Andrei Șerban: ”Arta vie a teatrului și a operei este întotdeauna arta prezentului. Nu trăim ieri, nu trăim mâine, trăim azi!”

Publicat de gabrielarotaru, 1 februarie 2023, 15:25 / actualizat: 1 februarie 2023, 17:00

Regizorul Andrei Șerban despre revenirea la Iași a spectacolului ”Văduva Veselă” dar și despre postura de autor al celei mai recente cărți: ”Niciodată singur – fragmente dintr-o galerie de portrete”, o carte scrisă ca un exercițiu de admirație pentru personalitățile care l-au inspirat în viață și în carieră.

Profesionist universal, Andrei Șerban a pus în scenă spectacole de teatru și operă în 39 de țări, un ambasador pe care România ar trebui să-l aprecieze la adevărata lui valoare. Este considerat cel mai important regizor român din a doua jumătate a secolului al 20-lea, cu o extraordinară capacitate de a surprinde viziuni, un creator liber, pornit întotdeauna să abordeze o piesă cu toată inventivitatea, un artist de excepție care a pus în valoare personaje cu o deosebită originalitate și îndrăzneală. Andrei Șerban este unul dintre puținii regizori care, în anii 80 a scos opera din stereotipii viziunea sa originală făcând din acest gen artistic unul foarte apreciat. Știe să țină iubitorii teatrului în permanentă așteptare, căutând mereu forme originale, drumuri neumblate, idei regizorale moderne, ingenioase, mai mereu riscante. Viața sa remarcabilă e trăită în principal într-o pendulare între două lumi diferite – România și America, dar și între genuri și activități diferite, realizate cu un remarcabil devotament între teatru și operă, între regie și pedagogie.

Reporter: Maestre Andrei Șerban, vă invit ca, înainte de a evoca ceea ce ați scris în ultima dumneavoastră carte, „Niciodată singur„ scoasă la Editura Polirom din Iași, în care aveți povești fabuloase despre Sanda Manu și Meryl Streep și despre Peter Brook și Liviu Ciulei și despre alte figuri memorabile care v-au marcat viața, cariera. Să-mi spuneți ce faceți la Iași pentru că cetățean universal cum sunteți, de Iași vă leagă titlul de Doctor Honoris Causa acordat de Universitatea de Arte „George Enescu„. În 2012 ați primit o distincție pentru promovarea valențelor culturale ieșene și colaborarea excepțională cu Opera Română din Iași. În 2013 la gala Premiilor Operelor Naționale, ați primit premiul pentru cea mai bună regie și sunteți Cetățean de onoare al municipiului Iași. Un titlu care v-a fost acordat în 2015, amintiri care vă leagă de Iași și poate vă fac să reveniți, iată acum pentru regia spectacolului ”Văduva Veselă”.

Andrei Șerban: Da, vă mulțumesc pentru această introducere puțin prea elogioasă. După ce Beatrice Rancea a fost cea care m-a invitat să vin și să fac niște spectacole cu totul surprinzătoare nu atât pentru ieșeni, cât pentru tot teatrul de operă din România, am absentat 7 ani. De când a plecat ea nu am mai fost rechemat și am înțeles că asta este situația, dar mă bucur că acum am ajuns aici pentru a reface un spectacol care-mi era foarte drag mie cu opereta ”Văduva Veselă”. Această operetă este o bijuterie, ca muzică vorbesc, ca poveste, pentru că tratează relația dintre oameni într-un mod extrem de elegant, de ușor și e o formă de entertainment care, de fapt, e de foarte bună calitate. Și exact asta este ce ne lipsește azi, pentru că atât de mult într-o lume cenușie, angoasată, plină de frici, plină de anxietate în care trăim, vedem că oamenii vor să vină la operă sau la teatru mai mult ca să se amuze, au nevoie să se relaxeze, ceea ce e de înțeles într-un fel, dar foarte greu vedem comedii sau entertainment de calitate. De obicei, nivelul, ștacheta este din ce în ce mai joasă, din ce în ce mai coborâtă și de aceea profit de această invitație de a reveni la Iași pentru ”Văduva Veselă”, pentru că este o mostră de bun gust, opereta în sine, opereta lui Lehar și doresc mult ca spectatorii să profite de acest eveniment și să se bucure într-un fel armonios și complex și să plece acasă cumva hrăniți, hrăniți nu doar de amuzamentul care îl dă opera, ci și de faptul că transmite mai mult decât un mesaj ușor. Este un mesaj despre iubire, e un mesaj despre dragoste, un mesaj care arată că totuși există speranță pe lumea asta și sper că totul va merge bine la premieră. Acum, am montat această operetă acum 7 ani când Rancea era încă manager la Iași și am făcut un spectacol care, pe vremea aceea, era un spectacol mai mult polemic, mai mult politic, pentru că era o situație politică în țară extrem de agitată, în care lumea era foarte nemulțumită. Și atunci mi-am spus, pe vremea, aceea cum pot să fac o operetă care este ușoară, care este plină de entertainment, când problemele sociale sunt atât de grave. Și atunci m-am axat mult pe niște texte de Andrei Pleșu și Radu Paraschivescu, în partea vorbită a operetei, pentru că se și vorbește în operetă, nu doar cântat și aceste texte au devenit din ce în ce mai predominante, într-un fel încât până la urmă, la premieră, mi-am dat seama că am pus prea mult și era prea multe aluzii politice, prea multe aluzii sociale care îngreunau cumva atmosfera plăcută, ușoară, elegantă, fluidă a operetei. Și atunci mi-am dat seama că dacă voi reveni, ceea ce mă bucur că am revenit, să refac această operetă, voi face cu totul altceva.

Reporter: Mă bucur că ați revenit. Eu vă urez bun venit din partea unui ieșean iubitor de operă, nu foarte cunoscător, dar iubitor de operă. E sigur o mare bucurie pentru publicul din Iași să vă aibă aici, iată într-un februarie destul de gri, să ne bucurăm cu un spectacol vesel pe care ni-l propuneți. Știu despre dumneavoastră din documentarea pe care am făcut-o, că schimbați mereu spectacolele, regia. Tocmai ați spus nu mergeți pe aceeași rețetă, vreți altceva. Sunteți mereu într-o căutare, ceea ce cred că este și firesc pentru un mare artist.

Andrei Șerban: E firesc, pentru că arta vie a teatrului și a operei, care se întâmplă viu între spectator și cântăreț sau actori este întotdeauna arta prezentului, iar arta momentului e acesta: nu trăim ieri, nu trăim mâine, trăim azi…

Reporter: ... și asta ar trebui să fie un crez pentru toată lumea.

Andrei Șerban: Asta este dificultatea, că foarte des facem teatru sau operă crezând prea mult în tradiție, crezând prea mult că tradiția ne spune că sau tradiția ne arată că și sunt mulți puriști, iubitori de operă, care sunt foarte iritați când văd un spectacol care își iese din tradiție. Dar ce înseamnă tradiție, tradiție înseamnă să aparții trecutului și să aparții doar trecutului ca și cum trăim într-o lume de vis, într-un fel de cutie de ciocolată, în care totul se întâmplă într-o lume care nu are nicio legătură cu viața noastră, cu realitatea noastră când eu cred că de la Mozart la Lehar, chiar muzica trebuie să sune în noi astăzi acum și sună diferit acum decât suna acum 100 de ani sau acum, 50 de ani.

Reporter: Iar noi vibrăm altfel. Avem alt tip de sentiment acum, altfel de trăire, probabil societatea ne aduce în această ipostază și de a avea nevoie mereu de alt tip de spectacol, de alt tip de entertainment, întotdeauna de bun gust, ar trebui, dacă s-ar putea. Vă propun o incursiune scurtă în cariera dumneavoastră de regizor, de scriitor, combinată cu aceea de autor al ultimei cărți „Niciodată singur„. Aș menționa câteva dintre întâlnirile extraordinare pe care destinul vi le-a pregătit o carte pe care ați scris-o în pandemie, ca un remediu împotriva singurătății?

Andrei Șerban: Da, așa e, pentru că în pandemie toți eram singuri. Eram singuri, eram închiși în casă, vizionam la televizor, eram îngroziți și terifiați de știri, vedeam victime după victime și ne simțeam într-un fel că nu putem face nimic, dar nimic, ne simțeam inutili și fiecare se gândea la viața lui și la viața celor dragi lui, atâta tot. Dar atunci mi-am dat seama că intru prea mult în mine însumi și într-un fel, că trebuie să-mi ies din carapacea asta în care doar la mine mă gândesc, la ai mai și că de fapt aș vrea să comunic cu oameni pe care i-am admirat, care mai sunt printre noi sau nu mai sunt printre noi, cu oamenii care m-au inspirat, de la care am învățat, cu care am lucrat și care sunt oameni remarcabili și de aceea am scris această carte ca să mă înalț pe mine însumi, să-mi ies pe mine însumi din ce sunt acum și să încerc să mă inspir din exemple frumoase. Și sunt exerciții de admirație pentru niște artiști din toate genurile, de la actori, regizori, cântăreți de operă, pictori, muzicieni, scriitori cu care am colaborat sau pe care i-am admirat de la distanță și scriind despre ei, sper că am reușit să captez atenția și cititorilor, ca și ei să simtă puțin fiorul de altceva, de o altă calitate.

Reporter: O carte extraordinară! Ai parte de tot felul de povestiri, unele haioase, altele amuzante, unele care-ți inspiră respect față de personalitățile pe care le-ați descris acolo. Chiar primul capitol este dedicat primilor profesori Sanda Manu și Radu Penciulescu, despre care scrieți cu un infinit respect. Faceți trimitere la două calități pe care trebuie să le aibă artistul: orgoliu și umilință. Cum se împart în procente, glumesc, acestea în personalitatea artistului?

Andrei Șerban: Se împart pentru că toți vrem să credem că suntem sfinți, că nu avem vanitate deloc în orgoliu că suntem acolo să servim altceva decât pe noi înșine. Nu e adevărat deloc. Ne servim doar pe noi înșine și în primul rând pe noi înșine, deci suntem toți artiști, suntem niște mari egoiști, asta este, pentru că mă întreb tot timpul cum par eu, că am avut succes, dacă, adică mă gândesc la mine. Dar mi-am dat seama asta eram un tinerețe, așa eram, eram foarte ambițios și foarte goist. La un moment dat în viață îți dai seama că lucrurile sunt puțin mai subtile, mai complexe decât atât, nu sunt atât de schematice. Și mi-am dat seama că totuși trebuie să servesc și altceva și să servesc altceva înseamnă trebuie să găsesc în mine această umilință, această modestie, că realmente lumea n-a început odată cu mine, nu se va sfârși odată cu mine și că sunt o verigă de un lanț foarte foarte lung de milenii, oameni care mult, mult, mult mai de calitate decât sunt eu, artiști mult, mult mai mari decât sunt eu și care au încercat să servească și altceva decât pe ei înșiși. Și atunci aceste exemple mi-am dat seama că trebuie să învăț să servesc și eu altceva decât pe mine însumi. Deci cumva mi-am dat seama că de ogoliu nu voi scăpa niciodată. Vrem să scăpăm dar e ca un fel de diavol e în noi și e necesar, e necesar pentru dacă nu ai orgoliu, nu ai ambiție. Deci ca să ai ambiție, ca să te dezvolți, să crești, trebuie să ai orgoliu, fără el nu poți să faci nimic, dacă nu mergi să devii călugăr, e adevărat, călugării ar trebui să ….., deși nici acolo nu sunt sigur, da, ok, asta e altă discuție. Dar ca să ai o adevărată umilință și o adevărată dorință să servești pe altceva decât pe tine, să servești arta, să servești oamenii, să servești poate forțele mai înalte, cosmosul e foarte important la un moment dat să te gândești cum poți să amesteci dorința de a fi peste tine, de a te întrece pe tine și faptul că este această ambiție numită orgooliu care continuă să existe. Deci dacă poți să faci un fel de mariaj între cele două cred că ești pe calea cea bună.

Reporter: …să fii și puțin humbled și orgolios, atât cât să nu deranjezi sau să fii tu mulțumit cu orgoliul, doza de orgoliu pe care o ai. Într-un alt capitol vorbiți despre, pe larg chiar despre Ellen Steward, directorul companiei „La Mama„ din Statele Unite, care în anul 1969 v-a oferit o bursă Ford. Este începutul practic al carierei dumneavoastră spectaculoase, care v-a purtat spre succese răsunătoare pe cele mai mari scene ale lumii. ”The beeps are good” am reținut din povestea dumneavoastră o expresie care arată intuiția extraordinară a acestei doamne de care dădea dovadă atunci când lua decizia de a pune în scenă un spectacol nou. ”The beeps are good” mărturisesc după ce am citit capitolul dedicat acestei doamne, mi-am spus „Doamne, ce femeie puternică, Doamne, ce femeie extraordinară„ am și văzut-o pe Youtube, într-adevăr o personalitate puternică.

Andrei Șerban: Da, era o excepție. Era un om cum nu există nimeni altul, de fapt tot semănăm unii cu alţii, câteodată nu prea semănăm. Deci ca ea era un unicat, pentru că era parcă venită de pe planeta Marte, parcă nu s-a născut aici și nici nu a plecat, când a plecat nu știu unde a plecat, ceva e de nivel supranatural pentru mine, realmente, și spun asta fără exagerare pentru că era o femeie foarte simplă, era o femeie de culoare, foarte simplă, fără educație, fără cultură, care a crescut în mare sărăcie în Louisiana și a venit la New York și a început să lucreze doar ca să-și câștige existența și după aceea s-a atașat de teatru ca să își ajute fratele ei care era dramaturg și care nu găsea un loc unde să-și publice, să se joace piesele lui, pentru că era dramaturg, și atunci a spus: dragul meu frate, eu am să te ajut și găsesc o mansardă undeva, un beci unde tu vei putea să-ți pui piesele în scenă și să sperăm că vor veni 5 oameni să le vadă. De acolo a început „La Mama„, „La Mama„, pentru că ea era „La Mama„ și această inițiativă s-a dezvoltat într-un mod extraordinar că „La Mama„ a devenit în teatrul newyorkez, poate cel mai influent teatru de avangardă din Downtown Manhattan pe care l-a avut America în ultimii 50 de ani și ca persoană ca să continui ceea ce v-a impresionat pe dumneavoastră, avea o inteligență, nu neapărat care venea din intelect și din cultură, ci venea din intuiție și din suflet. Era o inteligență a inimii, o inteligență a plexului solar în care ea simțea ceva care nu simte nimeni și simțea, de exemplu, când o piesă trebuie pusă în scenă, pentru că ei îi vorbeau voci, îi vorbeau voci, adică putem să credem că suntem într-o lume a fanteziei, suntem într-o lumea de voodoo, într-un fel de nebunie. Dar toate astea, când le spun eu, așa par. Dar când o întâlneai pe ea păreau reale, pentru că ea chiar credea în magic, credea în miraculos, chiar credea în invizibil și pentru asta îi mulțumesc pentru că datorită ei, a avut atât de multă încredere în mine, care eram realmente un mic nimeni, un tânăr venit din România, de care nu știa nimeni și care mi-a dat șansa să fac ce vreau eu carte blanche și datorită ei am avut o carieră. Dacă nu era ea, eram și acum în România nu aș fi plecat niciodată și ar fi fost un un regizor poate bun la teatrul din Botoșani ….

Reporter: … care revenea la Iași să pună Văduva Veselă?

Andrei Șerban: Da, se poate. Da, dar era cu totul altceva. Deci mi-a schimbat viața într-adevăr.

Reporter: Și pentru că vorbim despre America acelor ani, mereu vi se amintește de acest început de carieră în care se pare că societatea americană atunci era mai așezată, poate, la fel cum poate și, nu știu, celelalte societăți erau. Cum comparați America de astăzi cu cea de atunci?

Andrei Șerban: America a explodat. Cum a explodat-o toată planeta. Da, dar explozia a început în America, ca orice, în secolul 20. Totul vine din America, toate modele bune, rele, toate descoperirile bune, rele vin din America, se propagă cu viteza pandemiei. O altă pandemie. O pandemie de natură umană, care este poate mai vicleană decât decât pandemia medicală. Dar da, America astăzi nu mai e deloc aceeași Americă, e o țară care explodează, în care sunt mereu conflicte între partidele politice. Este o ură înverșunată care nu se va rezolva, nu știu cum și s-ar putea, unii zic, că s-ar putea să ajungă la război civil la un moment dat. Este o situație extrem, extrem de delicată, în care eu care am trăit acolo o jumătate de secol fugind de comunism, fugind de cenzură și ajungând într-o lume a libertății în care totul e posibil, acum 50 de ani, acum jumătate de secol, astăzi această Americă nu mai această Americă seamănă mult mai mult cu România din comunism decât ar trebui.

Reporter: …și motivul pentru care ați și ales să plecați, poate și din pricina acestui fenomen, al correctness-ului politic sau a corectitudinii politice care a traversat oceanul, vine în România sau vine peste Europa….

Andrei Șerban: … a ajuns în Franța, a ajuns în Germania, a ajuns în Austria….

Reporter: Cum credeți că se va manifesta? Cum o să se întâmple în România noastră?

Andrei Șerban: Sunt unii naivi care spun: România nu se va schimba niciodată. Suntem o țară tradițională din Balcani în care bărbatul e bărbat, femeia e femeie și asta e situația. Ei bine, nu mai e deloc așa și n-o să fie așa, totul va fi altfel.

Reporter: Ajungem la Meryl Streep, despre care poate nu toată lumea știe că a făcut teatru. O actriță complexă, ușor cameleonică, îmi permit eu să spun, o figură care pur și simplu prin atitudine naște controverse, inclusiv pasajele despre accentul la care ea apela ca să intre într-un rol, își lua un anumit accent, pe mine m-a fascinat și capitolul ăsta, sunt unele care o arată așa cum era ea la repetiții.

Andrei Șerban: Ea a folosit accentele foarte mult și în film, adică aproape în fiecare rol e îndrăgostită de accente. În teatru, ea a început în teatru, și era deja considerată de când a ieșit de la școala din Yale University, era deja considerată un viitor star, deja de la vârsta de 21 – 22 de ani. Deci când am luat-o eu încă nu era cunoscută ca marea Meryl Streep, dar era o mare speranță a teatrului tânăr și într-adevăr a fost luată foarte iute de cinema, răpită de cinema și e păcat pentru că ar fi fost o actriță de teatru excepțională. Deci talentul ei este foarte divers.

Reporter: Nu vreau să trecem repede, dar vreau să ne oprim la Peter Brook, o personalitate cu rol de părinte, mentor și prieten, fabulos și portretul lui care se conturează citind printre rânduri mi se relevă ca un om optimist, ancorat în prezent, dedicat teatrului, pe care îl numește „un instrument prin care să ne eliberăm de compromis”. Cum ați traduce dumneavoastră compromisul în termeni artistici sau cum se întâmplă compromisul în această artă?

Andrei Șerban: Compromisul… Deși când eram tânăr și eram mai fanatic, credeam că nu trebuie să fac niciun compromis, că trebuie să îmi urmez linia mea pură, puristă chiar, și să mă opun oricărei intervenții care m-ar compromite. Ei bine, viața te învață. Pentru că nu putem trăi fără compromis, e imposibil. Trăim într-o lume iluzorie, nu trăim pe un munte, nu trăim într-o mănăstire, trăim în viață și trăind în viață, viața este plină, plină de compromisuri pe care trebuie să le acceptăm. Întrebarea e dacă suntem cumva identificați și asaltați de compromis că nici nu ne mai dăm seama că le facem sau le facem cu măsură și cu control. Adică la un moment dat îmi dau seama că trebuie să fac anumite compromisuri ca să obțin altceva care e mai important. Și atunci trec peste asta, pentru că scopul final este unul mai înalt și mai bun, sau accept orice compromis pentru că am nevoie de bani, pentru că am nevoie de glorie, pentru că vreau să plac tuturor, deci ceva care iar este de nivelul vanității.

Reporter: Plecasem de la Peter Brock, un extraordinar……

Andrei Șerban: Peter Brock un om de o adâncă înțelepciune și inteligență, a știut toată viața cum să meargă pe o sârmă, cum merg echilibriștii, pe sârmă, a știut toată viața să jongleze într-un fel ca să nu cadă, ori într-o parte într-alta. Și a fost foarte atent să fie extrem de diplomat cu cei în putere pentru a obține mijloace, normal, pentru că niciun artist nu poate să existe fără sprijin politic, mai ales în lumea noastră, suntem dependenți de politic, din păcate, dar asta e, și în același timp să nu abandoneze căutări adevărate. Deci compromisul este acceptarea acestui sprijin și al unui fel de diplomații care ține de civilizație, dar în munca de laborator, munca în sine exact în fața bucătărie mâncarea înainte ca să vină oaspeți și să o să deguste, adică spectatorii, acolo ești complect în lumea ta, nu intră nimeni în bucătăria ta, ești doar tu cu actorii sau cântăreții și lucrăm într-un mod de cercetare nou, să găsim ceva nou, pentru că avem mijloace, mijloacele care ni se oferă. Iar această balanță între ce e necesar și pentru un scop care este mult mai înalt decât credem atunci merită compromisul dacă este făcut cu foarte mare atenție și măsură.

Reporter: Despre experiența balineză a dansului ca o hipnoză vorbiți în capitolul dedicat actriței Priscilla Smith o actriță, care a spus nu celebrității. Vă citez „cred însă că experiența împărtășită în mijlocul triburilor de dansatori merită mai mult spațiu„, dar ați fost probabil îngrădit de spațiul cărții în sine. De asemenea, Japonia a fost o experiență fascinantă pentru dumneavoastră și cred că nu numai atunci ați luat contact cu teatrul Kabuki, o formă de teatru sacru, o altă experiență unic în viața dumneavoastră.

Andrei Șerban: Am avut șansa să obțin o bursă ca să plec în Bali în Indonezia unde este un teatru tradițional extraordinar și după aceea în Japonia pentru No și Kabuki care în toate aceste învățături de teatru, stiluri de teatru foarte vechi m-au inspirat întotdeauna și vroiam să fiu martor, să fiu acolo, să le înțeleg. Și toate astea m-au ajutat pentru educația mea să mă educ ca un un tânăr care a avut șansa să călătorească și să învețe și m-au inspirat. Evident că teatrul pe care l-am făcut în viața mea acestea au fost ecouri, ecouri depărtate, sunt apropiate pe care le simt sau nici măcar nu dau seama că le folosesc, dar întotdeauna revin aceste forme tradiționale încercând, totuși, să fac ca momentul prezent de care vorbeam înainte să existe. Deci, deși, cum să spun, nu înseamnă că a fi azi a trăi azi nu înseamnă că nu trebuie să întorci spatele tradiției. Nu cred asta. Tradiția este necesară, trebuie s-o respecți, să înveți de la ea, dar să extragi din ea ceea ce este folositor pentru tine ca artist sau ceea ce comunică astăzi. Deci într-un fel, tradiția și avangarda sunt întotdeauna împletite.

Reporter: .… și aici probabil e arta celui care ia câte ceva din fiecare. Placido Domingo altă figură celebră cu care ați împărtășit momente și experiențe profesionale foarte frumoase.

Andrei Șerban: Un cântăreț generos, deși era un super super star, niciodată în prezența lui nu te simțeai mai mic, te făcea, se simți egalul lui, era plin de umor, era foarte cald și în repetiții, ceea ce e foarte frumos, e că niciodată nu-și impunea punctul lui de vedere, deși era un om care cunoaște muzică de o sută de mii de ori mai mult decât mine și care este un și un bun dirijor, niciodată nu a încercat să îmi spună „eu cred că trebuie făcut altfel această scenă sau că muzica trebuie interpretată altfel„. Întotdeauna era deschis, opiniile lui și le ținea pentru el și dacă uneori simțea că el are ceva de spus, o spunea dar cu foarte mare delicatețe. Spre deosebire de mulți alți artiști celebri, cântăreți de operă sau actori care vin la repetiție, deja știu ce vor să facă. Nu-i interesează deloc ceea ce dorești să le dai, nu-i interesează opinia ta deloc și cu aceia îmi e foarte greu să lucrez. De aceea prefer să lucrez cu oameni ca Domingo, la fel de celebri sau mai puțin celebri dar care sunt deschiși, deschiși să încerce ceva nou.

Reporter: Întorcându-ne la toate figurile care sunt adunate în această carte, se poate vorbi despre acel ceva pe care toți, dumneavoastră, autorul, dar și personajele, acel ceva la care sunteți conectat, la o emoție, la o trăire comună, la o căutare comună. Eu vă văd ca un căutător, mereu.

Andrei Șerban: Da, pentru că de fapt mi-am dat seama, citind și cărți de filozofie, în special asiatică, budistă, zen, îmi dau seama că de fapt tot ceea ce știm este minim. Din capacitățile pe care le avem cu această, acest minunat instrument care ne-a fost dat de Dumnezeu, care este trupul nostru, mintea noastră, inima noastră, intuiția noastră, toate împreună ar trebui să colaboreze ca să putem intui, cum intuia Elen Stuart, mult mai adânc, mult mai mult, dar intuim foarte puțin. Deci știm foarte puțin. Și recunosc că, deși am o vârstă destul de înaintată, mă simt într-un fel un student. Am atitudinea unui student care nu, nu se bazează pe niciunul din succesele pe care le-am avut, dar pe niciunul. Și asta cred că este un fel de noroc, că nu țin să-mi etalez onorurile și diplomele și succesele, ci dimpotrivă pentru mine încerc să caut ceva ce nu știu și să caut ceva ce nu știu, cu înțelegerea că poate până la sfârșitul vieții nu voi găsi. Dar într-un fel, asta nu este, nu este ceva ce mă deprimă, dimpotrivă, este ceva ce mă încurajează, pentru că a căuta necunoscutul, a merge în căutarea a ceea ce nu știm este pentru mine ceva mult mai inspirant, mult mai dătător de energie decât să găsești ceva ce știu, pentru că odată ce cred că am aflat ce știu, adorm exact ca cățelul meu pe o canapea și nu mai sunt curios de nimic, nu mai îmi pasă de nimic. Și exact atunci când cred că știu, încep să mor.

Reporter: Voiam să vă rog pe final să încheiați cu un gând pentru tinerii actori, interpreți, artiști aflați la început de carieră, care au atâtea de învățat.

Andrei Șerban: Problema cu tânăra generație este că au din ce în ce mai puține puncte de referință, modele. De aceea am scris „Niciodată singur„ ca să arăt că eu însumi am nevoie de puncte, de modele pentru a mă hrăni interior pe mine. Pentru ei, din ce în ce mai mult cultura modernă încurajează ca și cum lumea începe cu tine. Exprimă-ți tot ce ai personal, exprimă-ți durerea, frustrarea, bucuria, dorința ta, a ta și numai a ta și să crezi că cu asta ajunge și dacă spectatorii văd ceea ce simți tu și ceea se întâmplă în tine fără niciun fel de de asociere cu nimic care este deasupra ta, cu nimic, la un nivel cosmic sau la nivel de aspirație spre altceva și că tot ce contează ești tu, tu, tu și nimeni altcineva, cred că este trist și periculos. Deci, într-un fel nu am ce să le transmit pentru că nu voi schimba opinia niciunui tânăr spunând ce spun. Dar simt că am o responsabilitate să spun ce cred.

Un interviu realizat de Claudia Crăcăleanu

Tehnoredactare: Gabriela Rotaru

(Radio Iași/ Rador/ FOTO radioiasi.ro)