Stanisław Zalewski, ambasador al amintirilor despre ororile din lagărele naziste – INTERVIU cu Nicoleta Dabija
„Ambasadorul amintirilor”, un film documentar despre manifestările și efectele cruzimii și intolenței față de semenii noștri. Interviu cu Nicoleta Dabija, coordonator la Casa Muzeelor, de la Muzeul Național al Literaturii Române Iași.

Publicat de isoreanu, 26 februarie 2025, 11:53
La 80 de ani de la eliberarea lagărului german nazist de concentrare şi exterminare de la Auschwitz-Birkenau, a fost lansat filmul documentar „Ambasadorul amintirilor”. Stanisław Zalewski povestește amintirile dureroase din timpul petrecut în mai multe lagăre, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Ioana Soreanu a asistat la proiecția de la Iași.
Duminică seara, la Cinema Ateneu din Iași, a avut loc proiecția documentarului „Ambasadorul amintirilor”. Producția a fost lansată cu o lună în urmă, cu ocazia Zilei Internaționale de Comemorare a Victimelor Holocaustului.
Filmul spune povestea lui Stanisław Zalewski, membru al unui grup de rezistență polonez în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acesta a fost arestat la vârsta de 17 ani, la Varșovia, și a fost trimis în lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau pentru muncă forțată. Au urmat, apoi, lagărele de la Mauthausen și Gusen. Stanisław Zalewski are acum 99 de ani. Timp de 40 de ani, nu a putut vorbi despre experiențele dureroase trăite timp de doi ani. Apoi, a devenit una dintre vocile importante care redau tragedia prin care lumea a trecut atunci când un regim criminal a provocat un război cumplit și a trecut la exterminarea celor care nu se corespundeau principiilor sale.
Stanisław Zalewski a fost ridicat de o patrulă germană, de pe stradă, atunci când picta pe peretele unei case distruse de bombardament simbolul Poloniei care a încercat să reziste împotriva Germaniei naziste. Când a plecat de-acasă, i-a spus mamei sale că se va întoarce peste doi ani, când războiul se va sfârși. A fost o premoniție crudă, pentru că exact așa s-a întâmplat. Detaliile tulburătoare rememorate, însoțite de imagini, provoacă durere și revoltă.
Nicoleta Dabija, coordonator la Casa Muzeelor, de la Muzeul Național al Literaturii Române Iași, a fost invitatul special al evenimentului:
Ioana Soreanu: V-am simțit foarte emoționată după acest film. Sunt foarte greu de privit astfel de imagini.
Nicoleta Dabija: Sunt, într-adevăr, foarte greu de privit. La fel, literatura despre ce s-a întâmplat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și aceste orori, de fiecare dată, reușește să mă sfâșie. Probabil, am o… nu știu, empatizez mai mult cu zona aceasta, dar nu cred că acesta este răspunsul. Sunt, într-adevăr, foarte emoționată de fiecare dată când e impactul aceasta, ori vizual, ori de simțire, pentru că una este să avem informații și alta este să încercăm să trăim emoțiile și stările acelor oameni. Cred că sunt două lucruri total diferite.
Ioana Soreanu: Spuneați că cel mai mult v-a emoționat în film promisiunea pe care Stanislav Zaleschi a făcut-o mamei sale, de a reveni, atunci când a plecat… a plecat de acasă și s-a întors după doi ani.
Nicoleta Dabija: Da, într-adevăr, acela a fost momentul care m-a emoționat profund, pentru că cred că acea promisiune pe care i-a făcut-o mamei l-a făcut, de fapt, să reziste și să se întoarcă. Și chiar așa cum i-a promis, după doi ani. De unde a avut el intuiția că după doi ani se va întoarce acasă, nu știu, dar iată că a fost un fel de… un fel de semn. Și, nu știu, legătura aceasta cu mama, până la urmă, este cea mai puternică din viața noastră și cred că faptul că mamei lui i-a promis, atunci când a plecat, că se va întoarce, exprimă cumva și credința lui în Divinitate.
Ioana Soreanu: Ați mai spus că sunteți de părere că credința este cea care i-a dat puterea, lui și altora, să reziste acestor orori.
Nicoleta Dabija: Cred că este lucrul cel mai important și că, așa cum spunea și el, fără credință nu reziști, că nu ai de ce, nu ai pentru ce să lupți. Te arunci în gardul acela de sârmă ghimpată electrificat și te sinucizi, pentru că nu ai pentru ce să te întorci, dacă nu crezi în ceva sau în cineva.
Ioana Soreanu: Nicoleta Dabija, de ce credeți că am ajuns astăzi să ne gândim, din nou, foarte serios, la aceste tragedii care s-au întâmplat, să ne înspăimânte, să existe riscul să le retrăim? Nu am învățat lecția, dar de ce n-am învățat-o?
Nicoleta Dabija: Nu știu dacă o învățăm. Cred că o învățăm unii dintre noi, foarte puțini, de fapt, și cred că decât să retrăim suferința altora, preferăm să ne disociem. Se produce așa un clivaj, devenim din ce în ce mai nepăsători, pentru că sunt foarte mulți ignoranți și sunt foarte mulți care spun „ne-am săturat de subiectul acesta” sau „de ce trebuie să studiem la școală istoria Holocaustului, că e istoria unui alt popor, e vorba despre altcineva, nu e vorba despre noi”. În general, se întâmplă lucrurile acestea pentru că nu vrem să suferim, nu vrem să retrăim emoțiile altora. De aceea zic că cei puțini, care aleg totuși să empatizeze și să înțeleagă ce s-a întâmplat, sunt, de fapt, cei care au, poate, la rândul lor, o traumă sau care vor să devină mai buni. Până la urmă, acesta este răspunsul. Când vrei să devii mai bun sau să rămâi un om bun, încerci să îl înțelegi pe celălalt și să rămâi om până la capăt.
La 80 de ani de la eliberarea lagărului german nazist de concentrare şi exterminare de la Auschwitz-Birkenau, contextul de astăzi demonstrează că nu ne-am însușit cum se cuvine o lecție importantă a istoriei. Lipsa de toleranță, neînțelegerea evenimentelor politice și sociale, radicalizarea opiniilor, clivajul uriaș din societate pun în pericol pacea și democrația, obținute cu atât de multe sacrificii.
Muzeul Pogromului, de la Casa Muzeelor, care se află în fosta chestură a Iașului, este un loc pe care trebuie să îl vizităm toți, copiii noștri trebuie să îl vadă. Această experiență dureroasă ne va învăța, poate, că astfel de tragedii nu trebuie să se mai repete.