Gabriela Câmpeanu (om de radio): „…actorii au intuit cel mai bine care va fi relația lor cu radioul” – INTERVIU

Publicat de isoreanu, 19 aprilie 2024, 10:24 / actualizat: 19 aprilie 2024, 21:29

Radioul apropie oamenii între ei, vorbind despre lucruri pe care aceștia le au în comun sau oferindu-le teme noi de reflecție. Radioul reprezintă și memoria noastră, păstrând în fonotecă voci ale unor actori formidabili, piese de teatru care altfel ar fi fost pierdute.

Gabriela Câmpeanu a realizat nenumărate emisiuni cuturale la Radio Iași, s-a ocupat, în calitate de realizator, de producțiile de teatru radiofonic, dar și de emisiunile de poezie. Interviurile, portretele, reportajele au avut același scop, de a aduce ascultătorii mai aproape de teatru și de cărți. De asemenea, Gabriela Câmpeanu a avut grijă ca aceste producții să rămână în arhivă și îi suntem extrem de recunoscători pentru asta.

Într-un interviu acordat Ioanei Soreanu, doamna Gabriela Câmpeanu rememorează momente emoționante și relevante din experiența sa de om de radio.

Ioana Soreanu: Ați coordonat cartea realizată cu ocazia împlinirii a 60 de ani de Radio Iași. Ați intitulat articolul scris de dumneavoastră ”Suntem ceea ce iubim”, versul lui Nichita Stănescu, explicând ce înseamnă să fii om de radio, o meserie în care trebuie să fii om, dar și să lucrezi cu o parte din tine, cu vocea ta. Cum a început colaborarea dumneavoastră cu radioul?

Gabriela Câmpeanu: Colaborarea mea cu radioul a început în ultimul an de facultate, când o prietenă a mamei mele care lucra la Conservator, m-a întrebat ”ai vrea să vezi cum este și la radio”, că eu spunea că devin profesoară de limba română, deși nu prea îmi plăcea să fiu profesoară, pentru că eram foarte timidă și nu aveam încredere deloc în succesul pe care l-aș fi avut. Am mai ajuns la radio într-o bună dimineață, să spun așa și de cum am intrat în clădirea radioului, trecând pe lângă studioul mare, am simțit așa o căldură și o bucurie enormă. Am avut norocul să pot să mă angajez acolo și făceam ”Oameni de seamă”, o emisiune care a fost și prima pe care am făcut-o în cariera mea, ca să zic așa, o emisiune despre Magellan, unde am putut să dau așa un pic din, să zicem, priceperea scrisului, nu, nu chiar talent. Când am venit eu în radio programul era dimineața, la prânz și seara. Erau pauzele astea care nouă nu ne plăceau deloc. Și am făcut fel de fel de emisiuni, emisiuni de versuri, „Luceferi ai poeziei românești”, „Floare-albastră”… ce poate fi mai plăcut decât să stai să cauți poezii de dragoste, „O seamă de cuvinte”. Multe emisiuni au fost introduse chiar în perioada aceea. Deci, am venit la radio în 1969, în septembrie, și anul următor s-a schimbat grila de programe, s-a intrat cu program întreg, de dimineață până seara. Puteai să-ți propui mult mai multe lucruri să faci. Mi-a plăcut să lucrez cu actorii, să cunosc oameni deosebiți și mi-a plăcut să merg pe teren, să întâlnesc oameni care știau despre noi, foarte multe lucruri. Erau ascultători fideli. Am, încă și acum, foarte multe scrisori primite de la ascultătorii noștri.

Ioana Soreanu: Ce face mai exact redactorul care se ocupă de teatru radiofonic?

Gabriela Câmpeanu: Aici, diferă de la studio la studio, de ce-și propune. Eu am moștenit tradiția asta în radio de la colegii mei înaintași, să spun așa, Aurel Butnaru, Constantin Paiu, Vasile Cojocaru și am continuat ce au făcut ei. M-am străduit să obțin un regizor, să fie permanent al teatrului radiofonic, nu s-a putut. Alege textul, îl citește bine, se gândește la o distribuție și am am chemat de fiecare dată, totuși, un actor care să fie regizor, că nu era vorba doar de mișcare scenică sau… era vorba de înțelegerea cât mai bună a textului. Și am colaborat cu Virgil Raiciu, regretatul Virgil Raiciu, cu Liviu Manoliu, cu Saul Taișler. Era foarte plăcută și partea asta pentru că toți puneau foarte mult suflet și toți voiau să iasă bine. De altfel, dacă e să mă întorc în urmă, în anii 1940, ‘41-‘42, se vede că actorii au intuit cel mai bine care va fi relația lor cu radioul. Stiți cartea noastră despre radio, unul dintre cei mai mari actori ai noștri, Miluță Gheorghiu, care a interpretat-o magistral pe Coana Chirița, n-a putut fi egalat niciodată, scrie într-un cuplet pentru Radio Iași, descrie relația cu radio. Și spune așa: ”Hei, cât au luptat ieșenii ca să facă de el rost/ Ca și cum e în Iașul nostru nu s-ar fi știut de post./ S-au făcut memorii, cereri și campanii prin ziare/ Arătându-se ce-i Iașul și nevoie câtă are/ de un post ce se emită către zările tuspatru,/ conferințe și concerte, ceva știri și un pic de teatru”. Era, cred eu, mare bucurie pe actori, pentru că era singura lor șansă de a lăsa ceva în urmă. Spectacolul se joacă o dată, de două, de trei ori, de 10 ori, avem povestiri că l-am văzut cândva, ne marchează câteodată, când este un spectacol valoros, ne marchează inima, mintea, dar faptul că poți să înregistrez un spectacol întreg, să-l dai, chiar și așa, numai cu vocile actorilor, este minunat, pentru că în felul acesta s-au păstrat în fonoteca noastră de aur spectacole care sunt de neuitat pentru public. ”Chitița în provincie”, Chirița și cupletele, „Chirița în provincie”, cu Miluță Gheorghiu, Constantin Sava, Alexandru Radvanschi, Nicolae Șubă. A fost un spectacol de referință „Povestea Unirii”, de Tudor Șoimaru. Nici nu-i mai spunea nimeni actorului Ion Schimbinschi decât Cuza. Era rolul vieții lui, semăna foarte bine, era… avea prestanță, avea… Da, a fost o echipă de mari actori, s-au întâlnit odată, așa se întâmplă, probabil, nu știu cine le dirijează minunile astea. Ștefan Dăncinescu, Ion Lascăr, Gică Popovici, Adina Popa, Liana Mărgineanu, Cornelia Gheorghiu, Constantin Ramadan, Nicolae Șubă. Nicolae Șubă un actor excelent, mi-a rămas mie în amintire și cred că tuturor care l-au văzut, cel mai teribil cetățean turmentat, nu a mai fost altul ca el, a ținut sala în picioare 20 de minute de aplauze. N-am văzut niciodată așa ceva. Avem și vocea lui. Teofil Vîlcu dorea să joace enorm de mult. Era, la un moment dat, la Teatrul Luceafărul, când am ajuns secretar literar acolo, în perioada desființării radioului, și venea des la directoarea Teatrului și spunea ”dați-mi să… să fac, să joc, să fac ceva, nu mă distribuie ăștia la Teatrul Național”. După aceea, a intervenit nenorocirea, a devenit orb, era nervos, era… îi lipsea teatru, nu putea să se acomodeze deloc cu situația asta. Și atunci, am spus „nu vreți să înregistrăm pentru radio un spectacol, o piesă?”, „Da, dar cum să facem?” Venea pe la Iași, la Teatru, regizorul Eugen Todoran, de la Televiziunea Română și s-a bucurat atât de mult de propunerea pe care i-am făcut-o, să regizeze spectacolul ăsta de teatru la microfon cu Teofil Vîlcu și Silvia Popovici, două personaje care se confruntă acolo puternic. Și am reușit să facem lucrul ăsta, bineînțeles, cu multă grijă și cu mare greutate.

Ioana Soreanu: Dar cum învățase textul?

Gabriela Câmpeanu: I-l citea doamna Ani, soția lui și a reușit să învețe, era profesionist, totuși. Am avut o mare bucurie când am văzut că a avut satisfacția asta și propunea și alte spectacole. Am mai făcut ”Altarul”, de Aurel Andrei, altfel de Meșter Manole și altfel de Ană. Atât s-a putut.

Ioana Soreanu: S-a putut foarte mult.

Gabriela Câmpeanu: Mă gândesc, da, că ultima lui replică de teatru a fost la radio, în legătură cu radioul.

Ioana Soreanu: Înainte de 1985, când Radio Iași și celelalte studiouri teritoriale au fost închise, cum funcționa mecanismul cenzurii?

Gabriela Câmpeanu:  În ce mă privește, nu am avut a suferi din cauza cenzurii. Piesele de teatru sunt piese de teatru, scrise de autori, publicate, jucate. Încercam să obțin și texte originale, de autori români, mai greu era, dar s-a făcut. Scriitorul Andi Andrieș a scris un text pe care-l difuzam întotdeauna în perioada Unirii, că era vorba de Alexandru Ioan Cuza. Exista și o autocenzură, ca să spun așa. Știam foarte bine ce merge și ce nu merge. Câteodată mai forțam puțin nota, dar n-am avut probleme. Știu că venea din partea cenzurii domnul Traian Țanea, se șeza pe un birou și stăteau acolo de vorbă, banda mergea, n-am avut probleme.

Ioana Soreanu: Care era parcursul unei producții radiofonice până să intre în emisie?

Gabriela Câmpeanu: De obicei, făceam un repertoriu pe tot anul, ca să fie echilibrat, să fie și pe texte originale, și texte clasice, și aniversările care mai erau. Deci, redactorul alege textul. Și acum  e la fel la Radio Iași. După care luam legătura cu cineva dispus să facă regie pentru o sumă infimă, făceam o repetiție, două cu actorii respectivi care veneau totdeauna, n-am văzut oameni mai punctuali ca actorii și foarte serioși totdeauna, nu știu… o plăcere deosebită și lucrez cu ei. Și după aceea, înregistram, curățam textul de bâlbe și oftaturi. Și partea frumoasă pentru mine era după ce era gata textul, partea cu ilistrația muzicală, cum îi spuneam noi, și cu zgomotele, cu zgomoteca.

Ioana Soreanu: Cum erau introduse efectele, cum se făcea ilustrația?

Gabriela Câmpeanu: Asta trebuie să îi întrebați pe operatorul Ioan Teodoru.

Ioana Soreanu: Și Lidia Pal…

Gabriela Câmpeanu: Lidia Pal Teodororu și Constantin Munteanu. Constantin Munteanu nu mai este.

Ioana Soreanu: Dar dumneavoastră stătați cu ei?

Gabriela Câmpeanu: Absolut! Tot timpul spuneam că aici aș vrea așa ceva și imediat, Teodoru deschidea dulapul care era plin de benzi, nu, nu, nu de CD-uri, de benzi și găseam melodia potrivită, sunetul potrivit. Era… era foarte frumos să lucrezi asta. Exista o zgomotecă, cum spuneam noi, adică, pe o poliță, acolo, erau cutii cu cântat de păsărele, oi, câini, uși care scârțâie, fel și fel de astea. Și găseam acolo. Și dacă nu, mai încercam și năi să le mai facem, da.

Ioana Soreanu: În 1985, așa cum am spus, Radio Iași a fost închis și dumneavoastră ați devenit secretar literar, ați mers mai întâi la Bibliotecă și apoi, secretar literar la Luceafărul. Iată, de data aceasta, omul de radio în teatru.

Gabriela Câmpeanu: Totuși, mai era un aspect al vieții mele, faptul că mama mea a fost actriță, cântăreață. A jucat în echipa lui Miluță Gheorghiu, pe ”Luluța”, timp de vreo 10 ani, după care a plecat la Constanța, s-a căsătorit și a plecat la Constanța și a jucat acolo mult. Așa că doamna Dănăilă, când mi-a cerut să vină acolo, știa că am niște antecedente care totuși contează.

Ioana Soreanu: Este un detaliu foarte important acesta, despre dumneavoastră, pe care mărturisesc că nu îl știam.

Gabriela Câmpeanu: Da!

Ioana Soreanu: Și, ați mers la Luceafărul, invitată de doamna Natalia Dănăilă.

Gabriela Câmpeanu: Da, era frumos, mie mi-a plăcut foarte mult și acolo.

Ioana Soreanu: Doamna Natalia Dănăilă, să precizăm, era directorul Teatrului Luceafărul.

Gabriela Câmpeanu: Directoare. Și cred că ei, în exclusivitate, i se datorează clădirea asta pe care o are Iașul, pe care nu o mai vezi oriunde și rar mai auzi să se construiască vreun teatru. A venit Radu Beligan într-o seară și bătea prin uși, pe acolo, să i se deschidă ușa, că el mâine pleacă, dar vrea să vadă teatru ăsta nou.

Ioana Soreanu: Și cum a fost viața dumneavoastră printre actori în teatru, pentru că oricum ați trăit și în radio, printre actori, dar în teatru cum a fost?

Gabriela Câmpeanu: Era foarte multe de lucru. Îți cereau de la București o mulțime de proiecte, o mulțime de descrieri, de ce dăm ”Scufița Roșie”, aveam motivație acolo pentru fiecare personaj. Dar atmosfera de lucru acolo era extraordinară pentru că în teatru de păpuși, de marionete, fiecare poate să-și construiască personajul chiar cum îl vede, cum îl vrea, știți? E frumos! (râde)

Ioana Soreanu: Ce s-a întâmplat în 1985 cu fonoteca Radioului, a fost dusă la București, nu?

Gabriela Câmpeanu: A fost încărcată într-o zi într-un tir și dusă la…

Ioana Soreanu: Jilava.

Gabriela Câmpeanu: La Jilava, așa, și dusă la Jilava. Acolo are Televiziunea un sediu… și Radioul… au niște hambare pe acolo, ce-or fi… și tot așa ni le-au adus înapoi în 1989. Da, a fost o zi splendidă. Ne-a chemat Grigore Ilisei care era acum directorul nostru…

Ioana Soreanu: În 1989, imediat după redeschidere? Pentru că trebuie să spunem pentru ascultători, în decembrie 1989, Radio Iași s-a redeschis chiar în timpul Revoluției, în zilele Revoluției. Și fonoteca a fost adusă imediat?

Gabriela Câmpeanu: După câteva săptămâni, dar era așa, pe seară, o lumină frumoasă afară și noi am început și cărăm. „Uite, a venit și asta, uite asta, uite asta!” Ni le-au dat pe toate înapoi. Da, a fost grozav! Am urmărit și asta când făceam repetoriul teatrului radiofonic pe un an. Spectacole ale Teatrului National memorabile, care ar fi fost păcat să se uite. Era un spectacol, de pildă, „Cum s-a făcut de-a rămas Catinca fată Bătrână”, cu Despina Marcu în rolul principal. Un text de Nelu Ionescu. Atât de mult s-a jucat piesa asta încât am zis că-i păcat. Sau „Povestea Unirii”. „Povestea Unirii”, tot așa, cu Ștefan Dăncinescu, Adina Popa, cu Adrian Tuca.

Ioana Soreanu: Și l-ați înregistrat și pentru radio?

Gabriela Câmpeanu: Da, am înregistrat pentru radio, sigur că da, am încercat să păstrăm distribuția originală.

Ioana Soreanu: Dar este o diferență între scenariul de teatru pentru scenă clasică și scenariul pentru teatru radiofonic.

Gabriela Câmpeanu: Când citești caseta tehnică, vezi că este cineva care a făcut adaptarea radiofonică. De obicei, tot redactorul face, n-are cine să mai… Firesc. Umpli niște goluri care n-ai cum să le….. Apare un personaj nou în scenă, cineva trebuie să spună, „uite, a venit ăla!”, sau ceva, găsești o formulă. Astea nu sunt atât de dificile. Mai greu e să te încadrezi în spațiul care ți-l dau ei. Ca să pui un Shakespeare, o să ai nevoie de două, trei ore și așa ceva, nu… (râde)

Ioana Soreanu: Dar ce criterii trebuie să respecte un scenariu pentru teatru radiofonic? Spre deosebire de cel clasic, de scena clasică?

Gabriela Câmpeanu: Scenariu este ca un scenariu de film, știți, nu sunt deosebiri atât de mari. În mod paradoxal, se înțelege foarte bine totul, nu era asta problema noastră cea mai grea. Problema noastră cea mai grea era să fi obținut niște fonduri cu un buget, să avem buget, cum se spune acum, pentru emisiunea asta. Pentru că actorii veneau să joace cu bucurie. Mi-aduc aminte, am ales un text, „Cabotinul”, de Harold Pinter. Sergiu Tudose era în rolul principal. Ei, atât de mult i-a plăcut și s-a entuziasmat de rolul ăsta că a vrut să-l pună și la teatru, pe scena Naționalului, ceea ce a și făcut, dar pe scena Naționalului era avantajul că el era un actor cabotin, mă rog, juca step, dansa step și a învățat step Sergiu Tudose foarte mult și deci a fost o… o situație în care el a venit către radio și nu invers. După aceea, tot cu Sergiu Tudose și Petrică Ciubotaru, amândoi, „Don Quijote”, de Bulgakov. Erau amândoi minunați. Îmi pare foarte rău că n-au apucat să joace și pe scenă spectacolul ăsta. Pentru radio, a ieșit frumos.

Ioana Soreanu: Revenind la momentul din decembrie 1989, v-ați întors imediat la radio atunci când s-a redeschis?

Gabriela Câmpeanu: Nu m-am întors chiar în ziua aceea de 22, pentru că am avut probleme la locul de muncă unde eram. (râde) Dar am revenit destul de repede ca să-i pe găsesc soldații conduși de locotenent, era atunci, Dănuț Chirilă, și să mănânc plăcinte aduse de doamna profesoară Antoneta Mocavei (râde) care venit cu plăcinte calde pentru toată lumea din Radio cu bucurie.

Ioana Soreanu: Dar dintre oamenii de teatru, dintre actori, dintre regizori poate…..

Gabriela Câmpeanu: Cel mai prezent era Emil Coșeru. Da, foarte prezent era. Și nu s-a luat atunci măsura să se înregistreze tot ce s-a spus, tot… toată vâltoarea aia ne luase pe sus, oricând se puteau întoarce lucrurile, noi nu aveam de unde să știm. Dar, totuși, era un act de curaj. Și a fost, cred că o perioadă… cea mai frumoasă, cea mai plină de emoție din viața noastră, a tuturor care eram acolo. Păi, era Crăciunul. Auzeam Corul Madrigal de peste tot, lucru care până atunci nu se putuse. Am făcut o emisiune care ne era foarte dragă, ”Povești cu Moș Crăciun”. Dionisie Vâtcu se întrecea în urături și în colinde. Peste tot era o sărbătoare și pentru noi, pentru Radio, a însemnat foarte multă schimbarea asta, pentru că am putut intra în direct în emisiuni, ceea ce până atunci nu se putea, era text vizat, semnat. Când s-a înființat emisiunea asta în direct, Radiosfera, era dimineața de la 9,00 la 13,00, aveai spațiul de desfășurare și erai responsabil de o porțiune mare din grila de programe a Radioului. Așa că noi am trăit o perioadă excelentă. Mai sunt și alte meserii, sigur, care au profitat de atmosfera aceea de atunci, dar asta din Radio era, ce mai, de neuitat!

Ioana Soreanu: Dar pentru recitalurile de poezie, cum selectați actorii? Aveați niște criterii, pentru că nu toți actorii sunt recitatori de poezie, sunt actori mari care nu pot recita poezie.

Gabriela Câmpeanu: Da, eram și, în același timp, spectatorii fideli ai Teatrului Național, nu? Și am mai avut grijă să facem și încă ceva, și în ce privește repertoriul, și la emisiunile de poezie, să mergem și la Teatrul din Botoșani, și la Teatrul din Bârlad, și la Teatrul din Galați că și ei sunt actori, și ei aveau repertorii și, mă rog, cât s-a putut, am reușit să facem în fiecare din teatrele astea câte o înregistrare măcar.

Ioana Soreanu: Veneau ei la Iași sau mergeați dumneavoastră?

Gabriela Câmpeanu: Mergeam noi, mergeam noi acolo cu echipa.

Ioana Soreanu: Ce însemna echipa?

Gabriela Câmpeanu: Însemna ilustrator muzical, redactorul emisiunii și șoferul. (râde) Mai erau festivaluri de teatru, era Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț, foarte valoros, aducea teatre din toată Europa. Am văzut lucruri foarte frumoase acolo, adică eram în cunoștințe de cauză, n-aveam cum să greșim în privința castingului.

Ioana Soreanu: Ținând cont de contextele social, politic, de astăzi, de evoluția tehologiei. Care credeți că este viitorul radioului ca promotor al valorilor culturale?

Gabriela Câmpeanu: Nu-mi aduc aminte care scriitor a spus, dar a spus bine că radioul e ca bicicleta, se pot realiza oricâte rachete, dar bicicleta va continua să funcționeze. Așa și radioul. O ascultătoare la care am fost invitată de ea în mod insistent să venim s-o vedem, că e ascultătoarea postului de Radio Iași, așa… agăța vara radioul într-un copac și ea se ocupa cu prășitul, cu ce era pe acolo, dar urechile erau la radio. Și mai primeam scrisori din toată țara. Era un, săracul, un bătrân orb care îmi scria și spunea că ascultă Radio Iași și dădea și indicații de repetoriu, să pun cutare, să mai punem și așa. Lucruri pe care le făceam, în fond, pentru că era bucuria noastră…

Ioana Soreanu: Cu alte cuvinte, faptul că radioul este accesibil, este ușor de ascultat, nu reclamă prezența în imediata apropiere a aparatului, poți să faci…

Gabriela Câmpeanu: Asculți pe telefon.

Ioana Soreanu: …asculți pe telefon și poți să faci multe alte lucruri. Radioul poate fi ascultat în timpul unor plimbări, în timpul altor activități. Asta credeți că ajută?

Gabriela Câmpeanu: Sigur că da, este foarte prompt.

Ioana Soreanu: Dar va mai fi promotor de cultură, de… de valori culturale, radioul? Ce șanse îi dați în privința asta?

Gabriela Câmpeanu: Asta depinde foarte mult de cei care lucrează în radio. Dar eu am mai spus-o și o repet: nu pot să mă alătur celor care spun că radioul și televiziunea nu trebuie să educe, numai rol de informare și divertisment. Nu! Uitați-vă ce se întâmplă în școli, nu se poate. Cazurile astea sunt destul de grave, pentru că sunt indivizi care nu ascultă nici radioul, nu se uită nici la televizor, nu știu nimic, sunt dezinformați complet. Dar asta nu înseamnă că noi trebuie să abandonăm. Și de multe ori, o piesă de teatru poate să spună mult mai mult decât știu eu ce alt mijloc de informare. Aici în privința Facebook, Tiktok, aș prefera să nu risc. (râde) Nu știu cum va fi, dar totuși nu te poți îndepărta prea mult de om. Așa încât, sper că se va continua să fie înregistrate spectacolele mari ale teatrului. Mi-am adus aminte acum, uite, de actorul Florin Mircea, care a luat premiul UNITER pentru un rol excelent în „Anecdote Provinciale”, de Vampilov. Foarte frumos spectacol! Nu-l mai găsești nicăieri decât la Radio Iași.

(FOTO: „60 de ani de radiofonie în Moldova”, Institutul European, 2001, Redactor coordonator, Gabriela Câmpeanu)