(MULTIMEDIA) In Memoriam Mihail Sadoveanu
Publicat de nicolaetomescu, 18 octombrie 2019, 20:07
Murim, educați sau analfabeți, dacă lumea este (încă) acolo; din câte puteam să înţeleg, Mihail Sadoveanu (rezervele mele nu se referă la ceea ce a realizat în viață, ci la ceea ce l-a propulsat către aceste realizări/caracterul personal) a „consolidat” o altă categorie: deşi un mare scriitor, nici lumea nu a fost în sufletul său (chiar dacă dorința sa a privit lucrurile lumii), nici nu a tins către întoarcere, către Dumnezeu…
*
Născut la 5 noiembrie 1880 (în Pașcani)[1], a urmat cursurile şcolii primare în târgul natal (1887-1891), acolo unde dascălul Mihai Busuioc[2] i-a insuflat dragostea pentru istoria neamului…
În 1897, a absolvit Gimnaziul „Alecu Donici” din Fălticeni. Intern la Liceul Naţional din Iaşi (1897-1900), atras către literatură, după ce, în 1897, sub pseudonimul „Mihai din Paşcani” publicase o schiţă[3], debutează (efectiv) în 1898, la revista „Vieaţa nouă”[4]. Graţie şi colaborărilor din ziarul „Opinia”, ajunge să fie considerat „poetul liceului”[5]. Atracţia pentru literatură îl determină să se înscrie la Litere; nu termină facultatea, din cauza unui eveniment care survine în existenţa sa[6]…
În 1904 i se propune să intre în redacţia revistei „Sămănătorul”; Nicolae Iorga remarcase numele prozatorului. Sadoveanu acceptă şi revine la Bucureşti, fiind copist la Casa Şcoalelor (1904, 1905) şi funcţionar la Direcţia Artelor din Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1905). În 1904 îi apar primele cărţi[7]…
În 1910 ocupă postul de director al Teatrului Naţional din Iași…
Combatant în campania balcanică din 1913, notează (în 44 de zile în Bulgaria/1916) impresiile culese cu acest prilej. Mobilizat în timpul Primului Război Mondial, este repartizat la ziarul „România” (Iaşi, 1917-1918), pe care îl conduce şi unde scrie articole patriotice (câteva adunate în volumul File însângerate/1917)…
În discursul de recepţie din 1921, ales ca membru titular al Academiei Române, face elogiul poeziei populare; în 1924 este distins cu Premiul Naţional pentru proză…
În anul 1928, devine Mare Maestru al Marii Loji Naționale (Francmasonice) din România[8]…
Prestigiul scriitoricesc îi creşte considerabil, pe măsură ce tot mai numeroase cărţi[9]… Opera unuia dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, cu o carieră ce străbate cinci decenii, spuneam – opera lui Sadoveanu poate fi grupată în etape[10] care corespund direcțiilor sau curentelor literare dominante în epoci și perioade…
Unul dintre primii colaboratori ai revistei tradiționaliste „Sămănătorul”, înainte să ajungă un scriitor realist și adept al curentului poporanist – reprezentat de revista literară „Viața Românească”, colaborator al cotidianelor de stânga „Adevărul” și „Dimineața”, mai târziu al „Însemnări(lor) ieșene”, intrat în Partidul Poporului, Partidul Național Liberal-Brătianu, Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, susținător al monarhiei în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, înrolîndu-se apoi în Partidul Comunist Român, președinte al Adunării Deputaților, printre cei 5 (cinci) membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române[11] – care a preluat conducerea statului după abdicarea regelui, președintele Uniunii Scriitorilor din România și membru al Academiei Române, s-a stins din viața cunoscută la 19 octombrie 1961[12]…
[2] Devenit „domnul Trandafir” (în povestirea intitulată astfel)…
[3] Domnişoara M. Fălticeni… dar şi versuri sau istorii hazlii într-o foaie obscură („Dracu”)…
[4] Unde îi apar schiţele Duşman, Binecrescută, poeziile Oriental, Cântăreţii, Amurg, semnate cu numele real…
[5] Solicitat să compună imnul acestuia (pe muzică de Enrico Mezetti)…
[6] Întors la Fălticeni, în 1901 se căsătoreşte cu Ecaterina Bâlu („O clipă de dragoste face mai mult decât o viaţă de mărire”) şi, în 1902, este încorporat. Anii serviciului militar, în garnizoana de la Târgu Ocna, îi inspiră paginile care vor alcătui volumul Amintirile căprarului Gheorghiţă (1906); sunt înfăţişate brutalităţile şi umilinţele îndurate de soldaţii ţărani din partea gradaţilor, iar experienţa contactului cu ocnaşii care lucrau în saline şi erau păziţi de ostaşi hrăneşte povestirile Petrea străinul, Două firi…
[7] Trei culegeri de istorisiri – Povestiri, Dureri înăbuşite, ambele fiind distinse cu Premiul „V. Adamachi” al Academiei Române, Crâşma lui Moş Precu şi alte câteva povestiri plus romanul Şoimii, premiat, la rându-i, de Academie… În 1905, publică Povestiri din război, Comoara dorobanţului…, romanul Floare ofilită, iar alte câteva culegeri de proză scurtă sunt datate 1906…
[8] Inițiat, în ianuarie 1927, de Gheorghe Ghica, intrase în loja Dimitrie Cantemir din Iași (afirmația îi aparține lui Horia Nestorescu-Bălcești – în Mihail Sadoveanu, mason/2006). Printre colegii săi de lojă erau Păstorel Teodoreanu și Mihai Codreanu. Ascensiunea în ierarhia masonică a fost fulminantă (astfel, din februarie până în mai 1929, ajunge de la gradul 18 la 33/maxim; devine membru al „Supremului consiliu de grad 33 și ultim al Ritului Scoțian Antic și Acceptat în România” și participă la inaugurarea Templului Masonic de la București 1930). Sadoveanu s-a avântat în acțiunea de unificare a masoneriei române, însă avea ambiția ca respectiva contopire a părților să se producă doar sub conducerea sa. Rezultatul: intrigi din care Masoneria iese (destul de) terfelită. În 1930, Marea Lojă Națională a României primește recunoașterea Marii Loji Unite a Angliei, din care au pornit toate lojile existente. Marea Lojă Simbolică se federalizează (se unește) cu MLNR, iar Sadoveanu devine Pro Mare Maestru al MLNR și președinte al Lojilor Simbolice Scoțiene. În 1932, are loc federalizarea celor două mari loji rivale de până atunci (MLNR și Marele Orient al României). La Conventul comun era adoptată o constituție promulgată de Pro Marele Maestru Sadoveanu. Izbucnise conflictul prin acesta vrea să-i ia locul Marelui Maestru al MLNR (episod relatat de Radu Cernătescu în Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române/Polirom, 2010), George Valentin Bibescu, nepotul domnitorului Gheorghe Bibescu, soțul Marthei Bibescu și vărul Annei de Noailles. Sadoveanu rămâne președintele Federației Francmasoneriei Unite până în 1937, când Masoneria a fost scoasă în afara legii, pregătindu-se terenul pentru dictatura carlistă…
[9] Cum sunt Cocostârcul albastru (1921), Strada Lăpuşneanu (1921), Venea o moară pe Siret… (1925), Dumbrava minunată (1926), Ţara de dincolo de negură (1926), Hanu Ancuţei (1928), Împărăţia apelor (1928), Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă (I-II, 1929), Baltagul (1930), Nunta domniţei Ruxanda (1932), Uvar (1932), Creanga de aur (1933), Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933), Nopţile de Sânziene (1934), Fraţii Jderi (I-II, 1935-1936); toate au cucerit admiraţia criticii şi a cititorilor…
„Cărţile ne sunt prieteni statornici… Ne sunt sfetnici şi nu ne contrazic. Cărţile care ne plac sunt şi urne pline de amintiri.”
[11] În calitate de vicepreședinte al Marii Adunări Naționale, semnează și condamnarea la moarte a unui țăran ce refuzase să se înscrie în „colectivă” („omul ceruse comutarea pedepsei, însă Sadoveanu i-a respins cererea, drept consecință țăranul a fost executat”, scrie Ioan Stanomir în Explorări în comunismul românesc/Polirom, 2004). „Ceahlăul” a prezidat ședința din 29 iulie 1947, prin care Partidul Național Țărănesc s-a trezit scos în afara legii (potrivit lui Victor Frunză, în Istoria Stalinismului în România/Humanitas, 1990), Sadoveanu ar fi fost participant activ la înscenarea de la Tămădou, deranjat că presa țărănistă i-a „expus” averea)… Un alt episod negru din biografia lui Sadoveanu se referă la semnătura sa, de vicepreședinte al MAN, pe rezoluția de respingere a cererii de comutare a pedepsei cu moartea pentru 12 oameni (este vorba despre grupul lui Mircea Popovici și Alexandru Tănase, doi dintre cei câteva zeci de legionari parașutați de americani în toamna lui 1952, pentru a încerca să coaguleze rezistența anticomunistă; cei doi sunt arestați în vara lui 1953, împreună cu alte 11 persoane, acuzate că i-au sprijinit; sunt condamnați la moarte în toamna lui 1953; pe 24 octombrie, 12 dintre ei formulează cereri de clemență, respectiv comutarea pedepsei în muncă silnică pe viață; episodul este relatat de Gheorghe și Hadrian Gorun, în „Colaborarea Mișcării Legionare cu CIA și NATO”, publicat pe Ziariști Online: „Prezidiul Marii Adunării Naționale dă verdictul în 27 octombrie 1953. Sub semnăturile celebrilor <> ai statului de democrație populară, semnături din care se distinge cu claritate cea a lui Mihail Sadoveanu, pe înscrisul trimis de Direcția Tribunalelor Militare se pune următoarea rezoluție: <>. La 3 zile de la respingerea cererilor de comutare a pedepselor, adică în noaptea de 31 octombrie/1 noiembrie 1953, la Jilava , cei treisprezece condamnați la moarte au fost executați prin împușcare. Au fost împușcați: 2 ingineri, 3 studenți, 2 țărani, 3 muncitori, un medic, un jurist și un elev. Apartenența lor politică era următoarea: 7 legionari, 5 neîncadrați politic și un membru UTC, din 1948”…
„Nu se cuvine să apreciem greşelile şi prejudecăţile oamenilor de demult cu prejudecăţile noastre de astăzi.”
„Pentru a înfrâna trebuie legi. Dar trebuie oameni care să împlinească legile.”
„Ţara nu se serveşte cu declaraţii de dragoste, ci cu muncă cinstită şi, la nevoie, cu jertfe.”
„Popoarele fără libertate rămân la instincte.”
[12] Fiind înmormântat alături de Eminescu și de Caragiale…
