezonabil ar fi să înțelegem că povestea include adevăruri demne de luat în considerare. Avându-se în vedere natura problematică a povestirii, cred că ea necesită o anumită calificare, o recunoaștere sau o indicație potrivit căreia desemnează un mit sau o versiune apocrifă, cel puțin din punctul de vedere al dezbaterii subiectului. O invocare, explicită, a unei adaptări literare a procesului Galileo Galilei ar împiedica, de asemenea, confuzia. La un anume nivel, se observă încă o negare a experienței istorice. În atribuirea, către Galileo, a unei declarații pentru care nu există dovezi se sugerează că, din perspectiva multora, pare irelevant ceea ce era posibil, chiar probabil, să se petreacă sau nu s-ar fi întâmplat și ceea ce ar putea sau nu ar putea fi demonstrat conform standardelor care guvernează practica istoriei. Avem obligația să fim atenți ce informații ridicăm la nivelul dovezilor și la modul în care le folosim. Pe un alt palier, împreună cu alte funcții, miturile servesc la validarea și reafirmarea situaţiei/părerii existente în societate (făcându-le să pară corecte, naturale, inevitabile) și la limitarea investigaţiei,. Dacă suntem corecţi din punct de vedere intelectual şi punem în discuţie valabilitatea miturilor creatoare pentru că nu vedem nicio dovadă care să le susțină și, eventual, poate să indice dovezile care par a le nega, nu ar trebui să negăm validitatea miturilor științifice atunci când nu există dovezi justificative?

[1] Tatăl său era, în Pisa, unul dintre cei mai cunoscuți muzicieni… Inițial, tânărul Galileo Galilei ar fi dorit să devină preot. La insistențele tatălui, a început să studieze medicina, dar cercetarea respectivului domeniu ştiinţific nu l-a atras; a abandonat studiile medicale și a început să studieze matematica. Galileo Galilei a excelat în științele exacte; a început să predea matematica la Universitatea din Pisa, după care s-a „transferat” la Universitatea din Padova; autorul unor descoperiri esenţiale în domeniul astronomiei și al cineticii, a excelat în domeniul rezistenței materialelor și al construcției telescoapelor. S-a stins din viață în 1642; orbise din cauza unei boli care nu i-a pus la încercare pasiunea pentru știință. Treptat, Biserica Romano-Catolică a început să își revizuiască atitudinea față de opera savantului; în 1718, Inchiziția a început să permită retipărirea scrierilor sale; în 1939, Papa Pius al XII-lea l-a omagiat în fața membrilor „Academiei Pontificale de Științe”; în 1992, Papa Ioan-Paul al II-lea a semnat o declarație oficială care sublinia erorile judiciare din procesul lui Galileo Galilei; în 2008, a apărut propunerea ridicării unei statui a savantului în interiorul zidurilor…

[2] Pictura pare să fi fost comandată, la Madrid, de Genreal Ottavio Piccolomini, între 1643-1650. John Heilbron, în lucrarea biografică Galileo (OUP, 2010), asociază declarația cu arhiepiscopul Ascanio Piccolomini, care l-a susținut pe Galileo și a crezut în lucrările sale (savantul ar fi petrecut câteva luni, după proces, cu Arhiepiscopul Piccolomini; acesta din urmă a avut puțini prieteni în Vatican și a continuat să deranjeze ierarhia Bisericii, oferind, în mod obișnuit, locul sigur pentru ca Galileo să-şi discute opiniile; Biserica ar fi „obosit” să constate simpatia arhiepiscopului pentru Galileo și i-ar fi ordonat prelatului să înlăture „influenţa nefastă” din reședința arhiepiscopului din Siena (vezi Heilbron, pp. 325-327)…

[3] Dar aceasta nu constituie dovada că Galileo ar fi rostit cuvintele celebre… „Contul standard” care îi atribuie expresia provine de la Stillman Drake (Chicago, 1978), 356-357; Drake afirmă că nu ar fi fost prea mult pentru Galileo, în clipa în care părăsise ospitalitatea prietenului și gazdei Ascanio Piccolomini… Mărturisesc că aș prefera dovezi mai solide decât „refacerea”, plină de culoare, a „scenei” și asigurarea „calificată”, din partea lui Drake, că povestea, care nu putea fi „difuzată”, pe scară largă, cu „siguranță” pentru Galileo, a trecut „în cadrul familiei [Piccolomini]” și, după aceea, a trăit în tradiție orală înainte de a fi „împlinit un secol mai târziu” (357)…

[4] Nici nu se cuvine atribuit lui Giuseppe Baretti; în 1757, ceea ce spunea acesta din urmă „rămâne, aparent, prima declarație a mitului” (M. Finocchiaro, Retrying Galileo (Berkeley, 2005), 114); Baretti, precum Ottavio Piccolomini, trăia într-o țară străină, unde își putea exprima, în siguranță, propria nemulțumire față de Biserică…

[5] Poate că cel mai faimos a fost Stephen Hawking… În Umbrele uriașilor, el scria: „Unii istorici cred că, după transferul său, Galileo a spus efectiv Eppur si muove, mai degrabă decât să aplelăm la abjurația sa publică după încercare” (P. 397).  Hawking rămâne, chiar şi după moarte, un om de știință celebru. Dar, o astfel de ipoteză, depinde de un argument venit din partea autorității. În cazul particular, oricât de inteligent și de realizat s-a dovedit Hawking, nu era un istoric. Expertiza sa în cosmologie şi fizica teoretică nu i-a conferit expertiza în îstorie. Desigur, orice expertiză nu trebuie interzisă. Dar Hawking nu avea experiență istorică și, prin urmare, autoritate în chestiuni istorice. Într-adevăr, Pe umerii giganților nu este o lucrare de istorie, ci, mai curând, după cum sugerează titlul, o genealogie a științei; precum toate genealogiile, povestește triumfalist și, drept consecinţă, selectiv, despre cum s-a ajuns în prezent… dinspre prezent. Hawking și-a populat cartea cu oamenii de știință din trecut, care, în mintea sa, au contribuit la configuraţia actuală. Hawking a inclus, îndeosebi, Dialogurile lui Galileo cu privire la două științe noi, dar nimic din astrologia lui Galileo sau lucrarea sa despre valuri (aceasta a fost, probabil, exclusă, fie pentru că nu mai reprezintă știință, precum în cazul astrologiei, fie deoarece Galileo a greșit, ca în cazul mareelor)…

[6] Formularea lui Hawking implică faptul că întrebarea nu este dacă Galileo a rostit eppur si muove, ci când a spus…

dr. Nicolae Tomescu

redactor-șef