#StareaEducației: (INTERVIU) Lia Stoica, specialist în pedagogie preșcolară: “De la doi ani, copiii au nevoie de socializare, iar între pedagog și copil trebuie să existe o relație de încredere. Noi, adulții din viața copiilor, suntem stâncile lor.”

Publicat de Andreea Drilea, 2 mai 2024, 09:01

“Investiția în educație timpurie este una dintre cele mai importante investiții pe care o societate le poate face”, spunea James Hackman, profesor de economie și laureat al Premiului Nobel. Învățarea timpurie se referă la procesul de acumulare de cunoștințe și dezvoltare care are loc în primii ani de viață ai copilului, înainte de începerea școlii.

Specialiștii în psihologie spun că primii cinci ani de viață ai celor mici sunt esențiali în devenirea acestora, iar abilitățile formate în copilăria timpurie sunt esențiale pentru reușita la școală și mai târziu pe piața forței de muncă.

Suedia este țara din Europa care alocă unul dintre cele mai mari procente din PIB educație, aproximativ 7%. Principiul de bază al sistemului de învățământ suedez este accesul la educație indiferent de statutul social, etnie, religie sau sex, iar fiecare copil are locul lui bine stabilit la creșă sau grădiniță.

Lia Stoica, invitata colegei noastre Andreea Daraban, a lucrat ca profesor de grădiniță în Suedia timp de 6 ani, asta după ce anterior a finalizat și studii superioare de Pedagogie Preșcolară la Stockholm. A revenit de curând în România, unde este implicată în mai multe proiecte educaționale.

Andreea Daraban: Ai declarat recent într-un interviu că Suedia este o țară care își iubește mult copiii și asta deoarece procesul educațional are cu adevărat copilul în centru. Ce înseamnă de fapt, asta? Cum se traduce în materie de strategii educaționale?

Lia Stoica: Suedia este o țară care investește material în formarea profesorilor în primul rând și îl pune la dispoziția tuturor copiilor, grădinițelor. Creșe nu mai există. Se începe grădinița la un an și în același loc ai și copii de un an și copii de 5 ani, deci nu se mai face diferențierea pe vârste, tocmai pentru că s-a stabilit că e foarte bine să lucreze între vârste, deci nu doar cu copii de vârsta lor, ci și cu copii mai mari sau mai mici. Teoretic, eram patru grupe, două cu copii mai mici, două cu copii mai mari. Foarte multe activități le fîceam împreună, cei mai mari îi ajutau pe cei mai mici, deci se lucra între grupe, nu fiecare individual cu grupa lui. Există un curriculum, există recomandări, dar fiecare grădiniță este cumva independentă să-și formeze modul de lucru. Profesorii și educatorii împreună cu directorul au independența de a-și stabili modul de lucru, dar cu un curriculum comun.  Ce pot să spun despre istoricul lor? În anii 80, grădinița costa și era o sumă deloc neglijabilă și atunci accesul era destul de limitat. Și oamenii pur și simplu au ieșit în stradă.  Au protestat profesori, părinți, s-a pus presiune pe politicieni până s-au luat anumite măsuri. S-a făcut o reformă reală, astfel încât în anii ‘90 sistemul preșcolar a început să fie pentru toți copiii, indiferent că părinții erau încă în școală sau șomeri sau în concediu pe caz de boală, de exemplu, toți copiii au început să aibă dreptul la grădiniță.

“În Suedia, nu există grădiniță, indiferent de tipul ei, care să coste mai mult decât alocația pe lună a unui copil.”

Andreea Daraban: Grădinițele se plătesc sau sunt subvenționate de stat?

Lia Stoica: Copiii sunt subvenționați de stat. Deci există un sistem destul de unic lume, un parteneriat privat-stat. De exemplu, eu pot să-mi deschid o grădiniță privată în Suedia. Banii vin de la comună, pentru fiecare copil, dar cum ne bucătărisim noi salariile și alte chestii sunt strict treabă privată și poți să faci un profit de maximum 2%. Dar ca idee, nu există grădinițe, indiferent de tipul ei, care să coste mai mult decât alocația pe lună a unui copil. Un copil are în jur de 150 euro alocația lunară. Doi părinți, ambii care lucrează full-time, plătesc această taxă maximă, adică de 150 euro. N-am văzut în România studii care să spună clar cât costă un copil care merge la grădiniță de la ora 7:00 dimineața și până la ora 6:00 seara. Ce înseamnă asta, câte mese sunt, ce materiale didactice sunt necesare, astfel încât să se poată calcula cât costă un copil pe lună sa-l ții la gradiniță. În Suedia se face acest calcul și atunci pentru fiecare copil este alocată o anumită sumă.

Andreea Daraban: Înțeleg că dacă părintele nu muncește, nu-și poate duce copilul la grădiniță decât un număr limitat de ore. Este condiționat?

Lia Stoica: Da, sunt anumite condiționări.  Dreptul este al copilului.Și atunci, pentru copiii ai căror părinții sunt, de exemplu în șomaj sau își caută de lucru sau sunt în creșterea altui copil, a unui bebeluș, copilul mărișor are dreptul, în funcție de comună, să meargă la gradiniță de la 9:00 la 14:00, de la 9:00 la 15:00, în fiecare zi, iar  vinerea este liberă, de exemplu. Există un anumit program, dar toți copiii au dreptul să vină la grădiniță, un minim de ore.

Andreea Daraban: Cum arată o zi din viața unui profesor de grădiniță în Suedia?

Lia Stoica: Eu lucram full-time, deci lucram 8h/zi, dar aveam și colege care lucrau 80%. Profesorul este responsabil pentru grupă. De exemplu, ultima grupă cu care am lucrat avea 25 de copii, între care un băiețel cu autism, care avea dreptul la un pedagog însoțitor care să lucreze în mod special cu el. Și mai aveam două colege, educatoare, deci care făcuseră Liceul Pedagogic.

Andreea Daraban: Erați patru adulți la o clasă de 25 de copii.

Lia Stoica: Da, iar una dintre educatoare  stătea 99% din timp cu copilul cu autism, dar veneau și cu noi pentru că la ei,  copiii cu dizabilități sau cu anumite probleme sunt în învățământul de masă. Copiii cu autism, copilul cu sindrom Down, chiar și copilul în scaun cu rotile, merg la grădinițele obișnuite tocmai în ideea de a socializa. Pentru că au nevoie enormă, atât copiii tipici cât și cei cu CES (cerințe educaționale speciale) să socializeze între ei. La 6:30 se deschidea grădinița, primeam copiii, mâncam micul dejun de la 7:30 la 8 și, la 8 deja ne îmbrăcam și ieșeam în curte. Curtea grădinițelor este mare. Cam toate grădinițele, inclusiv chiar în orașele mari, în Stockholm de exemplu, au o curte destul de mare, care să aibă spațiu, nisip și în apropiere să existe un parc, dacă nu e pădure. Stăteam în curte până la ora 9:00, când fiecare grupă mânca fructul, iar ulterior ne împărțeam. Eu, de exemplu, mergeam, într-o zi cu o treime din copii în pădure. O altă colegă stătea cu o treime înăuntru și aveau de realizat un proiect. Mereu aveam  diverse proiecte,  iar cealaltă educatoare stătea cu copiii în curte împreună cu restul colegilor care rămâneau în curte. Când mergeam cu copiii în pădure, aveam anumite tematici. Toamna adunam ciuperci sau afine, discutam foarte mult despre ce se întâmplă cu natura, cu păsările, cum trebuie să avem grijă de natură. Copiii alergau, se cocoțau în copaci. Aveam anumite proiecte care erau semestriale sau chiar se desfășurau pe parcursul  un an. Am avut proiecte foarte frumoase despre circuitul apei în natură, de exemplu.  După plimbarea prin natură, ne adunam pe la 11:30 la grădiniță cu toții, iar la 12 era servit prânzul. Copiii de pe la 2 ani jumate – 3 ani nu mai dorm după amiaza în Suedia. Dar aveam momentul de stat liniștiți. Citeam o carte, ca după prânz să stea un pic să se liniștească, iar  pe la 13:30 ieșeam iarăși în curte.

Andreea Daraban: Și copiii care dormeau? Erau și o parte care dormeau, bănuiesc.

Lia Stoica: Copiii foarte mici, da. Cei de un an – doi dormeau. Aveau o cameră în care se întindeau  niște salteluțe pe jos. Era o cameră obișnuită, nu era un dormitor special. În camera de activități se întindeau pur și simplu niște salteluțe și ei își luau păturica și dormeau cam o oră.  La alte grădinițe am avut copii mici care stăteau afară în căruț și iarna, deci copiii dormeau afară.

Andreea Daraban: Ceilalți care nu dormeau…

Lia Stoica: 20 de minute citeam după-masa de prânz, discutam, aveam mici discuții, încă vreo oră își făceau ei mici activități, care nu erau neapărat ghidate de noi, deci erau activitățile libere. Pe la 13:30 ne schimbam, mergeam la toaletă și ieșeam afară din nou.

Andreea Daraban: Și la cât se încheia programul?

Lia Stoica: Grădinița se închidea la 17:30 sau la 18:00. Copiii erau luați de la grădiniță în jur de ora 16:00, marea majoritate.

Andreea Daraban: Așadar, copiii încep grădinița de la un an și o finalizează la ce vârstă?

Lia Stoica: În anul în care fac 6 ani merg la școală și dacă fac în ianuarie 6 ani, și dacă fac în decembrie, în acel an, ei în august încep clasa zero.

“Studiile arată că este un șoc foarte mare pentru copii când trec de la grădiniță la școală și apoi când trec din clasa a IV-a în clasa a V-a. Mie mi se pare că în România nu se dă o importanță reală și serioasă acestei treceri.”

Andreea Daraban: Copiii care termină grădinița în Suedia trebuie să dobândească anumite abilități fără de care nu pot intra la școală?

Lia Stoica: Nu. Nu trebuie nimic. Evident că sunt anumite abilități la care ne uităm noi pedagogii, profesorii. În același timp, părinții merg cu copiii la pediatru. Sunt anumite vizite anuale obligatorii care țin de motricitate, dar nu trebuie ca ei să știe să citească sau să știe să adune, nu. Vorbim de abilități fizice și cognitive care pot să ne spună că este un copil ce se dezvoltă într-un ritm normal. Aveam și copiii despre care ne dădeam seama că ceva nu este chiar cum ar trebui și împreună cu părinții, împreună cu medicii se ajungea la un diagnostic, de exemplu, ADHD sau dislexie sau autism și atunci se lucra un pic în plus sau diferit. Dar la intrarea în școală, nu au nevoie să știe ceva anume. În anul în care se întâmpla ca ei să intre la clasa zero, deja noi din iunie adunam copiii, mergeam la școlile unde erau arondați și cunoșteam viitoarele profesoare. Sunt doi profesori în primele clase, clasa zero și clasa întâi și cunoșteam cele două viitoare profesoare și puteau să socializeze, puteau să vadă ce înseamnă școala, ce se așteaptă de la ei, ca să nu fie un șoc foarte mare trecerea.  Pentru că și din studii și din experiența personală am realizat ce șoc foarte mare pentru copii când trec de la grădiniță la școală și apoi când trec din clasa a IV-a în clasa a V-a. Mie mi se pare că în România nu se dă o importanță reală și serioasă acestei treceri. 

Andreea Daraban: Pe ce se pune accentul în educația preșcolară?

Lia Stoica: La ei se lucrează viu și se fac studii tot timpul. În același timp, zilele trecute citeam că suedezii și-au dat seama că unii copii ajung la școală și nu mai au aceeași mobilitate și aceeași motricitate pe care o aveau până în ultimii ani. Asta însemnând că poate s-a pus ca mult accentul pe proiecte și alte lucruri care se desfășoară în clasă, în loc să se păstreze un echilibru  între ieșitul afară  și lucrul în interior și pur și simplu se reîntorc și la treaba asta, respectiv cât mai multe activități controlate de mișcare.

          “Copiii de 3 ani nu sunt pregătiți să învețe conștient scrierea și citirea.”

Andreea Daraban: Se pune foarte mult accentul în educația preșcolară pe mișcare de orice fel, ieșit în aer liber, cunoașterea naturii.

Lia Stoica: Creierul copiilor încă nu e pregătit să învețe conștient scrierea și citirea de la 3 ani. Când auzi, ”copilul meu la 3 ani știe să scrie, să citească”. Nu, e de fapt o  copiere a unei imagini. Pentru copiii de 3-4 ani acele litere sunt o poză, iar ei copiază imaginea. Și atunci nu este o prioritate să știe să scrie sau să citească, ci să li se pună la dispoziție. Trebuie să lucrezi cât mai mult pentru a-i face conștienți de ceea ce observă. Asta era treaba noastră. De asemenea, citeam foarte mult cu copiii. Era un citit conștient.

“Toți ar trebui să avem niște cursuri de prim ajutor, dar când lucrezi în învățământ, cu atât mai mult.”

Andreea Daraban: Te-ai întors în România, ai lucrat în grădinițele de la noi?

Lia Stoica: Am lucrat într-o grădiniță privată timp de șase luni și am intrat cu foarte mult entuziasm și dorință de a arăta și de a face, mai ales că teoretic mi s-a dat să mă ocup de grădiniță, să vin eu cu ideile alea bune de afară. Și m-am lovit de niște ziduri la care nu mă așteptam.  Și nu din partea părinților.Ttoată lumea îmi spunea de părinți, fiind vorba de București, mediul privat, deci un anumit nivel financiar al părinților. Cu ei chiar am discutat foarte deschis. În schimb m-am lovit de faptul că colegele mele nu aveau neapărat studii, nici asta nu mi s-a părut foarte ok. Aveam câteva colege care aveau studii de psihopedagogie sau cursuri Montessori, dar aveam și colege, care de altfel erau niște femei extraordinare, dar nu aveau baza. Faptul că ai un copil acasă, nu te face neapărat un pedagog bun din punctul meu de vedere și invers, să știți că și invers sunt de acord cu asta. Ce m-a șocat a fost că niciuna dintre ele nu avea curs de prim-ajutor. Noi lucram cu copii micuți. Copiii se accidentează, se întâmplă să le rămână mâncare în gât, trebuie să știm cum să acționăm în astfel de situații. Eu nu pot să spun unor părinți: aduceți-vă la noi copiii, când pur și simplu nu putem să le garantăm siguranța. Eu am făcut, anual, în Suedia, cursuri de prim-ajutor. Noi toți ar trebui să avem niște cursuri de prim ajutor, dar când lucrezi în învățământ cu atât mai mult. După aceea, au mai fost chestiuni legate de activități. Trebuie să facem doar activități care costă bani. Deci dacă mergem într-un parc, care nu costă bani, nu e bine. Senzația patronului e că noi, educatoarele, când eram în parc cu copiii, stăteam pe bancă și beam cafea. Când de fapt munceam mai mult. Pentru că eu am urcat pe toate toboganele și pe toate leagănele din parcul respectiv. Și m-am lovit și de faptul că unii copii, mai ales în zona urbană, nu se mișcă, nu fac mișcare. Am fost șocată să văd copii de 5 ani care nu puteau să urce pe scara de sfoară din parc. Le era frică și nu urcaseră niciodată, deoarece părinților le era frică să nu cadă.

Andreea Daraban: Înțeleg că în Suedia se pune mult accentul pe mișcarea fizică, mai puțin la noi în România, din păcate avem o mare problemă în acest sens. Copii care nu fac niciun sport, copii care nu fac nici măcar orele de Educație Fizică.

Lia Stoica: Dezvoltarea creierului, tot ce ține de cognitiv, să poți să scrie, să poți citi, sunt corelate direct cu mișcările fizice.  Nu poți să dezvolți un copil sub o cupolă de sticlă, să nu se miște deloc, dar să te aștepți să aibă niște rezultate la școală extraordinare. Cel puțin până la 6 ani au nevoie enormă de mișcare fizică.

“Între pedagog și copil este nevoie de o relație de încredere, pentru că pentru copii, mai ales în primii ani de școală, adulții sunt cei mai importanți în viața lor.”

Andreea Daraban: Ce pierde un copil care nu merge la grădiniță?

Lia Stoica: Le spuneam și celor din Suedia, că eu nu m-aș grăbi chiar la un an să arunc copilul în grădiniță. Să pot să-l aduc și să și lucrez în același timp câte un pic, mi se pare ideal. Deja, de la 2 ani au nevoie de socializare, învață unii de la alții foarte mult. Sunt anumite activități care le dezvoltă, așa cum spuneam, motricitatea mare și cea fină. Poate părinții nu știu cum să fac acasă.  Grădinița ar trebui să fie un complement al casei, nu să înlocuiască casa sau să fie considerat un loc în care nu avem de ce să aducem copiii, că nu învață nimic. Ne mirăm că sunt situații în care copii de 9-10 ani nu știu să se ducă la toaletă singuri, să se îmbrace singuri. M-a fascinat în Suedia să-i văd pe ăștia mici, de un an și ceva, cum mâncau singuri. Deci, la suedezi nu “se dă în guriță”. Stai frumos la masa, sunt patru-cinci copii la masă, cu un adult care merge printre ei, fiecare cu blidul de mâncare pe masă și li se pune în farfurie. Și după aia, cu lingura își pun jumate pe ei, nu contează, dar învață, inclusiv asta reprezintă antrenarea motricității. După care, tot așa mici, drăgălași și plini de mâncare cum erau, își luau farfuria și resturile le vărsau într-o gălețică, apoi puneau farfuria, tacâmul și paharul pe un vagonaș mic, cu care venea mâncarea de la bucătărie. După care îi lăsam să se îmbrace singuri. Deci foarte, foarte mult am fost impresionată de cât de mult îi lasă să învețe singuri. Între pedagog și copil este nevoie de o relație de încredere, pentru că pentru copii, mai ales în primii ani de școală, adulții sunt cei mai importanți în viața lor. Deci sunt părinții acasă și după aia este educatoarea la grădiniță, iar apoi învățătoarea la școală. Suntem stâncile lor. Copiii vin la noi cu toată încrederea din lume. Prefer să le spun uneori copiilor că nu știu răspunsul la o anumită întrebare de-a lor sau că nu putem face în acest moment ceva ce își doresc, decât să-i mint. Mie mi se pare esențial să aibă încredere. Încrederea asta vine dintr-o anumită căldură, fermitate, dar cu blândețe, cu explicații. Deci acea mică explicație care e absolut esențială chiar și în fața unui copil de 3 ani.

Andreea Daraban: Educația timpurie face diferența atunci când un copil începe școala?

Lia Stoica: Din punctul meu de vedere, da. De aceea e atât de importantă cum este făcută, cum este relația părintelui cu grădinița, cu educatorii, cu profesorii. Un copil care a socializat, căruia i s-au dat primele aripi, căruia i s-a spus că poate face anumite lucruri, va intra mult mai deschis și mai încrezător în școală.

Varianta audio a interviului:

Lia Stoica a finalizat studii de pedagogie preșcolară la Universitatea din Stockholm și are o experiență de 8 ani de lucru cu preșcolari și adolescenți, atât în Suedia cât și în România, fiind implicată, totodată, și în proiecte de educație non-formală.