INVENTAREA TELEFONULUI… Graham Bell sau Elisha Gray sau Antonio Meucci?

Publicat de nicolaetomescu, 14 februarie 2020, 08:10

În 14 februarie 1876, Elisha Gray[1] a depus – la Oficiul de Patente al S.U.A. – un document (caveat) prin care descria o invenție (pe care urma să o patenteze) a unui aparat pentru transmiterea sunetului vocii prin telegrafie. Fără știința lui Gray, Alexander Bell depusesese, cu numai două ore mai devreme, o cerere de patent pentru un aparat având același scop. S-a descoperit, mai târziu, că aparatul descris de Gray funcționase corect, în timp ce aparatul patentat de Bell nu ar fi funcționat în varianta inițială. După ani și ani de procese, Bell a fost declarat oficial inventatorul telefonului…

În martie 1876, Biroul de Patentare din Statele Unite i‑a acordat lui Bell numărul 174 465 pentru „Metoda şi aparatul pentru transmiterea sunetelor vocale sau altor sunete pe cale telegrafică cu ajutorul ondulaţiilor electrice, asemănătoare ca formă cu vibraţiile de aer care însoţesc sunetele vorbite sau alte sunete”. După un an (1877)[2], a urmat scoaterea telefonului pe piaţă şi, câteva luni mai târziu, primele sute de procese. În mod ironic, telefonul – considerat până atunci o glumă, iar creatorul său, în cel mai bun caz, un excentric – a fost subiectul celor mai aprinse procese de patentare din istorie[3]. Reproşurile şi acuzaţiile au fost dureroase pentru mândria de scoţian a lui Bell, dar rezultatul litigiilor, cu efect pe toată durata de viaţă a brevetelor sale, a dus la recunoaşterea lui drept primul inventator care a conceput şi aplicat curentul ondulatoriu pentru transmiterea sunetului.

*

(vezi https://www.britannica.com/biography/Alexander-Graham-Bell)

Alexander[4] era al doilea dintre cei trei fii ai lui Alexander Melville Bell şi ai Elizei Grace Symonds Bell. A învăţat un an la o şcoală privată, doi ani la Liceul Regal din  Edinburgh-Scoția (unde a absolvit la 14 ani); autodidact, a luat parte la câteva cursuri la Universitatea din Edinburgh şi la „University College” din Londra, însă a primit cea mai mare parte a educaţiei în familie. Primul său post a fost la şcoala  „Dl. Skinner” din Elgin (Comitatul Moray), unde a predat copiilor muzică şi dicţiune. În 1864, a devenit masterand rezident la Academia „Weston House”-Elgin, unde a realizat primele studii despre sunet. Bell lua drumul unei profesii pe care avea să o continue toată viaţa (cea de  profesor‑cercetător). În 1868, a ajuns asistentul tatălui său în Londra; a preluat, în totalitate, postul de profesor, în vreme ce Bell senior preda cursuri în America.

Şocul morţii subite a fratelui mai mare[5], deopotrivă cu efortul îndatoririlor sale profesionale şi‑au pus amprenta asupra tânărului Bell. Grija pentru singurul fiu rămas în viaţă a determinat familia să se mute în Canada (august 1870), acolo unde, după ce s‑au stabilit lângă Brantford (Ontario), sănătatea lui Bell s‑a îmbunătăţit rapid. În 1871, a petrecut mai multe săptămâni în Boston, ţinând cursuri şi demonstrând eficienţa sistemului propus de tatăl său[6]. Dornic să se afirme, Alexander Bell a arătat, utilizând sistemul tatălui său, că vorbirea poate fi predată celor fără auz[7].

Chiar dacă nu a avut niciodată abilităţi tehnice, Bell a avut norocul să îl descopere şi să îl inspire pe Thomas Watson, un tânăr mecanic reparator şi creator de modele, care l‑a asistat cu entuziasm în proiectarea unui aparat pentru transmiterea sunetului prin intermediul electricităţii. Sesiunile nocturne au început să ofere rezultate. Părinții celor doi studenţi surzi pe care i‑a ajutat, George Sanders şi Mabel Hubbard, au fost suficient de impresionaţi de tânărul profesor încât să îl sprijine financiar în demersul său ştiinţific. Cu toate acestea, în orele de lucru normale, Bell şi Watson erau obligaţi să îndeplinească un program încărcat de cerinţe profesionale.

Sănătatea lui Bell avea să se deterioreze. La 6 aprilie 1875, i s‑a acordat un brevet pentru telegraful multiplu; după încă şase luni extenuante, de sesiuni nocturne în atelier, respectându‑şi, în acelaşi timp, programul său profesional zilnic, a trebuit să se întoarcă la casa părinţilor săi din Canada pentru a‑şi îngriji sănătatea. În septembrie 1875 a început să scrie specificaţiile pentru telefon… Povestea lui Bell nu se încheie odată cu inventarea telefonului; în multe sensuri, acesta a fost doar  începutul. Ca rezident în Washington DC, a continuat experimentele în comunicare, care au culminat cu invenţia fotofonului – transmiterea sunetului pe o rază de lumină – făcând, totodată, şi cercetări medicale, perfecţionând tehnicile de învăţare a vorbirii destinate persoanelor fără auz. În 1880, Franţa l‑a onorat cu Premiul Volta, de 50 000 de franci (cca 10.000 $) din partea Laboratorului Volta, acolo unde, în colaborare cu Charles Sumner Tainter şi vărul rău, Chichester A. Bell, a inventat grafofonul[8].

În 1885, Bell a cumpărat un teren în insula Cape Breton din Nova Scoția. Aici, în peisajul care îi aducea aminte de copilărie, a clădit o casă de vară, „Beinn Bhreagh”, dotată cu laboratoare de cercetare. În 1898, Bell şi‑a succedat socrul la postul de preşedinte al National Geographic Society. Convins că geografia trebuie predată prin imagini, a urmărit să promoveze o metodă de înţelegere a vieţii în ţinuturile îndepărtate într‑o perioadă în care călătoriile erau rezervate persoanelor privilegiate. Din nou a găsit un ajutor de încredere, Gilbert Grosvenor, viitorul său ginere, care a transformat o fiţuică modestă într‑un jurnal educaţional unic (a ajuns la milioane de oameni din întreaga lume). Pe măsură ce interesul în posibilitatea zborului a crescut la sfârşitul secolului al XIX-lea, Bell a experimentat crearea de zmee gigantice care să transporte oameni; a găsit din nou un grup de patru tineri entuziaşti (care să îi pună în practică teoriile)[9]; a abordat noi subiecte de cercetare, cum ar fi detectarea cu ajutorul sonarului, distilarea solară, tetraedrul ca unitate structurală şi ambarcaţiunile cu aripi portante[10].

Pe lângă ataşamentul său de o viaţă pentru cauza persoanelor fără auz, Bell nu s‑a limitat niciodată la un singur proiect. Interesele sale de cercetare s‑au bazat pe principii de bază mai degrabă decât pe detalii. Examinarea cea mai sumară a numeroaselor sale agende arată mementouri marginale şi note, de multe ori fără nici o legătură cu subiectul propus – mementouri despre întrebări şi idei pe care a dorit să le investigheze. A fost imposibil să îşi materializeze fiecare idee. Multe dintre concepţiile sale sunt puse în practică abia astăzi, iar altele nici nu au fost încă cercetate aprofundat. Anvergura geniului său inventiv este reprezentată de cele 18 brevete acordate doar în numele său şi de cele 12 împărţite cu toți colaboratorii săi (14 brevete pentru telefon şi telegraf, 4 pentru fotofon, 1 pentru fonograf, 5 pentru vehicule aeriene, 4 pentru hidroavioane şi 2 pentru o celulă de seleniu). Chiar şi cu câteva zile înainte de moarte, Bell a continuat să scrie în jurnal. Pe când dicta ultimele cuvinte, i s‑a spus: „Nu te grăbi”… la care a răspuns: „Trebuie să mă grăbesc”…

[1] Elisha Gray (2 august 1835-21 ianuarie 1901), inventator american, creatorul releului telegrafic cu autoadaptare (1867), telegrafului armonic (1874), teleautografului (1888)…

[2] Tot în acel an, Bell s‑a căsătorit cu Mabel Hubbard (10 ani mai tânără)…

[3] Antonio Meucci a depus la dosarul juridic o notificare (în 1871) şi a lăsat‑o nefinalizată din cauza lipsei de fonduri. Elisha Gray a avut altă întâmpinare, la 14 februarie 1876, câteva ore după ce Bell a predat solicitarea de patentare. Pentru primele cercetări ale lui Meucci, Camera Reprezentanţilor din S.U.A. a aprobat o rezoluţie la 11 iunie 2002 prin care i se recunoştea contribuţia. Două acţiuni anterioare au aparținut lui Dowd şi Drawbaugh, în care Bell Telephone Company a contestat, cu succes, două filiale ale gigantului Western Union Telegraph Company pentru încălcarea dreptului de brevet…

[4] „Graham” a fost adăugat abia la vârsta de 11 ani…

[5] Cauzată de tuberculoză (boală de care suferea şi fratele său mai mic)…

[6] În cartea Vorbirea vizibilă, publicată în 1866, ca metodă de a‑i învăţa să vorbească pe cei fără auz. Fiecare simbol fonetic indica o poziţie clară a organelor de vorbire (cum ar fi: buzele, limba, vălul palatului) şi putea fi folosit de surzi pentru a imita sunetele vorbirii într‑un mod neobişnuit..

[7] Rezultatele sale uimitoare au condus la cercetări aprofundate. Chiar şi în vacanţele petrecute în casa părinţilor, a continuat experimentele cu sunetele. În 1872, a deschis o şcoală proprie în Boston pentru instruirea profesorilor care le predau persoanelor fără auz, a editat pamfletul Pionierul vorbirii vizibile („Visible Speech Pioneer”) şi a continuat să studieze, să ţină cursuri. În 1873, a devenit profesor de fiziologie vocală la Universitatea din Boston.

[8] Folosind un creion de gravură, un tambur cu viteză controlabilă, cilindri de ceară şi discuri, grafofonul a  prezentat o abordare practică de înregistrare a sunetului. Cu partea lui din drepturile de autor, a finanţat Biroul Volta şi Asociaţia Americană pentru Promovarea Predării Vorbirii Persoanelor fără Auz, devenită, din 1956, Asociaţia Alexander Graham Bell pentru persoanele fără auz. 8 mai 1893 a fost una dintre cele mai fericite zile ale lui Bell; pacienta sa în vârstă de 13 ani, Helen Keller, a participat la ceremonii fără precedent pentru noua clădire a Biroului Volta – astăzi, un centru internaţional de informare despre educaţia orală a surzilor…

[9] Mabel Hubbard Bell a dorit să păstreze atmosfera stimulatoare din jurul grupului şi a fondat, la scurt timp, Asociaţia de Experimente Aeriene (Aerial Experiment Association), prima organizaţie de cercetare fondată şi organizată de o femeie. Lipsa auzului nu a fost un handicap pentru soţia profesorului Bell…

[10] Dintre care una cântărea peste 10 000 kg şi atingea viteza record de 112 de km pe oră în 1919…