Privire peste timp – Gina Patrichi

Publicat de , 18 martie 2015, 11:19 / actualizat: 19 martie 2015, 11:25

La 8 martie 1936 se năştea fiica familiei Patrichi, cea pe care o vor boteza Eugenia Margareta Elena şi pe care o vor striga cu toţii Gina. Ulterior, cineva îi va spune: „Gina-Regina“, fără să intuiască ceva despre viitoarea regină a scenei româneşti. Astăzi, adjectivele sunt prea sărace ca s-o definească.
S-a stins din viaţă într-o zi de 18 martie, în urma unei boli necruţătoare, la o lună după ce primise Premiul UNITER pentru Excelenţa în teatru din mâna lui Richard Eyre, directorul London National Theatre, de atunci.
Anul acesta se împlinesc 20 de ani de când spectacolul eternităţii a început, dar gândurile ei despre viaţă şi despre teatru au rămas la fel de pregnante, în cartea scrisă de către fratele actriţei, Mircea Patrichi, şi intitulată simplu: „Gina Patrichi”.
Gina Patrichi a fost acceptată la clasa de actorie a Aurei Buzescu, în 1952, când nu-şi terminase liceul, iar prin anul III de facultate a fost exmatriculată pe motive disciplinare, pentru că ajunsese la oră în urma profesorului de la clasă.
În acelaşi an, a plecat din Bucureşti la mare, cu gândul să se angajeze ca bibliotecar, pentru că-i plăcea enorm să citească, însă Ştefan Bănică a chemat-o la nou înfiinţatul teatru din Galaţi, unde a jucat până când a fost cooptată în colectivul de la „Bulandra”, în 1964.
O poveste de dragoste şi pantoful Cenuşăresei
Era o seară frumoasă de septembrie la Galaţi. În centrul oraşului se afla un bâlci improvizat, cu o tiribombă cu lanţuri, ce reprezenta o sursă de distracţie pentru gălăţeni. Roata urişă care se învârtea ameţitor a atras-o şi pe Gina, iar unul dintre pantofi a aterizat tocmai în capul tînărului avocat Victor Anagnoste, care se nimerise întâmplător pe acolo.
Ştefan Bănică, fostul coleg de facultate al Ginei şi coleg de teatru, încercase să obţină pantoful Ginei, dar a fost refuzat politicos, pe motiv că avocatul dorea cu orice preţ să cunoască “Cenuşăreasa” serii. Gina şi-a prezentat scuzele şi l-a invitat la teatru.
Dragostea dintre actriţă şi avocat a început cu o poveste pe care Gina Patrichi i-a spus-o chiar viitorului soţ, Victor Anagnoste: „Cunosc o poveste despre flori. Într-o dimineaţă, un boboc de trandafir răsări lângă un boboc de trandafiriţă. S-au uitat îndelung unul la celălalt. Soarele puternic le-a desfăcut petalele, transformându-i în două flori minuntate. Trandafirul i-a spus: «Viaţa noastră este scurtă. Te privesc şi sunt vrăjit de frumuseţea şi parfumul tău. Dă-mi o şansă să te iubesc!». «Bine – consimţi trandafiriţa – să chemăm o albină».“

De lungul carierei sale, în teatru, Gina Patrichi a fost favorita unor mari regizori: Liviu Ciulei, Valeriu Moisescu, Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, Andrei Şerban, Cătălina Buzoianu. A jucat apoi în spectacole de teatru de televiziune şi la teatrul radiofonic.
Odată cu întoarcerea la Bucureşti a început cariera ei cinematografică. A colaborat cu regizorii de film: Malvina Urşianu, Iulian Mihu, Mircea Mureşan, Radu Gabrea, Sergiu Nicolaescu, Andrei Blaier, Elisabeta Bostan, Mircea Daneliuc, Stere Gulea, Cristiana Nicolae.
De la debut pe marele ecran, prin rolurile interpretate a jucat toate ipostazele feminităţii: Roza din „Pădurea spânzuraţilor” (1964); Olimpia – „Felix şi Otilia” (1972); Hanna – „Trecătoarele iubiri”(1974); Vetina – „Dincolo de nisipuri” (1974), Delia „Rătăcire”, (1970), Luiza – „Probă de microfon”, (1980), Lisette – „Saltimbancii”, (1981), Zaza – „Pe malul stâng al Dunării albastre”, (1983), „Figuranţii” (1987), Guica – „Moromeţii”, (1987), Aspasia din „Hanul dintre dealuri”.
Fără să-şi propună, actriţa a jucat mereu condiţia fiinţei învinse de un destin crunt. Semn că nu s-a putut împotrivi zodiei sale, Peşti, ce presupune mult spirit de sacrificiu din partea nativului de-a lungul vieţii, indiferent că e vorba despre viaţă, teatru sau film.
● „… Mai am o îndoială. Poate că e mai mult o temere: oamenii nu mai sunt apţi de iubire. Iar fără iubire nu se face nimic pe lumea asta. Totul trebuie iubit: oamenii, meseria, dreptatea, soarele, marea, piatra, pomul, locul în care trăieşti, totul. Poate nu mai avem timp de iubire? Anticii, iubind, gândeau şi construiau pentru eternitate. Noi trăim prea mult pentru azi şi prea puţin pentru mâine”.
● „Poate e un timp al bărbaţilor. Al ştiinţei, al războaielor, al afacerilor… Noi nu avem foarte mult loc în toate acestea. Ne-am emancipat, e drept, dar biologic nu putem fi egale. Noi îndeplinim şi rolul vechi, acela de a fi femeie, mame, soţii, de a fi un vis-a-vis agreabil. Un vis-a-vis care pune umărul alături de ei la tot ce e de făcut. Paradoxală situaţie…
Asta nu înseamnă că suntem victime. Cred că trebuie să suportăm consecinţele egalităţii, cu limitele ei cu tot. Şi pe urmă, noi avem un mare atu: capacitatea nostră de a ne face viaţa frumoasă. Din nimicuri. Că nu suntem pretenţioase. Ne mulţumim cu o floare, cu o rochie nouă, cu o vacanţă la mare, cu o primăvară.
Sinceritatea, un concept vetust
● „Drumul de la îndoială la certitudine trece sigur prin sinceritate. Tot ce contează în relaţiile dintre oameni este sinceritatea. […] Pentru că am descoperit că nu întotdeauna sinceritatea este interesantă pentru cel de vis-a-vis. Trăirile, zbaterile, chinurile, grijile mele nu interesează pe nimeni.
Pentru cel de vis-a vis, interesant este să reuşeşti să-i oferi într-o discuţie, o „pastilă” de esenţă a gândurilor tale care ori să-l amuze, ori să-l distreze, ori să-l şocheze. Sinceritatea presupune expunerea întregului proces de derulare a existenţei noastre, cu manifestări puerile şi bucăţele de prostie, cu false drame şi închipuite probleme. Procesul acesta este intim şi deci nu poate fi comunicat. Ceea ce începe să funcţioneze de la o anumită vârstă nu mai este sinceritate, ci prudenţă. Iar la această prudenţă nu te duc, cum s-ar crede, numai eşecurile ci şi succesele”.

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=w0BicmFrQaI[/youtube]