Tradiții și obiceiuri de Anul Nou

Publicat de , 24 decembrie 2015, 11:12 / actualizat: 24 decembrie 2015, 16:12

Obiceiuri de Anul Nou

În nici o altă parte a ţării repertoriul Anului Nou nu cunoaşte o atât de mare varietate şi bogăţie de manifestări folclorice ca în Bucovina. Transmise pe cale orală din generaţie în generaţie, într-o permanentă schimbare şi înnoire, atât ca funcţie cât şi ca mod de realizare artistică, obiceiurile tradiţionale bucovinene legate de Anul Nou au ajuns până în zilele noastre ca nişte spectacole grandioase care concentrează, ca şi în trecut, atenţia întregii colectivităţi.

La cumpăna dintre ani, în satele Bucovinei te întâmpina o atmosfera unică, de intensă trăire emoţională care, de cele mai multe ori, reflectă o realitate cotidiană, legând punţi nevăzuteîntre om şi cosmos, între om şi mediul înconjurător, între om şi semenii săi.

În acest mirific colţ de ţară, Anul Nou este sărbătorit pe mai multe planuri, datinile şi obiceiurile specifice momentului derulându-se atât în intimitatea casei cât şi în spaţii deschise, încentrul satelor.

Anul Nou este socotit a fi unul dintre cele mai favorabile momente pentru prognozarea vremii sau a recoltelor viitoare. Bucovinenii apreciau lunile ploioase sau perioadele de seceta pe bazaunui aşa – numit calendar din foi de ceapă. La întocmirea acestuia se proceda astfel: în noaptea de ajun se tăiau părţi egale dintr-o ceapă, cojile astfel obţinute fiind botezate cu numele lunilor din an. Urmă punerea sării pisate în cantităţi egale în fiecare coajă şi aşezarea acestora în rând, că în succesiunea lunilor din an, pe masă sau pe vatra sobei. Aprecierea lunilor ploioase se făcea în dimineaţă de 1 ianuarie după cantitatea de apă acumulată în cupele foilor de ceapă.

Tot în noaptea din ajunul Anului Nou se făcea şi calendarul din cărbuni pentru aprecierea rodului la culturile din anul viitor. Pentru această se alegeau cărbuni aprinşi, egali că mărime,proveniţi din aceeaşi esenţă lemnoasă, câte unul pentru fiecare cultură ce urmă a fi semănată în anul care începea (grâu, porumb, sfeclă, mazăre, cartofi etc). Cărbunii, botezaţi cu numele plantelor, erau puşi pe marginea vetrei sau pe o tavă şi erau lăsaţi până a două zi (1 ianuarie). Prognozarea culturii se baza pe principiul echivalenţei, cantitatea de cenuşă rezultată înurmă arderii complete şi a stingerii cărbunilor indicând rodul recoltei. În funcţie de această, se decidea care dintre culturi vor fi semănate în cantităţi mai mari în primăvară următoare.

Tot în intimitatea locuinţei, care devenea un fel de altar sacru, un spaţiu de maximă concentrare spirituală, un „axis mundi”, se săvârşeau şi alte practici magice specifice pentru acest moment festiv al anului. Astfel, durata vieţii şi a norocului fiecăruia dintre membrii familiei erau prognozate cu ajutorul lingurilor înşirate de-a lungul pereţilor, fiecare lingură de lemncăpătând numele unui membru al familiei. În dimineaţă Anului Nou, dacă vreo lingură era căzută pe podea se credea că persoană al cărei nume îl purta va avea parte de un an sumbru sau va muri.

În satele unde s-au statornicit bejenari ardeleni (peste 50 de sate), în noaptea de ajun se organiza Vergelul feciorilor şi al fetelor, ceremonial nocturn de aflare a ursitei şi a norocului. Pentru bună desfăşurare a Vergelului, cu mult timp înaintea Anului Nou, tinerii alegeau o casă şi un colcer ce avea responsabilitatea de a conduce şi a organiza cât mai bine petrecerea. Lacasă aleasă, colcerul avea grijă să pregătească un vas mare cu apă (un ciubăr), nuiaua pentru „vergeluit”, precum şi un butoi cu băutură. În noaptea din ajunul Anului Nou, la un semnal sonordat prin bucium sau prin împuşcături, tinerii se adunau la casă stabilită şi anunţată din timp. Aici, după o mică petrecere, începea Vergelul propriu-zis. Fetele şi băieţii îşi aruncau pemasă câte un obiect personal (nasture, pieptene, foarfece, cuţit etc.) care era aruncat în vasul cu apă neîncepută iar vergelatorul, un bărbat isteţ şi bun improvizator, ascuns sub uncearşaf, amestecă obiectele din vas, invocând divinitatea pentru a le dărui tinerilor noroc şi belşug în viaţă.

Vergelatorul scotea, pe rând, câte un obiect pentru care sorocea. De multe ori, prezicerea în faţă obiectului scos din apă era presărată cu glume, înveselind astfel atmosfera. Ceremonialul Vergelului continuă apoi cu o petrecere cu joc, mâncare şi băutură din abundenţă, un revelion în toată regulă. În satele dornene se obişnuia, până prin anii ’50, să se organizeze vergelulfetelor separat de cel al băieţilor, dar ambele manifestări aveau aceeaşi substanţă, cu acte de divinaţie într-o noapte de renovare a timpului. Această manifestare ritualică mai putea fiîntâlnită, cu ani în urmă, în formă descrisă mai sus, în localităţile montane, din zona etnografică Dorna (Poiana Stampei, Dorna Arini, Dorna Candreni, Săru Dornei, Panaci), localităţiînvecinate cu zona Bistriţei, de unde îşi trage obârşia.

Dar ceea ce aduce o notă distinctivă Bucovinei faţă de alte ţinuturi româneşti, la pragul de trecere dintre ani, sunt urăturile şi jocurile cu măşti, concentrate în obiceiuri care şi-aupăstrat farmecul şi prospeţimea de-a lungul anilor.

Bucovinenii, că dealtfel toţi românii, şi-au dorit din totdeauna holde bogate. Această dorinţa transpare în cunoscutul Pluguşor, datină prin excelenţă agrară, şi este evidenţiată de recuzitaplugusorului (plug, bici, clopote, buhăi), de elementele din scenariu (marcarea în mod simbolic a unei brazde) dar mai ales de textul literar, care nu este altceva decât o descrierehiperbolizată, cu ecouri mitice, a unei agriculturi ideale. Pluguşorul este pornit de către copii care, în preajma amiezei, în ziua de 31 decembrie, încep a umblă pe la case, rostind urăturide bun augur şi primind în schimb daruri, unele cu caracter simbolic, colaci, fructe sau bani.

Noaptea, alaiul plugusorului este amplificat de cetele de feciori care umblă pe la casele unde sunt fete de măritat sau pe la rude.

Odată cu seară, paradă mascaţilor, desfăşurată iniţial în faţă mulţimii adunate în centrul satului, se transferă pe la casele gospodarilor. Îmbrăcaţi în costume de o inegalabilă fantezie,întruchipând cele mai bizare creaturi mitologice, mascaţii, însoţiţi de muzicanţi şi numeroşi curioşi, încep a umple uliţele satelor, stârnind larmă şi făcând fel de fel de ghiduşii. Mijloacele de expresie, ingeniozitatea soluţiilor plastice folosite de creatorii vestimentaţiei ceremoniale, originalitatea compoziţiilor adoptate de ei au cunoscut de-a lungul anilor oevoluţie spectaculoasă.

Specific majorităţii localităţilor bucovinene este reunirea tuturor personajelor mascate în cete mari ce poartă diverse denumiri locale: malanca, pârtie, bandă, turcă sau ceaţă. De obicei,conducătorul fiecărei cete este un fecior frumos, numit calfă sau turc, cunoscut în comunitate că având o conduită morală ireproşabilă. El este întotdeauna îmbrăcat într-un costum ţărănesctradiţional iar că semn al rangului ceremonial pe care îl deţine, poartă pe cap o căciulă împodobită cu şiraguri de mărgele şi panglici multicolore, iar în mâna are un baston ferecat cu alamăşi cositor. În timpul jocului calfă comandă, pe rând, intrările şi ieşirile fiecărui personaj sau grup de personaje. În cadrul cetelor de mascaţi intră grupuri de „urâţi” şi de „frumoşi”, ce au rolul de a întreţine o atmosfera exuberanţa. „Urâţilor” le revine misiunea de a face jonglerii dintre cele mai năstruşnice: se dau peste cap, fugăresc fetele şi copiii, ung asistenţă cu funingine, se vara pe sub paturi şi mese, se urcă prin copaci, pe case şi pe sobe, scot animalele din grajduri etc. Tot din acest grup mai fac parte „negustorii” şi „căldărarii” care îşidispută permanent câte ceva, dialogul lor fiind plin de o suculentă ironie.

Între jocurile cu măşti din Bucovina, un loc aparte îl ocupă jocurile caprei, ursului, caiutilor şi cerbului.

Jocul caprei se integrează în mod armonios în cortegiul amplu al obiceiurilor legate de sărbătorile de peste an. Acest animal a întruchipat în societăţile ancestrale personificareaprolificităţii zoologice şi fertilităţii telurice. Capra, că personaj mito-zoomorf, cunoscută în toate aşezările bucovinene, îşi subordonează de cele mai multe ori, în timpul desfăşurăriijocului, toate celelalte personaje. În unele sate, jocul acestui animal apare sub formă unor cete de mai multe capre (Ostra) iar în altele animalul este singur, însoţit doar de cioban, moş şibaba.

Masca costumului de capra este constituită dintr-un cap de capra, sculptat în lemn, având maxilarul inferior mobil pentru a fi tras cu o sfoară şi a clămpăni în timpul dansului. Capul esteîncadrat de două corniţe împodobite cu oglinzi, panglici multicolore, hurmuz şi flori şi este fixat într-un bat-suport care se sprijină pe pământ. Persoană care joacă capra este acoperită cu o ţesătură (scoarţă sau lăicer) peste care sunt cusute năframe sau panglici de mătase, puse în diagonal, tradiţional, capra era îmbrăcată în stuf, aspect întâlnit şi astăzi în unele sate (Vereşti, Siminicea, Şerbăuţi, Siret).

Jocul caprei se derulează pe un fundal muzical, „că la capra”, melodie interpretată de către un fluieraş iar ciobanul sau moşul rostesc strigăturile pline de haz. În timpul jocului pot fisurprinse mai multe faze succesive: capra simulează că se urcă în copac, apoi se îmbolnăveşte şi moare, căzând la pământ, moment în care ciobanul intră în panică, urmând un dialog straniu cu animalul. În cele din urmă capra reînvie spre bucuria tuturor, glumele şi ghiduşiile animalului reluându-şi cursul.

Prin aspect şi înfăţişare, capra jucată la Anul Nou este un animal simbol, o fiinţă fantastică plină de măreţie. Obiceiul şi-a pierdut pe parcurs încărcătură să mitică, având astăzi doar aspect de divertisment.

Jocul ursului, o prezenţa la fel de agreată în obiceiurile de Anul Nou în întreg spaţiul românesc dar mai ales în Bucovina, se practică şi astăzi în majoritatea satelor. Cultul ursului estemoştenit de la geto-daci, care îl considerau un animal sacru. Pregătirea măştii-costum de urs pentru carnavalul de Anul Nou se bucură de o mare atenţie. În unele părţi, formă capului de ursse obţine întinzând o piele de viţel sau de miel peste o găleată metalică, în timp ce în alte sate pielea se întinde pe un suport metalic, în aşa fel încât redă fizionomia animalului. De lagât în jos, corpul celui care se maschează este acoperit cu o blană de oaie sau cu un cojoc lung, întors pe dos.

Cândva, corpul măşcatului era acoperit cu o blană veritabilă de urs, aspect întâlnit foarte rar în zilele noastre. În părţile Humorului s-a păstrat obiceiul ursului de paie, care este cea maiarhaică formă de figurare a animalului în cadrul obiceiurilor calendaristice. Pentru obţinerea acestui costum, se răsucesc frânghii din paie de ovăz, lungi de aproximativ 40 m care, îndimineaţă ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtătorului, acesta rămânând astfel echipat pe toată durata purtării costumaţiei. În trecut, se obişnuia că dezbrăcarea măşcatului să sefacă în mod ritualic, costumul de paie fiind ars în faţă asistenţei.

Se pare că ursul era venerat în Bucovina mai mult decât în orice altă parte a României. Paradoxal, jocul ursului este practicat mai mult în zonele colinare şi de câmpie şi mai puţin în cele montane. Cei mai spectaculoşi urşi de Anul Nou îi întâlnim în Bosânci, Udeşti, Chiliseni, Stirbat, Poieni, Boroaia şi în zona Campulungului, în special la Sadova şi la Fundu Moldovei. Jocul ursului este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măşti întâlnite în cetele bucovinene. În desfăşurarea jocului ritual al ursului, etalare de forţă, vitalitate şi dibăcie, pot fipercepute şi astăzi secvenţe care reliefează credinţele referitoare la acest animal, simbol al regenerării vegetaţiei. Astfel, rostogolirea urşilor în cerc, bătutul şi moartea ursului, apoiînvierea miraculoasă că şi urcarea acestuia pe bată (toiag), redau în chip metaforic succesiunea anotimpurilor care, cândva, stăteau sub semnul acestui animal, capabil să învingă iama şi săvestească primăvară.

Urşii, constituiţi în cete speciale de câte 10-15 personaje sau incluşi în grupurile complexe cu mai multe personaje, joacă la comandă ursarilor, tineri chipeşi, îmbrăcaţi în veşmintecolorate, care imprimă ritmul jocului cu ajutorul unor tobe (ciururi). După executarea numerelor din timpul dansului, urşii se mişcă independent, simulând viaţă lor liberă în mijlocul naturii, se iau la trântă, fac tumbe, simulează chiar atacul asupra persoanelor din asistenţă. Datorită popularităţii sale, în ultimii ani au început să apară în sate, alături de cete precis constituite, şi grupuri mai mici de urşi (3-6 personaje), care se bucură de multă admiraţie şi contribuie la amplificarea obiceiul.

Calul este o altă întruchipare plastică a unor simboluri mitice din tradiţia bucovineană. Jocul calului este o reminiscenţă a cultului cailor practicat la solstiţiul de iarnă, la echinocţiulde primăvară precum şi la solstiţiul de vara.

Că joc de Anul Nou, căluţii (căiuţii) au o largă răspândire în satele din Bucovina, mai vestiţi fiind dansatorii – căiuţi din Dolheşti, Zvoriştea, Zamostea, Hârtop şi Fântânele, careimpresionează prin fast şi elegantă, dar căiuţii pot fi întâlniţi aproape în majoritatea satelor.

În credinţele arhaice, calul avea o funcţie apotropaică, de protejare a gospodăriilor şi a bisericilor de spiritele rele. În cadrul obiceiurilor tradiţionale de Anul Nou, jocul calului (caiutilor) este practicat şi astăzi nu pentru semnificaţiile simbolice, uitate de demult, ci mai ales pentru spectaculozitatea dansului interpretat de purtătorii mascoidelor. De aceeatinerii aleşi pentru grupurile de căiuţi trebuie să fie excelenţi dansatori, exprimând prin joc vitalitatea şi forţă exuberanţa a tinereţii.

În Bucovina, mascoida de cal cunoaşte mai multe variante plastice. Cel mai adesea jucătorii de căiuţi sunt echipaţi cu capete de cal, lucrate din lemn şi îmbrăcate în pânză roşie, albă sauneagră, la care se adaugă şi alte elemente ornamentale (oglinzi, peteală, canafi, mîrţ, panglici). Pentru a fi purtat în timpul jocului, capul de cal este fixat într-un suport de lemn, de obicei o covată găurită la mijloc sau două vesce de sită, care se acoperă cu un covor sau o fustanelă din pânză albă sau colorată. Peste aceste ţesături se coş elemente decorative (batiste,ştergare, panglici etc).

Tinerii care joacă căiuţii se dezlănţuie în cerc sau se desfăşoară liniar şi radial, faţă în faţă, simulând o şarja de cavalerie, sub comandă unui căpitan sau vătaf. Sunt sate în care,asemănător alaiului caprei şi ursului se întâlneşte alaiul calului însoţit de turc, baba, moşneag şi negustor. Uneori căiuţii sunt grupaţi în cete de sine stătătoare conduse numai de uncăpitan. Dar sunt şi cazuri în care căiuţii, mai puţini la număr, sunt incluşi în cete mari şi sunt subordonaţi altor personaje, ei având, în acest caz, un rol secundar.

Cerbul simboliza, în mitologia populară românească, puritatea şi dreptatea iar la vechii traci era simbolul soarelui. În cadrul obiceiurilor de Anul Nou, impresionează fastuozitatea personajului. Asemănător măştii de capra, masca de cerb se compune tot din cap sculptat în lemn, ce are un maxilar mobil (clămpănitor), şi trup realizat dintr-un covor sau lăicer, ornate cunăframe. La prima vedere te impresionează aspectul general al acestui personaj, cu herbul măştii (alcătuirea coamelor) şi împodobirea capului cu diverse materiale strălucitoare. În sateexistă unii oameni specializaţi în împodobirea cerbului, iar alţii în jocul acestui animal.

Jocul cerbului este structurat după modelul caprei, cu o pantomimă exuberanţa şi plină de virtuozitate. Cerbul este înconjurat de „moşnegi şi babe”, de muzicanţi şi dansatori fără masca,îmbrăcaţi în frumoase costume populare. În majoritatea satelor bucovinene, cerbul apare că o ceaţă individuală, nefiind contaminat cu alte personaje zoomorfe mascate. Cele mai frumoase obiceiuri ale cerbului pot fi întâlnite în satele Fundu Moldovei, Baia, Casvana, Valea Moldovei. Satul Corlată excelează atât prin fastuozitatea acestui personaj, prin elegantă jocului şi,mai ales, prin colindul de cerb, cea mai veche formă de astfel de colind din întreg spaţiul bucovinean.

O altă categorie de măşti prezenţa în obiceiurile de Anul Nou este aceea a urâţilor antropomorfizaţi, măşti ce scot în evidenţă ceea ce este mai neplăcut şi mai dizgraţios în firea umană. Sub jocul acestor măşti se poate exprimă liber şi în mod lesnicios tot ceea ce nu se poate face în cotidian. Din aceste categorii de măşti fac parte cele ce reprezintă vechiul cult al moşilor şistrămoşilor (măşti de babe şi moşnegi), măşti sociale, măşti cu caracter etnic (măşti de turc, jidan, armean, grec, ţigan), măşti cu caracter profesional (vrăjitor, doctor, felcer, negustor). Sub raport plastic, măştile antropomorfe ale urâţilor şi-au păstrat conţinutul ideatic nealterat fie în jocul personajelor zoomorfizate, fie în jocul moşilor şi al babelor, fie în simple alaiuri neorganizate de mascaţi. Prin intermediul măştii de cap şi al costumaţiei sunt evidenţiate, într-o manieră specifică, originală şi expresiv-caricaturală, cele mai urâte şi mairespingătoare racile ale caracterului uman. Elementele definitorii ale fizionomiei – ochii, nasul, gură, urechile şi părul – sunt ingenios metamorfozate pentru a întruchipa bătrâneţea,identitatea etnică, specificul profesiunii şi, nu în ultimul rând, moartea şi dracii.

Dacă moşii şi babele sunt o reflectare a cultului înaintaşilor, celelalte măşti de urâţi apar că reprezentări din alte timpuri istorice, văzute în diverse ipostaze. Jidanii, că grup demascaţi, se întâlnesc în toate cetele, ei jucând rolul de negustori lipsiţi de scrupule. Pădurarii apar în compania cerbilor, dracul şi moartea ameninţă şi răspândesc groază în jurul lor, doctorii încearcă să „vindece” cu un instrument improvizat, perceptorii, cu registre mari în mâna, caută să încaseze sumele datornicilor etc. În timpul deplasărilor prin sat, „urâţii”formează grupuri independente care au rolul de a capacita asistenţă şi de a crea bună dispoziţie.

În contrast cu „urâţii”, în obiceiurile de Anul Nou, apar grupurile de „frumoşi”. Sub acest nume sunt identificate costumaţiile ceremoniale de tipul „împărat”, „ministru”, „general”, „jandarm”, „bunghier” şi „irod”. Facem cuvenită precizare că cetele de „frumoşi” apar ceva mai târziu în contextul obiceiurilor de Anul Nou, unii dintre ei fiind o formă locală de protestîmpotriva ocupanţilor austrieci. „Frumoşii” nu apar în întreg spaţiul etno-cultural bucovinean ci numai într-un număr restrâns de localităţi (Câmpulung, Liteni-Moară, Bosânci, Ruşi-Mănăstioară, Udeşti, Arbore, Şcheia etc).

Bucovinei îi sunt specifice şi alte grupuri de frumoşi aşa cum sunt cazacii, arnăuţii, damele precum şi personajele ce aparţin teatrului popular: jienii, codrenii, bujorii, darienii, terintienii etc.

Costumele ce reprezintă rangurile de împăraţi, miniştri, generali sau jandarmi sunt confecţionate din uniforme militare sau de tip CFR, peste care sunt aplicate numeroase şiruri de decoraţii,intercalate cu benzi decorative, franjuri şi epoleţi originali sau de carton. Însemnul distinctiv al unora dintre aceşti frumoşi îl constituie „ceacurile” (coifurile) lucrate din pene, vopsite în funcţie de rangul personajului.

Bungherii (numele vine de la numeroşii nasturi metalici cusuţi pe curele) au o costumaţie asemănătoare cu cea a împăraţilor, purtând tot uniforme militare, şi au că semn distinctiv diagonale realizate din curele cu „bumbi” (curele ce pot avea până la 300 de nasturi), fixate pe torace asemănător unei platose. Pe cap poartă ceacuri din pene, coifuri de hârtie creponată sau căciulinegre ornate cu brâuri de mărgele.

Tinerii costumaţi în „frumoşi” trebuie să provină din familii de gospodari cu o bună reputaţie în sat, să aibă un comportament exemplar, un fizic plăcut şi să fie dansatori de excepţie.

În cadrul obiceiurilor de Anul Nou, „frumoşii” apar că nuclee distincte ale cetelor sau că grupuri de sine stătătoare. În momentele prestabilite din evoluţia spectacolului, „frumoşii” executădansuri specifice zonei sau dansuri care se joacă doar de Anul Nou, aşa cum sunt cele numite „Craizar” sau „Că la Craizar”, ce fac aluzie la foştii demnitari militară austrieci.

La hotarul dintre cele două categorii de personaje mascate, „urâţii” şi „frumoşii”, şi-a făcut apariţia „nuntă”, moment de sine stătător în derularea obiceiurilor de Anul Nou, conceput înspiritul structurilor ceremoniale consacrate.

Această manifestare este o abordare caricaturală, plină de umor şi de ironie, a nunţii tradiţionale din Bucovina. Alaiul de nuntă reuneşte toate rangurile ceremoniale: mire şi mireasă,nănaşul şi nănaşă, vătăjeii, druştele, cuscrii şi nuntaşii. Costumaţia sau măştile participanţilor evidenţiază defectele fiecărui personaj: mirele este un fecior mic şi gras, uneori cocoşatsau şchiop, mireasă este înalta şi subţire, contrastând vizibil cu viitorul soţ, vătăjeii şi druştele ridiculizează defecte ale caracterului uman, nănaşii îşi îndeplinesc pe dos atribuţiile, fiecare dintre ei făcând ceea ce trebuia să facă celălalt. Întregul spectacol este conceput pentru a binedispune asistenţă şi pentru a crea o atmosfera relaxantă.

Jocurilor cu măşti din Bucovina li se asociază şi trupele de teatru popular, organizate în cete ce poartă numele unor eroi locali (Darie, Doboş, Furtună, Coroi) sau chiar ale unor eroicunoscuţi în alte zone (Gruia, Novac, Jianu, Bujor, Terente). Într-un spectacol conceput simplu, cu un text adecvat momentului prezentat şi o vestimentaţie specifică epocii, „actorii”rememorează aspecte din trecutul istoric al Bucovinei. Teatrul popular de Anul Nou este o apariţie recentă, el fiind o replică la spectacolul păpuşarilor ce colindau, altă dată, satele bucovinene.  (crestinortodox.ro/ FOTO destepti.ro)