(AUDIO) Mircea Miclea: „Nu poți face management strategic într-o țară care suferă de miopie politică” – IMPERATIV, cu Ioana SOREANU (03.11.2023)

Publicat de isoreanu, 4 noiembrie 2023, 09:12

Prof. univ. dr. Mircea Miclea a fost invitat, marți, la Conferințele „Grigore T. Popa”, eveniment al Universității de Medicină și Farmacie din Iași. Cu acest prilej, a acceptat să ofere un interviu pentru emisiunea IMPERATIV.

Ioana Soreanu: Profesorul universitar dr. Mircea Miclea, de la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, din Cluj-Napoca, fondatorul Școlii Cognitive în Psihologia Românească, este invitatul meu de astăzi.

Domnule professor, motivul pentru care vă aflați la Iași este conferința de la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Grigore T. Popa” din Iași, intitulată ”Vulnerabilități psihologice universitare”. Aș vrea să începem de la acest subiect, care sunt aceste vulnerabilități?

Mircea Miclea: Ideea principală a conferinței este legată de următoarea situație: noi practicăm activitatea noastră de cercetare și de predare într-un anumit mediu instituțional. În acest mediu institutional, pot să apară o serie de vulnerabilități, o serie de… nu neapărat boli profesionale, dar de predispoziții sau de vulnerabilități spre anumite tulburări și atunci, practic, conferința va aborda care sunt aceste tulburări profesionale care pot să apară datorită interacțiunii noastre cu instituțiile în care lucrăm și a contextului în care lucrăm. Să vă dau un exemplu: una dintre vulnerabilitățile pe care le-am constatat de-a lungul anilor că apare în universități este o dimensiune pe care o numesc ”retorită”. Am construit acest termen prin analogie cu ”apendicită”, știți, atunci când se umflă apendicele, avem apendicită. Ei, în universități se poate umfla organul ”retoricii”, adică atât de mult vorbim și argumentăm, încât uităm să mai facem. Vă aduc aminte ce spunea Hamlet la un moment dat în piesa celebră, spunea la un moment dat, acest lucru: ”Mișei de tot ne face gândul”, adică gândind excesiv de mult, uităm să trecem în alt registru, în registru acțiunii și să schimbăm lucrurile. Ei, asta este una dintre vulnerabilitățile pe care le dobândim în mediul universitar. Evident că în mediu universitar trebuie să argumentăm, trebuie să ținem discursul. Aproape orice curs este un curs care necesită o anumită abilitate argumentativă și retorică, dar se poate și hipertrofia. Și atunci, produce pagube. Transformăm o instituție într-o instituție în care se vorbește mult și se rezolvă puține lucruri.

Ioana Soreanu: Ce anume declanșează aceste vulnerabilități?

Mircea Miclea: Anumite elemente din mediul în care noi trăim. Uitați, în cazul acestei dizabilități pe care o numesc ”retorită”, sunt chestiuni legate de contextul în care noi trăim în universități. Adesea este o relație asimetrică între noi și studenți, din punct de vedere epistemic. De regulă, noi știm mai mult decât studenții noștri, de putere, e tot o asimetrie, de regulă, noi suntem cei care evaluăm, ei sunt cei care sunt evaluați. Și din cauza acestei asimetrii, noi ajungem să credem că ceea ce vorbim noi este mult mai important decât credem noi pentru că nu avem o corespondență cu cineva care are aceeași putere. E o diferență, de exemplu, față de ceea ce se întâmplă într-o firmă. Într-o firmă, există o relație simetrică între tine și clientul tău. Tu produci un produs, dar clientul tău îți dă banii. Piața pe care tu operezi îți pune constrângeri. Deci tu trebuie să fii foarte atent la piață, foarte umil în raport cu realitatea, că altfel, dai faliment. Și atunci, firmele sunt mult mai realiste, mult mai centrate pe piață, față de universități. Se schimbă mai repede decât universitățile. Deci ideea principală este contextul instituțional și cultural în care noi trăim la universitate creează anumite formațiuni psihocomportamentale, disfuncționale pe care merită să le identificăm dacă vrem să ne însănătoșim instituțiile.

Ioana Soreanu: Și care este efectul acestor vulnerabilități?

Mircea Miclea: Sunt cel puțin trei efecte. Unul este că atunci când apare o astfel de vulnerabilitate contaminăm instituția cu această vulnerabilitate, se proiectează pe instituții. „Retorita” aceasta despre care vorbeam, excesul de argumentare retorică în detrimentul faptelor face ca în universități problemele să se rezolve mult mai lent decât ar putea fi rezolvate. E o încetinire a rezolvării problemelor, adică, altfel spus, înlocuim cu cuvinte soluțiile, în loc să creăm soluții, creăm discursuri, justificări, legitimări. Asta este un efect, da? Se contaminează instituția datorită acestei retorite și devine mai lentă. Al doilea efect este că se modifică calitatea relațiilor. De exemplu, în relațiile cu studenții, din cauză că facem excesul de retorică, adesea, nu suntem capabili să oferim suficient de multe cursuri practice, oferim cursuri teoretice în care vorbim în exces, în care socotim că noi suntem sfintele monade ale națiunii, când de fapt ar trebui să fim mult mai umili și atunci, creăm cuvinte în detrimentul practicii. Ăsta este un alt efect, calitatea relațiilor cu studenții. Și un alt efect este pe performanțe, scad performanțele noastre. Dacă vorbim mult, capacitatea noastră de a rezolva probleme, inclusiv în cercetare, se reduce, cu atât mai mult în administrație. Dacă vorbim mult despre cum trebuie să schimbăm universitățile fără să trecem la acțiune, atunci, universitățile se schimbă lent.

Ioana Soreanu: Există tratament?

Mircea Miclea: Există două lucruri care trebuie să le facem în mod clar. Unul este să monitorizăm aceste tulburări care pot să apară datorită interacțiunii noastre cu un anumit context organizațional. Nu? Ele trebuie monitorizate. Trebuie să vedem la ce intensitate au ajuns, au ajuns deja la intensitate clinică sau sunt încă subclinice. Doi, trebuie să facem exerciții de igienă mintală. Vedeți așa cum sunt… zilnic facem niște exerciții de igienă fizică, ne spălăm pe ochi, ne spălăm pe dinți. Nu se întâmplă nimic dacă o zi nu facem aceste lucruri. Dar, dacă mai multă vreme nu facem acest lucru, suntem vulnerabili la o seriă de boli. La fel se întâmplă și cu igiena mintală. Nu se întâmplă nimic dacă noi nu luăm în seamă faptul că vorbim în exces sau că avem alte disfuncții din astea psihocomportamentale. Dar a la longue, se pot întâmpla efecte catastrofale. Și atunci, trebuie aceste exerciții zilnice, dincolo de monitorizarea acestor probleme, de igienă mintală, de a ne detașa, de a le vedea și de a le preveni, de a le aborda, astfel încât să le rezolvăm. Soluția este tot timpul multinivelară, adică nu numai indivizii trebuie să facă ceva cu ei, și instituțiile trebuie să facă cu ele, și instituțiile trebuie să ne însănătoșească. E ca atunci când vrei să însănătoșești o școală, nu te ocupi numai de profesori, te ocupi și de relațiile dintre catedrele din interiorul școlii, și de regulamentul din interiorul școlii, și de managementul din școala respectivă. Deci soluția la o astfel de problemă este multinivelară, de la nivel instituțional până la nivel individual.

Ioana Soreanu: Domnule profesor, ce credeți despre finanțarea per capita în învățământul superior? E discutat subiectul. A făcut mai mult bine sau mai mult rău?

Mircea Miclea: Cred că e o idee greșită. În Legea Educației din 2011, care acum este vechea lege, da, a fost înlocuită de această lege. Practic, nu era o finanțare per capita, era o finanțare per granturi de studii, iar în lege era scris explicit: o universitate primește un grant de studii multianual. Adică, ești o universitate, la Facultatea de Biologie ai 50 de granturi de studii pe 3 ani, tot nivelul de licență. Nu contează că acum, în anul întâi intră 50, și în anul doi rămân 30, și în anul trei rămân 10. Tu tot 50 de granturi ai și în lege se spunea că aceste granturi care nu mai acoperă cheltuielile educaționale pot fi dirijate spre cercetare. Aceasta a fost logica din legea pe care am scris-o, tocmai pentru că nu cred că trebuie legat de studentul fizic finanțarea, pentru că dacă legi de studentul fizic, atunci reacția universităților este de a nu face calitate, de a-i lăsa pe studenți să promoveze cu ușurință ca să nu piardă bani. Ei, logica era total diferită, erau granturi de studii, nu era finanțare per student. Din păcate, însă, înțelegerea acestui articol de lege, care poate fi verificat și acum, a fost adesea proastă. În unele locuri s-a aplicat ideea de grand de studii și nu s-a intervenit asupra calității, nu… nu s-au produs efecte negative asupra calității, în altele, nu. Deci, răspunsul de principiu este: nu sunt de acord cu finanțarea per student pentru că împiedică creșterea calității predării și cercetării universități. Trebuie făcute prin granturi de studii multianuale pe care dacă studenții sunt mai puțini la finalul ciclului de studii decât la începutul lor, universitatea sau facultatea să-i poată dirija spre activități de cercetare.

Ioana Soreanu: Situația în învățământ nu s-a schimbat prea mult din momentul în care ați demisionat din funcția de ministru din cauza nealocării a 5% din PIB pentru educație. Sunteți de acord cu asta?

Mircea Miclea: Din păcate, finanțarea a fost tot mai proastă. Eu am cerut 5% din PIB pentru educație și apoi, în legea 1/2011, Legea Educației Naționale, am scris 6% din PIB pentru educație. Nu a fost un moft. E suficient… oricine se poate uita la care sunt alocările pentru educație în țările europene, mai ales în cele care au învățământ performant, și atunci își dau seama că trebuie alocat mai mulți bani pentru educație, constant. Finlanda are 8%. Vă dau exemplu, la un moment dat, Costa Rica… Costa Rica, pentru ca să reformeze complet sistemul de învățământ, știți cât alocat pentru educație vreo 5 ani de zile? 35 la sută din PIB, 35% din PIB pentru ca să refacă total educația, da? Deci, prin urmare, a aloca 6% din PIB este un lucru absolut obligatoriu. Din păcate, însă, finanțarea, nu numai că nu a ajuns la 6% și s-a dat mereu în fiecare în ordonanță de prorogare, adică de neaplicare articolul respectiv de lege, dar ultimul an, în acest an, de exemplu, finanțarea este de 2,7% din PIB. Adică, eu am demisionat pentru că am primit 3,73 din PIB, iar acuma la 2,7, toată lumea este fericită și miniștrii stau la locul lor și consideră că totul e bine. Ceea ce e aberant, este imoral. Prin urmare, din păcate, nu există o minimă morală pe care miniștrii ar trebui să o aibe, să tragă linii clare și să spună: sub această linie nu e admis. Și asta este ceea ce cred că trebuie făcut, ceea ce eu am făcut. Nu e admisibilă o subfinanțare cronică a educației pentru că îți distrugi națiunea. Nu e vorba de educație, e vorba de prosperitate a acestei țări. Ai o educație mai bună, ai o țară mai prosperă, ai educație proastă, ai o țară săracă.

Ioana Soreanu: A rezolvat ceva greva din vară a profesorilor, din punctul dumneavoastră de vedere?

Mircea Miclea: A remis niște simptome care erau acute. A fost un tratament paleativ, adică s-au mărit salariile profesorilor, nu cât ar fi trebuit, mai puțin decât ar fi trebuit, însă probleme de fond au rămas. Practic, este un tratament paleativ, adică un tratament în care reduci simptomele, dar cauzele sunt acolo. Nu, nu ai afectat cauzele, asta s-a întâmplat prin această mărire a salariului, s-a redus un simptom, dar cauzele au rămas acolo. Salariile profesorilor trebuie să crească în continuare. Eu vă spun foarte clar, și sunt date de la Institutul Național de Statistică, 40% dintre cadre didactice din învățământ în România sunt peste 50 de ani, deci vor ieși la pensie în curând. Întrebarea este ”ce vom pune în loc?” Adică, problema e că dacă nu facem atractivă această profesie didactică, nu că vom avea profesori slabi, nu vom mai avea profesori! Și atunci, sigur, va apărea o criză și abia atunci probabil că politicienii vor lua decizii necesare, dar va fi foarte greu să corectezi, pentru că-ți trebuie ani până când corectezi această problemă. Din păcate, clasa politică din România suferă de miopie politică, nu îi interesează decât următorul ciclu electoral, cine câștigă următoarele alegeri, nu gândește pe termen lung, dincolo de cicluri electorale. Educația este un sistem care se dezvoltă lent, nu poți să-l faci dintr-o dată să se dezvolte. Dacă eu vreau să schimb curriculumul, ca să fac un student sau un elev de liceu mai adaptat la piața muncii, eu nu pot să schimb doar materiile pe care le studiază în clasa a XII, eu trebuie să schimb ce studiază din clasa a IX-a, adică un întreg ciclu curricular, adică voi obține efectul peste 4 ani. Deci e un sistem lent, care se dezvoltă lent, de aceea măsurile trebuie luate din timp, trebuie gândite, trebuie făcut un management strategic. Din păcate, nu poți face management strategic într-o țară care suferă de miopie politică.

Ioana Soreanu: Cum ar trebui formați calitativ profesorii, ce înseamnă un profesor bun?

Mircea Miclea: Păi să vedem cum sunt formați acum. Acum, din păcate, sunt formați după o paradigmă pe care a stabilit-o Ceaușescu. Acum se numește Departamentul de Pregătire a Cadrelor Didactice. Da? Personal didactic. În universități, funcționează astfel de departamente. Asta înseamnă că, ce? Că indiferent de situația ta academică, ai trecut examenele sau n-ai trecut examenele, tu te înscrii la Departamentul de Pregătire a Personalului Didactic, chiar dacă tu ai picat examenele tale la facultatea la care ești, da? Faci un semestru, un semestru de psihologie, un an de pedagogie, ceva metodică și apoi, faci ceva practică, dacă mai apuci să faca practică în ceva școli și după aceea, primești diploma că poți să fii cadru didactic. E aberrant! E o paradigmă de pe vreamea lui Ceaușescu. Prin urmare, pregătirea aceasta este complet inadecvată, dată fiind complexitatea minții elevilor și a lumii în care ei trăiesc acum. Ce trebuie făcut? Ce trebuia făcut? Și încă o data, în legea din 2011, era scris: trebuia formarea prin masterat didactic! Adică, să iei un absolvent de nivel de licență, de matematică, fizică, chimie, și să-i spui: doi ani de zile te formăm ca și profesor, în acești 2 ani îți dăm o bursă echivalentă cu salariul de debut al unui professor, ca să-i motivăm pe cei buni să vină la masterat didactic, și abia după ce ai terminat masteratul didactic te duci în școală și predai în școala respectivă. Formarea prin masterat didactic este esențială, ea fost scrisă în lege din 2011. Ea nu a fost aplicată din două motive. Unu, pedagogii din universități nu au vrut să piardă finanțările primite de-a moaca pentru Departamentul de Pregătire a Persoanalului Didactic, mulți bani. Adică, au crezut că dacă vor face doar masterate, vor primi mai puțini bani decât dacă primesc banii în forma Departamentului de Pregătire a Personalului Didactic. Deci era vorba de bani, s-au temut să nu cumva să piardă bani. Și doi, pentru că profesorii, alții decât pedagogii, s-au gândit că dacă vor merge studenții buni spre masteratul didactic, atunci nu vor mai avea ei studenți pentru propriile lor masterate, baroce, multe dintre ele inutile și atunci, a fost o complicitate care a dus la inaplicarea unor articole clare de lege.

Ioana Soreanu: Dar ce înseamnă un profesor bun? Reiau întrebarea.

Mircea Miclea: Da, e greu… e greu de spus pe scurt ce înseamnă un profesor bun. Dar vă spun câteva dintre lucrurile care sunt, cred, esențiale. Unu, un profesor bun este un profesor care este competent din punct de vedere al domeniului pe care îl predă și poate să predea foarte clar domeniul pe care el îl stăpânește, domeniu disciplinar pe care îl stăpânește și claritatea predării este esențială. Doi, caracterul aplicativ al cunoașterii este esențial. Un profesor bun este un profesor care nu numai îți transmite clar cunoștințele, te ajută să înțelegi la ce le poți folosi. Deci, îți dau, cum se spune în economie, valoarea de utilitate a cunoașterii tale. Nu doar spunem: acestea sunt cunoștințele, te evaluez și primești notă în funcție de cât de multe știi. Ci îți spun: iată la ce-ți folosesc aceste cunoștințe, orice fel de cunoștințe. Nu? Cunoștințele de istorie îți pot folosi ca să înțelegi ce se întâmplă în realitate, acum. Cunoștințele de literatură îți pot foloști ca să te dezvolți personal, pentru că sunt diverse modele de personalitate în literatură etc… Ca să nu mai vorbesc de matematică, chimie, biologie etc. Prin urmare, un profesor bun este cel care îți dă utilizarea cunoașterii, îți spune la ce se folosește și te ajută să utilizezi cunoașterea, nu numai să o posezi. Cu cunoașterea este ca și cu orice resursă, e important să o ai, dar contează ce faci cu ce ai. Și atunci, profesorul bun îți dă cunoașterea clară, doi, te ajută să o exploatezi eficient și, trei, un profesor bun cred că creează memorii emoționale. Adică, îți prezintă cu o anumită emoție materia pe care el o predă, te face să trăiești o anumită emoție, de mândrie, de interes, de curiozitate, emoții pozitive. Aceste emoții te ajută să înveți. Dacă eu sunt profesor și predau cu lehămiseală ceea ce predau, eu nu mă pot aștepta ca tu să înveți cu entuziasm ceea ce eu predau sictirit, lehămisit, plictisit. Tu vei învăța cu și mai multă plictiseală sau lehămiseală ceea ce eu predau. Vedeți, ce înseamnă asta? Înseamnă că un profesor bun transmite memorii emoționale, adică creează o anumită trăire. Oricare dintre noi, dacă se gândește la profesorii buni pe care i-a întâlnit de-a lungul vieții și care i-au influențat pe ei înșiși în alegerea carierei, nu-și mai aduc aminte exact ce au spus acești profesori, dar își aduc aminte o trăire pe care ei au avut-o la orele lor. Acea trăire, experiența aia pe care au trait-o la oră de chimie, de istorie, de matematică, i-au făcut pe ei să aleagă o anumită carieră sau nu. Deci, un profesor bun creează memorii emoționale.

Ioana Soreanu: Din punctul meu de vedere, sistemul de învățământ ar trebui să aibă în centrul său copilul, elevul.

Mircea Miclea: Retoric, vorbind, toată lumea spune că în centrul sistemul de învățământ este elevul. Uitați-vă la toate textele elaborate de politicieni, de ministere ș.a.m.d., tot timpul se spune: elevul este în centrul sistemului de învățământ. Ăsta este discursul. Acum să ne uităm la practici, la fapte și o să vedem că e o diferență totală între fapte și discurs, da? E o schizofrenie: una spunem, alta facem.

Ioana Soreanu: Vroiam să vă întreb dacă asta înseamnă și o adaptare permanentă a sistemului pentru ca elevii să fie pregătiți pentru societatea în care trăiesc. Care sunt principalele abilități care trebuie cultivate unui copil în ziua de astăzi?

Mircea Miclea: O să spun câteva, din nou. Problema este mult prea complexă ca să o abordăm într-o… într-un timp atât de scurt. Dar vă spun câteva lucruri care sunt esențiale. Unu, sunt anumite cunoștințe pe care elevii trebuie să le știe, să le aibă în cap. Nu contează că ele sunt accesibile pe internet, ei trebuie să aibă în cap cunoștințele lor. E o modă acum ca să spui că memoria nu mai contează, pentru că totul e, ca să citez limba de lemn, „la un click distanță”. E total greșit! Unele lucruri trebuie să fie în capul nostru, nu trebuie să fie accesibile pe internet, pentru că altfel nu înțelegem. Dacă eu, de exemplu, vă prezint un grafic despre relația dintre șomaj și inflație, dar dumneavoastră nu știți ce este inflația (în capul dumneavoastră trebuie să știți lucrul ăsta, da?), sau ce este șomajul, dumneavoastră nu înțelegeți graficul. Dacă eu prezint dobânda bancară, dar nu știți ce înseamnă dobândă, nu știți ce înseamnă rată bancară, atunci dumneavoastră nu înțelegeți graficul care vi-l dau eu când dumneavoastră luați un împrumut. Deci, trebuie să avem cunoștințele în cap ca să înțelegem lucrurile. Dacă eu vă spun propoziția, „Ștefan i-a chemat pe Frații Jderi în Cetatea de Scaun”, ca să înțelegeți această propoziție, dumneavoastră trebuie să aveți în cap, nu pe internet, cine este Ștefan cel Mare, cine sunt Frații Jderi, ce înseamnă Cetate de Scaun? Deci, dacă nu avem cunoaștere în cap, nu putem să înțelegem. Prin urmare, unele cunoștințe trebuie ținute în cap, memorate. Să terminăm odată cu gargara aceasta, că memoria nu mai contează pentru că totul este… Nu, trebuie să avem cunoștințe în cap! Și care sunt aceste cunoștințe? Păi, sunt o grămadă de ghiduri. De exemplu, OCDE-ul (n.r. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) a elaborat din 2015 un ghid și a spus: ”pentru ca să se adapteze la lumea actuală, iată care sunt cunoșințele esențiale pentru principalele domenii pe care trebuie să le știe cineva ca să fie adaptat la lumea în care este”. Adică, să o înțeleagă, să și-o poată explica și să poată să prezică ce se va întâmpla. Ok? Deci, trebuie cunoștințe, numărul unu, în capul oamenilor. Doi, cred că este important să cultivăm niște abilități care sunt dincolo de materiile de la școală. Una dintre abilități este disciplina, de exemplu. Sunt studii care arată că de la nivelul de inteligență mediu în sus, disciplina, mai exact autodisciplina, disciplina pe care tu ți-o impui ție însuți, este mult mai importantă decât inteligența. Corelația dintre inteligență și reușita școlară la finalul colegiului, de exemplu, datele din Statele Unite arată o corelație foarte slabă,  0,27. Corelația dintre autodisciplină și reușită, la nivel de colegiu, este 0,62. Mult mai importantă este așadar autodisciplina. Acum, ce înseamnă autodisciplina? Autodisciplina înseamnă că eu îmi impun mie reguli. De exemplu, întâi îmi fac temele și apoi, mă joc. Întâi rezolv problema și apoi, mă distrez. Ok? Sunt reguli pe care ți le autoimpui. Ca să ajungi să-ți autoimpui aceste reguli, cineva trebuie să ți le impună. Altfel spus, cineva trebuie să gândească, în primul rând, la ce îți folosește, nu la ce îți place. Una dintre greșelile clasice pe care le fac și părinții și, din păcate, a început și în școală să se facă această greșeală, să se gândească mereu la ce le place copiilor. Diferența dintre noi, adulții, și un copil este că el se gândește mereu la ce îi place. Și e firesc, de-asta-i copil. Noi trebuie să ne gândim la ce îi folosește. Așa trebuie să facă și părinții. Îi folosește copilului să asculte de niște reguli. Aaa, nu-i place, întotdeauna să urmeze… Nu contează că nu-i place. Trebuie să ne gândim la ce îi folosește lui. Și atunci, creând cu el reguli și aplicând cu el reguli, treptat, el va învăța să-și dea singur reguli. Și această abilitate de autodisciplină, de a-ți da reguli și de a le respecta e critică pentru reușita în viață. Subliniez încă o data, e mai importantă decât inteligența.

Ioana Soreanu: Spuneați că este foarte important să avem cunoștințe. De ce este importantă cunoașterea? La ce ne folosește?

Mircea Miclea: Cunoașterea cred că este lucru esențial care face diferența dintre noi și celelalte specii. Uitați, de o vreme se vorbește foarte mult despre ChatGPT. De ce ChatGPT-ul a ajuns să aibă performanțele care ne uluiesc pe toți? Pentru că el a fost antrenat pe o cantitate foarte mare de cunoștințe. Deci, ce s-a băgat în el și pe ce s-a antrenat? Pe cunoștințe. Adică, morala e simplă: ai performanțe intelectuale, când ai multe cunoștințe. Deci, să terminăm cu abordarea asta absolut aberantă, că nu ne trebuie cunoștințe, putem să fim deștepți fără s-avem cunoștințe. Sistemele de inteligență artificială ne spun exact altceva. Ca să ai performanțe superioare intelectuale, trebuie să ai multe cunoștințe. Deci, depinde ce vrem să facem. Vedeți, eu cred că mai ales odată cu dezvoltarea sistemelor de inteligență artificială, multe activități intelectuale vor fi preluate de sistemele de inteligență articială. Cred că ne îndreptăm spre un nou Ev Mediu. În Evul Mediu clasic, pe care-l știm cu toții, societatea era foarte simplificată. Erau aristocrații, care aveau putere și prestigiu social ș.a.m.d., și apoi, nimeni, nimeni, nimeni și iobagii, cei legați de glie. A apărut apoi revoluția industrială și a înmulțit nivelurile dintre cei care erau la bază și cei care erau la vârf. La vârf erau patronii, la bază erau muncitorii, dar între ei au apărut maiștrii, subinginerii, inginerii, inginerii șefi etc. Acum, apare o nouă revoluție industrială datorată apariției sistemului de inteligență artificială care va simplifica din nou ierarhia socială. Vor fi aristocrații epistemici, cei care știu foarte bine ce se întâmplă într-un anumit domeniu, cei care vor putea corecta sistemele de inteligență artificială, cei care vor putea contextualiza soluțiile pe care le dă inteligența artificială. Aceștia sunt aristcrații, îi numesc epistemici pentru că nu sunt aristocrați din cauză că au pământ, ci din cauză că au cunoaștere. Și apoi, va fi nimeni, nimeni nimeni și vor fi cei legați, nu de glie, legați de sistemele de inteligență artificială. Adică, dacă le iei aplicațiile, ei nu mai știu să facă nimic. Ei, și atunci, ca să răspund pe scurt la întrebarea dumneavoastră, de ce trebuie să avem cunoștințe cât mai multe? Păi, pentru că în felul acesta putem să alegem: ce vrem să devenim, aristocrați epistemici sau iobagi epistemici, dependenți de instrumentele de inteligență artificială, și inevitabil, ușor de disponibilizat. De ce să mai plătească cineva, sau la un salariu decent, pe cineva care este o anexă la un sistem de inteligență articială. Așa că fiecare are de ales ce vrea să fie, aristocrat epistemic sau iobag epistemic.

Ioana Soreanu: Din păcate, în societatea noastră, există un clivaj, cred că există mai multe, dar este vorba despre situația financiară a părinților. Și atunci, unii copii nu au acces la sistemul de învățământ, nu ajung la școală sau școlile la care ajung nu sunt dotate. Pe de altă parte, există alți copii care au acces la școli foarte bine dotate, la pregătiri suplimentare și atunci, acești copii fac performanță. E foarte bine că fac, nu asta este problema mea, problema mea, și cred că ar trebui să fie și a societății în care trăim și a statului, a instituțiilor statului, copii foarte inteligenți se pierd.

Mircea Miclea: Asta este o crimă. Da, este o crimă să pierzi atât de multe talente pentru că nu te ocupi de statusul socio-economic al copiilor respectivi. Vă spun care este soluția. Am mai spus-o de mai multe ori. Din păcate, degeaba spui, dacă cei care sunt la putere au cu totul altă agenda, știți… Din păcate, în România au predominat niște elite de putere, așa se numesc în sociologie, elite de putere, adică cei puțini care ajung la putere. Nu înseamnă că sunt și competenți. Nu în sensul acesta, este vorba de elită, ci în sensul de puținătate, da? Elitele de putere se împart în două categorii, elite extractive și elite rezolutive. Ei, elitele extractive sunt cele care ajung la putere ca să extragă resurse din sistem pentru interesele proprii. Majoritatea elitelor care au condus România au fost elite extractive. Există și elite rezolutive, adică oameni care ajung la putere cu gândul ca să rezolve probleme și care se străduiesc să rezolve probleme. Din păcate, noi n-am prea avut parte de elite rezolutive, doar de elite extractive. Ei, și atunci, degeaba vorbești care-i soluția, să-i spui care e soluția unor elite extractive care sunt interesate mai degrabă de a extrage resurse decât de a rezolva problem. Dar încă o dată repet soluția. Soluția e simplă. Se numește voucher educațional. Așa cum țara aceasta, statul acesta de o grămadă de vouchere de vacanță ca să-ți petreci concediu nu știu unde, la fel poți să dai un voucher educațional la toți copiii care au veniturile per familie sub un anumit standard. Îi dau un voucher educațional cu dedicație foarte clară, acest voucher poate fi folosit doar ca să-ți cumperi cărți, ca să-ți cumperi calculatoare, ca să ai acces la profesorii buni, ca să călătorești, ca să ai burse de studii etc. Și atunci, practic, îi ajuți pe cei care sunt sub medie, indiferent că sunt talentați sau nu pentru că, repet, și talentul e definit în multe feluri. Avem nevoie de oameni talentați și ca să ni se repare chiuveta la bucătărie, și instalatori, după cum avem nevoie de oameni talentați și ca să facă medicină, avem nevoie de oameni talentați și ca să facă agricultură etc. Talentele trebuie definite mult mai diferit decât dintr-o perspectivă de reușită școlară, ce note ai. Revin așadar. Soluția ar fi ca statul acesta să dea vouchele educaționale tuturor celor care sunt dezavantajați pentru ca să aibă acces la cele mai bune condiții. Un al doilea lucru pe care iarăși l-am spus repetat este că ar fi trebuit, până acum am scris, sunt două articole de lege în Legea din 2011 care se referă acest lucru. Ar fi trebuit de atunci să-i selectezi pe toți profesorii buni din țară, să-i aduci într-un studio, să-i pui să predea toate lecțiile, de la toate materiile, de la clasa I până la clasa a XII-a. Și apoi, pe lângă această înregistrare video, să adaugi exemple, contraexemple, tipsuri de rezolvare, adică ai face pentru fiecare lecție un obiect multimedia, da? Și apoi, aceste lecții predate de cei mai buni profesori ar fi trebuit să fie puse pe o platformă de e-learning și să fie accesibile tuturor copiilor și părinților lor din toată țara. Ce ar însemna asta? Ar fi însemnat că eu, chiar dacă sunt la țară și am un profesor slab la matematică sau la română, eu mă pot uita pe telefon, pe calculator, la lecția, aceeași lecție predată de cel mai bun profesor din țara aceasta. Și atunci, aș avea o șansă. Pentru că, fără să plătesc în plus, aș avea o șansă la lecția celui mai bun profesor, pe care aș putea-o rula de câte ori vreau, până când o înțeleg. Acest lucru era scris în lege, au fost zeci de milioane de euro care puteau fi utilizați pentru așa ceva și nu s-a făcut nimic. De ce? Din nou, dacă ai elite extractive, nu elite rezolutive, chiar dacă vii cu soluții, nu numai eu vin cu soluții, sunt o grămadă de oameni în țara asta care știu soluții la probleme și care le adresează soluțiile astea, le spun soluțiile acestea celor de la putere. Degeaba, dacă elita extractivă e interesată de a suge banii din sistem și nu de a rezolva probleme, degeaba vin cu soluții. Asta e și experiența mea tristă. Degeaba vin cu soluții, dacă elitele sunt extractive, nu rezolutive.

Ioana Soreanu: În legătură cu problema burselor de merit, acordarea burselor de merit, subiectul a provocat dezbateri. Primesc bursă de merit 30% dintre elevii din fiecare clasă de la gimnaziu și liceu, în ordinea descrescătoare a mediilor, fără să existe un prag de notă.

Mircea Miclea: E o aberație totală. Încurajezi, încurajezi nemunca.

Ioana Soreanu: Asta vreau să vă întreb, din punct de vedere educativ, dincolo… putem discuta dacă este echitabil, nu este… dar educativ, ce-i învățăm noi pe copiii aceștia, practice, le dăm sistemul de valori peste cap. Ce mai înseamnă merit?

Mircea Miclea: Absolut, absolut. Păi, le dăm peste cap toată teoria despre merit. Adică, e suficient să te plasezi undeva unde trebuie. Eu mă plasez într-o școală în care, dacă eu am 4,95, între primii 30%, și primesc bursă. Deci, trebuie doar să știu unde să mă plasez. Să nu mă duc la un liceu unde, ca să fiu în 30%, trebuie să am cel puțin peste 7. Deci, ideea pe care le-o cultivăm este aceasta: nu contează cât înveți sau cât muncești, contează unde te așezi. Ceea ce este falimentar pentru o societate. Construcția unei astfel de idei este falimentară pentru societate, dar așa au înțeles cei care au promovat România Educației (n.r. „România Educată”) să facă educația în această țară, să bulverseze și acest minim sistem de valori pe care îl mai avem. Trebuie să facem o distincție clară între bursele de merit care se dau pe o anumită performanță și bursele sociale care se dau pe alte criterii, pe criterii că ești dezavantajat socio-economic, pe crinterii de dizabilități pe care le ai. Bineînțeles, dar e o altă idee. Dai acei bani pentru o altă idee, nu spui că dai burse de merit, spui că dai bursă pentru a echilibra oportunitățile sau șansele sociale. Una peste alta, în concluzie, e o aberație ceea ce s-a întâmplat. Păcat! Oamenii aceștia ar trebui să dea socoteală în fața publicului. Dacă ar fi fost o altă societate, cred că erau puși la zid, dar nimeni nu-i pune la zid. Și nimeni nu o să-i ia la rost pentru că asta e lumea în care trăim.

Ioana Soreanu: Ați pomenit de proiectul „România Educată”. S-a spus că este un succes. Din punctul dumneavoastră de vedere este un succes proiectul ”România Educată”?

Mircea Miclea: Eu cred că au spus că este un succes numai lingăii președintelui și cei care habar n-au despre educație și cei care probabil că au fost… au primit bani pentru ca să spună lucrul ăsta, diverse posturi de știri, sau site-uri ș.a.m.d.  Cred că e o catastrofă. Am repetat lucrul acesta, nu am fost numai eu care am spus lucrul acesta, au fost mai mulți oameni care au spus lucrul acesta. Eu sunt cu conștiința împăcată, mi-am făcut datoria de a atrage atenția asupra unor aberații.

Ioana Soreanu: Ca să încheiem. Dacă ați fi din nou Ministrul Educației, care ar fi primele lucruri pe care le-ați face?

Mircea Miclea: Vă spun primele două. Unu, formarea profesorilor prin Masteratul Didactic, adică vă spun trei. Al doilea lucru este că aș lua toți profesorii buni care încă există în școala românească și în jurul lor aș construi niște laboratoare, adică aș face acele lecții înregistrate de ei și le-aș pune pe un sistem de e-learning, astfel încât să fie accesibile tuturor, indiferent de unde sunt, încât să compenseze calitatea slabă a profesorilor pe care încă o au acolo unde sunt, într-un sat, într-un oraș mic ș.a.m.d. Și trei, aș mări finanțarea la 6% din PIB, dar nu numai pentru un an, pentru următorii 10 ani. Pentru că nu e vorba doar de a crește finanțarea, e vorba de a crește finanțarea pentru o perioadă lungă de timp ca să rezolvăm problema. Criza e cronică și vom rezolva această problemă cronică doar printr-o abordare pe lung parcurs, nu printr-o abordare de scurtă durată, în care știu eu… într-un an de zile dăm o sumă de bani mai mare și după aceea, nu mai face nimic. Da? Cu dezvoltarea educației este ca și cu dezvoltarea persoanei, ca și cu dezvoltarea fizică. Dacă eu mă duc la sală astăzi și ridic o sută de kg și după aceea, nu mă mai duc 3 săptămâni și după aia, mai ridic încă o dată  o sută de kg și după aia, nu mai duc un an de zile, eu nu-mi dezvolt mușchii. Îmi dezvolt mușchii dacă în fiecare zi ridic 50 de kg. Adică, am o abordare perseverentă în soluționarea unei probleme.