„Radu Afrim – picătura prințului Rupert”, o carte despre „universul afrimian”, semnată de actrița Ada Lupu

În cadrul Zilelor Teatrului Național din Iași, marți seara, a avut loc lansarea cărții „Radu Afrim – Picătura Prințului Rupert”, în carea autoarea, actrița Ada Lupu investighează „universul afrimian”.

Publicat de isoreanu, 5 decembrie 2024, 00:38

Foaierul Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași a găzduit marți seara lansarea cărții „Radu Afrim – picătura prințului Rupert”, de Ada Lupu. Întâlnirea publicului cu actrița Ada Lupu și cu regizorul Radu Afrim a fost moderată de criticul de teatru Maria Zărnescu.

Actrița Naționalului ieșean a transformat în carte cercetarea sa doctorală despre „universul afrimian”. Ada Lupu a jucat în 9 spectacole montate de regizorul Radu Afrim, la Iași. Aceste experiențe i-au marcat începutul de carieră în mod hotărâtor. Cea de-a noua piesă în care este distribuită, „Zi de bucurie”, are premiera diseară (n.r. miercuri, 4 decembrie), la Teatrul Cub.

Ada Lupu: Motivul pentru care l-am ales pe Radu Afrim Afrim e destul de simplu. E regizorul cu care am lucrat cele mai multe spectacole și cu el am și început ceea ce aș putea eu numi cariera mea. El m-a descoperit, mi-a oferit primul vot de încredere și cred că faptul că sunt în punctul în care sunt acum i se datorează lui în cea mai mare măsură, din tot ce am trăit până acum în teatru.

Ioana Soreanu: Spuneți că există trei perspective prin care ați privit această carte, această cercetare doctorală, mai întâi, și apoi, această carte. Care sunt acelea și care este cea mai importantă dintre ele?

Ada Lupu: Sunt trei perspective: cea a… „hai să zic a cercetătorului, a doritului cercetător, cea a spectatorului, în cazul spectacolelor pe care doar le-am văzut, și cea a actriței implicate în unele dintre spectacole. Cu siguranță cea mai profundă și mai intensă e ultima perspectivă, că e în cea mai multă cunoștință de cauză, dar ca relevanță cred că chiar și perspectiva asta a cercetătorului poate avea importanța ei pentru cei tineri, pentru cei care vor să îl descopere pe Radu Afrim strict obiectiv, strict ca arhivare. Cred că e importantă orice tip de arhivare.

Ioana Soreanu: Aveți premieră. Câteva cuvinte despre spectacolul spectacol.

Ada Lupu: Spectacolul e unul foarrte sensibil, un spectacol prin care Radu are curajul să vorbească despre tandrețe. Culmea, mi se pare că în ziua de azi, așa numitele subiecte tabu aduse în discuție nu mai reprezintă un act de curaj. Mi se pare că fix sensibilitățile aduse în discuție sunt cu adevărat un act de curaj. Textul vorbește despre, cum am spus, tandrețe, despre iubire, despre iertare, despre fidelitate, practic, despre valori. Și interesant cum poate exista conflict chiar și acolo unde există valori.

Întâlnirea cu Radu Afrim a fost hotărâtoare pentru mulți tineri actori, regizorul intuind-le talentul și reușind să îl pună în valoare în rolurile potrivite. Radu Afrim revine mereu la Iași, pentru actorii pe care i-a întâlnit aici, pentru oameni din teatru și din afara lui, de care îl leagă prietenii, dar și pentru orașul care are ceva special:

Ioana Soreanu: Ați marcat începutul carierei, deși poate nu-i cuvântul, potrivit, unor actori. În momentul în care lucrați cu actorii tineri v-ați propus să-i învățați foarte multe lucruri, sau se întâmplă, pur și simplu.

Radu Afrim: Am mirosit care au potențial pentru viitor, pentru că totuși, ca și orice om dorește să investească în viitor, cât de cât, nu în viitorul meu personal, ci în viitorul acestor oameni. Am și greșit de câteva ori la castinguri ș.a.m.d. Am luat oameni care mie mi se păreau buni, dar care au lăsat această meserie deoparte, fie că norocul nu le-a surâs în continuare prea mult… nici eu nu pot să îi țin sub aripa mea ocrotitoare, că nu sunt așa o putere, vă dați seama…

Ioana Soreanu: Dar ați încercat asta?

Radu Afrim: N-am făcut asta în sensul că să dau telefoane la regizori, că asta trebuie. Deși, regizorii de film, sunt regizori de film, și nu dau nume, sunt regizori importanți de film, care tot timpul mă sună și mă întreabă, pentru că regizorii de film caută actori necunoscuți, în general, nu tot aceleași figuri, și mă… mă sună să mă întrebe, „cum e băiatul ăla?” și întotdeauna, zic, și nu mint, „băi, ia-l, că merge cu tine până în pânzele albe!”. Ei nevăzând foarte mult teatru… dar chiar mi se zice, mi-a zis o producătoare de film, îmi spune cel mai bun director de casting din România. Deci, se pare că nu dau greș cu actorii, care iată, la debut, iau premii UNITER, sau chiar din facultate, ceea ce până acum, nu se punea problema. Dar repet, mi se întâmplă să și dau greș și să constat că actori cărora le-am dat roluri importante, principale, acum niște ani, au dispărut din industrie.

Ioana Soreanu: Aveți o relație specială cu Iașul, pentru că mie așa mi se pare. În afară de faptul că montați foarte mult aici, și vă mulțumim, este foarte bine și frumos, urmăresc postările dumneavoastră și fotografiile dumneavoastră cu orașul. Au ceva special, dincolo de imaginea pe care o surprindeți. Se simte așa o legătură între dumneavoastră și ora.

Radu Afrim: Păi, da, absolut. N-aș veni, sincer, de atâtea ori, că eu nu sunt genul de regizor care să moară după bani. Nu, aș veni pentru că aici deja mi-am făcut prieteni. Eu, fiind totuși un transilvănean, nu aveam legături cu Moldova, în afară de Iași, cum nu aveam nici cu Oltenia înainte de a lucra la Craiova. Dar eu chiar cred că rezonez foarte bine și cu moldovenii, și cu oltenii, sincer, n-aș fi crezut niciodată. Dar și orașul are o spirtuaritate a lui, este un oraș cultural, comparativ cu multe alte orașe din România. Poate un pic cumințel, dar nu contează, mie și zona asta mai… mai pură, mai curată îmi place, ca să pot eu să vin cu micile mele nebunii peste acest fond de… de… Dar nu neapărat cumințenie, este o spiritualitate a locului impregnată, sigur, cum zice toată lumea, de cine a fost pe aici, cine a scris pe aici, cine a lucrat pe aici. Plus că Iașul a dat, și în continuare dă, și Moldova dă, foarte mulți actori tineri buni. Nu neapărat doar școala din Iași, dar și la București, la UNATC, vin foarte mulți din zona Moldovei. Adică, eu lucrez acum, o să am în martie o premieră la Constanța, cu o distribuție aproape numai din moldoveni, deci, care sunt actori la Constanța și la București, rolurile principale sunt cu dialect și accent moldovenesc, adică doi moldoveni care s-a rătăcit în Constanța, cam ăsta e subiectul. Am în acest oraș cafeneaua în care îmi place să scriu și care mă inspiră, și scriu dimineața, și mă duc acolo, și mă așteaptă pe masă eticheta „Radu”, fără să știe că voi veni sau nu a doua zi. Sunt locurile mele. Este… e mult zis ca doua acasă, pentru că nici casa mea nu e neapărat casa mea, pentru că eu sunt tot pe drumuri, dar e, și nu vreau să mă dau mare, dar e un loc bun. Și vara, și iarna, e bine Iașul. Adică, nu cred că nici prima dată nu mi-a fost străin Iașul, lumea m-a primit bine. Și în teatru, actorii vor, vor să facă. Și în București vor să facă, dar acolo sunt mai ocupați, au multe, multe de făcut și timpii sunt altfel. După repetiție, aici, mai stăm la o bere, la un suc, mai râdem, chiar dacă repetiția e grea și nu întotdeauna fericită. Dar, da, Iașul e… e special, cum era la începutul anilor 2000, Brăila era pentru mine specială sau, după aia, Timișoara. Cum nu a fost deloc special Ploieștiul. Pentru mine n-a semnat nimic orașul ăla, dar Iașul este ceva fantastic pentru… în acest moment.

Ioana Soreanu: Vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre premieră.

Radu Afrim: Premiera asta este un text extraordinar pentru oameni, în primul rând, e un text atipic față de tot ce am făcut eu aici, la Iași. Am mai făcut un text de acest autor (n.r. Arne Lygre). Eu îl montez în premieră în România, nu l-a mai montat nimeni. Eu l-am citit în franceză prima dată, am luat legătura cu el. Scrie în genul lui Jon Fosse, premiantul Nobel de acum doi ani, mi se pare, tot un fel de literatură nordică, minimală, dar plină de emoție. Și culmea, textul are umor mult, pe care noi l-am pus foarte bine valoare. E prima dată când nu simt nevoia să adaptez la spațiul nostru autohton un text. Este vorba despre sufletul uman. E o piesă despre cupluri care sunt într-un punct critic, care se întâlnesc într-un loc și, teoretic, nimic din ce pare a fi nu este în piesă. Titlul e cumva înșelător. Nu este neapărat o zi de bucurie. Personajele tot timpul se autosugestionează că este o zi de bucurie și, până la urmă, este o zi a revelării unor adevăruri dureroase pentru fiecare dintre ei. Cred că asta este, da, este un spectacol despre tandrețe și eu… așa îmi place să-l numesc, despre tandrețe și despre ce-a mai rămas din ea, și cum mai știm noi s-o gestionăm această tandrețe, și dacă nu este desuetă, și dacă oamenii mai au timp de tandrețe, într-o formulă chiar minimalistă și sumară.

Criticul de teatru Maria Zărnescu a reprezentat privirea lucidă a proiectului care a devenit volum, un volum care se citește pe nerăsuflate:

A presupus, din partea mea, normala muncă de redactare, dar apoi, un ochii lucid, așa cum spuneam, care să tempereze pe alocuri unele mărturisiri ale autoarei, în niciun caz să încerce să schimbe discursul, pentru că cele pe care le spuneam, legate de rigoare, legate de luciditate, legate de poezie, deopotrivă, și matematică, și foarte mult umor, așa… în… în subtext, le veți găsi din partea autoarei. Deci, nu a fost nevoie de o muncă de redactare, ci poate, într-adevăr, de un ochi lucid, pentru că relația actriță-regizor, după atâția ani de colaborare și spectacole, poate deveni, pentru un ochi din afară, foarte tensionată. Este o carte care cred eu că se citește pe nerăsuflate, pentru că începe ca o teză de doctorat, cu partea de teorie necesară, dar ușor, ușor, se… se transformă și pe măsură ce autoarea își aduce mărturisirile în scenă, se citește pe nerăsuflate, pentru că vrei să vezi și următorul spectacol cum s-a mai continuat, ce s-a mai petrecut între între actriță și regizor pe scenă și la repetiții. Și finalul spuneam că e unul dublu, cum câteodată vedem regizorii că îl practică, nu întotdeauna este benefic pentru spectacole, dar acum, pentru că carte este… este extraordinar, spun eu, pentru că, pe lângă mărturisile Adei, vin și mărturisiri la fel de sincere ale unor actori de cursă lungă care au lucrat cu Radu Afrim, nu doar la Iași, ci și la… la București, la Național, la Odeon, la Târgu Mureș, la Craiova, actori, așa cum deja a apărut adjectivul, „afrimieni”. „O schiță de profil” îi spune autoarea.

Prof. univ. dr. Călin Ciobotari, directorul Școlii Doctorale de Teatru din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, a fost îndrumătorul Adei Lupu pe calea cercetării doctorale despre „universul afrimian”. Acesta insistă pe ideea că lucrările de cercetare trebuie să depășească sfera academică și să se adreseze și comunității.

Ioana Soreanu: Ați coordonat lucrarea de doctorat a Adei Lupu, care s-a transformat în această carte. Aș vrea să fac trimitere și la Conferința de săptămâna aceasta de la Școala Doctorală de Teatru, despre cercetarea doctorală ca act de cultură. De ce este această lucrare a de Lupu un act de cultură și de ce ar trebui să intereseze comunitatea?

Călin Ciobotari: În primul rând, e o mare satisfacție pentru un conducător de doctorate să aibă parte de astfel de concretizări ale unei teze, ale unei cercetări, în cărți de succes, în cărți de mare circulație. Eu cred foarte mult în ideea asta de suprapunere între doctoratură și cultură. Există prejudecata că o cercetare doctorală e musai ceva rigid, ceva tern, rece. Or, cred că putem depăși zona aceasta și tipul acesta de opinie nejustificată, mai ales când o avem ca doctorandă pe Ada Lupu. Cartea pe care a scos-o din cercetarea foarte serioasă pe care a făcut-o asupra esteticilor lui Afrim ne pune în situația de a avea o nouă perspectivă asupra celui mai important regizor din ultimele două decenii, ceea ce cred că e un efect formidabil al unei cercetări doctorale. Legat de Conferința de care pomeneați, ea va pune în discuție exact provocarea aceasta ca doctorandul să se gândească mereu nu doar la metodologii și la rigori ale cercetării, ci și la comunitățile pentru care scrie. Altfel, cercetarea rămâne ceva per se, ceva în sine. Or, scopul meu, ca și conducător de doctorat și director de școală doctorală, e să privesc un pic pragmatic-afectiv toată povestea asta cu doctoratul.

Evenimentul de aseară (n.r. marți, 3 decembrie) și premiera spectacolului „Zi de bucurie”, în regia lui Radu Afrim, fac parte din programul Zilelor Teatrului Național din Iași, care se desfășoară până vineri.