#StareaEducației (INTERVIU) Liliana Romaniuc, președinte al Asociației Române de Literație: ”Evaluarea profesorilor, în cele mai multe sisteme educaționale, nu are o miză salarială. Miza este să-l ajut pe profesor să devină mai bun, pentru a genera mai multă învățare în clasă.”
Publicat de Gabriela Rotaru, 11 aprilie 2025, 10:01
Evaluarea cadrelor didactice a revenit în atenția opiniei publice, după ce premierul Marcel Ciolacu a declarat, săptămâna trecută, că profesorii din România vor fi evaluați anual de pe o platformă online, cu analize ale performanțe elevilor și feedback de la colegi și directori ai școlii, iar aceste evaluări vor influența direct salariul dascălilor.
Oamenii de la catedră au reacționat la aceste afirmații, la fel și sindicatele, precum și organizațiile de părinți sau cele de specialitate. Numitorul comun al tuturor celor care și-au exprimat opinia a fost modalitatea de evaluare și felul în care aceasta ar putea fi realizată.
Colega noastră, Andreea Daraban, a discutat despre acest subiect fierbinte, care a aprins spiritele în sistemul educațional, cu doamna Liliana Romaniuc, președinte al Asociației Române de Literație, fost inspector general al Inspectoratului Școlar Județean Iași, fondatoarea Colegiului ”Richard Wurmbrand” din Iași.
Andreea Daraban: Există în prezent un sistem de evaluare a cadrelor didactice din învățământul preuniversitar. Și, dacă da, cum se face această evaluare?
Liliana Romaniuc: Da, există un sistem de evaluare a cadrelor didactice, care constă într-o fișă ce conține un număr de itemi, de criterii după care se face evaluarea profesorilor și această evaluare se face pe trei niveluri. Un prim nivel este cel al autoevaluării. Cadrul didactic se autoevaluează și-și acordă un anumit punctaj, după care un coleg din catedră face lucrul acesta și în final se aprobă punctajul respectiv în ședințele consiliului de administrație. Problema nu este în primul rând legată de faptul că nu ar exista o evaluare a cadrelor didactice, ci cred că m-aș duce mai mult în direcția a ceea ce conține fișa respectivă. Mulți colegi spun că în fișa de evaluare sunt incluse foarte multe aspecte care țin de activități ce nu au legătură directă cu activitatea principală a profesorului, și anume generarea de învățare la elevi, la oră, la clasă. Sunt punctate activități care țin de aspecte ce nu pot fi atinse sau nu pot fi realizate de exemplu în mediul rural pe de o parte, pe de altă parte sunt și multe activități care au legătură cu dimensiunea aceasta administrativă, gestionarea anumitor probleme care apar și care sunt în sistemul de educație.
Andreea Daraban: Spuneați că există itemi de evaluare. Se autoevaluează cadrul didactic, este evaluat de un coleg de specialitate din cadrul catedrei respective, dar directorul are un cuvânt de spus?
Liliana Romaniuc: Da, apoi evaluarea finală și se face o medie a punctajelor respective.
” Prea puțini dintre profesorii noștri au acces la gradația de merit și de asemenea, cred că mulți dintre ei nici nu mai fac dosarul respectiv, fiind consumator de energie și de timp.”
Andreea Daraban: Există în prezent un sistem de recompensare a cadrelor didactice pe criterii de performanță?
Liliana Romaniuc: Există, poate că nu este chiar atât de explicit exprimat și nu este, cred eu, perceput ca existând de către destul de mulți dintre profesorii noștri. Este vorba despre gradația de merit, care oferă un plus de 25% la salariu. Și dacă îmi amintesc eu bine, cred că este pe o perioadă de 3 sau 4 ani. A-ți depune dosarul pentru această gradație de merit presupune o muncă, cumva, lipsită de sens, pentru că aduni foarte multe documente, faci un dosar întreg. Asta este ceea ce spun profesorii.
Andreea Daraban: Dar ce contează la gradația de merit? Ce se evaluează?
Liliana Romaniuc: Există și acolo o fișă care se completează cu tot felul de activități din școală, activități din afara școlii, participarea la concursuri, participarea la scrierea de programe, publicații, implicarea în școală. Sunt multe, multe aspecte incluse acolo. E o fișă destul de complexă și cumva adună rezultatele tale. Tu trebuie să vii cu dovezi, care se referă la acele aspecte din ultimii ani. Există acest lucru. Din păcate, prea puțini dintre profesorii noștri au acces la gradația de merit și de asemenea, cred că mulți dintre ei nici nu mai fac dosarul respectiv, fiind consumator de energie și de timp. Pe de altă parte, sunt mulți profesori care fac lucruri absolut deosebite la clasă și cred că acesta este lucrul cel mai important în final și care, de exemplu, nu au participat în grupuri de lucru la nivel național, nu sunt autori de manuale, nu sunt autori de resurse educaționale deschise, nu sunt autori de curiculum, dar fac niște lucruri absolut extraordinare la clasă pierd aceste puncte și nu pot să obțină gradația de merit respectivă. Din punctul meu de vedere, cred că e bine ca școlile să aibă cât mai multă autonomie. Cred că și aspectul acesta legat de recompensare, cum i-ați spus, a rezultatelor profesorilor și a muncii lor, ar putea cumva să fie adus mai mult la nivelul școlii. Desigur că și aici există discuții, că ar putea să existe subiectivismul directorului. Da, există modalități prin care analizele să poată fi făcute de către o comisie, astfel încât să obiectivăm cât mai mult posibil procesul acesta.
”Performanța, în general, în alte sisteme educaționale, se referă în primul rând la învățare și la progresul pe care fiecare elev îl face în învățare.”
Andreea Daraban: Cum definim performanța în sistemul educațional? Care sunt criteriile când vorbim despre performanță, la ce ne raportăm mai exact?
Liliana Romaniuc: E o întrebare bună și cred că noi suntem într-un moment în care trebuie să redefinim niște concepte. De exemplu: Ce înseamnă performanță? Ce înseamnă o școală bună? Ce înseamnă un profesor bun? Opinia mea cu privire la asta este fundamentată pe de o parte, pe ce spun studiile și cercetările și pe de altă parte, cumva, pe contextul nostru cultural, social, pentru că până la urmă facem educație în România. Performanța, în general, în alte sisteme educaționale, se referă în primul rând la învățare și la progresul pe care fiecare elev îl face în învățare. De asemenea, performanța se mai referă și la capacitatea sau abilitatea sau eforturile pe care profesorii sau școala le fac pentru incluziunea tuturor elevilor în procesul educațional, în a-i ține pe elevi cât mai mult la școală. Performanța este în primul rând legată de ceea ce face profesorul la clasă, cu elevii.
”Există peste 300 de factori care influențează învățarea. Dar am câțiva indicatori care îmi arată dacă în clasă are loc învățare. Un astfel de indicator este și relația de sprijin profesor-elev. Aceasta se traduce prin faptul că elevii au curajul să întrebe atunci când nu înțeleg ceva, indiferent cât de banal este lucrul respectiv.”
Andreea Daraban: Cum evaluăm acest lucru? Cum poate fi măsurată eficiența unui profesor în predarea unei lecții? Ce indicatori ar trebui să fie luați în considerare?
Liliana Romaniuc: Ne putem referi la lecție sau ne putem referi la ceva mult mai amplu, așa cum ați spus, la rezultatele elevilor și progresul pe care aceștia îl înregistrează în învățare. Există un concept care se numește învățarea vizibilă. Fiecare lecție trebuie să fie, în primul rând, generatoare de învățare pentru elevi. O lecție reușită este o lecție în care elevii înțeleg și învață, cât mai mulți dintre ei. Acum o să-mi spuneți și pe bună dreptate, că elevii nu sunt toți la același nivel. Avem în clasă elevi de niveluri diferite, două, trei, patru niveluri chiar. Spun că o lecție este reușită, atunci când eu, ca profesor, prima dată cunosc nivelurile la care sunt elevii mei din clasa respectivă și doi, fiecare dintre elevi, indiferent de nivelurile la care ei sunt, înregistrează progres, înțeleg ceva conform cu nivelul la care el este. Conceptul acesta de învățare vizibilă, se referă la faptul că învățarea este o călătorie pe care o fac împreună, profesorul și elevii, și învățarea trebuie să fie vizibilă atât pentru elevi, cât și pentru profesor. Altfel spus, eu ca profesor, să pot vedea învățarea prin ochii elevului și elevul să devină propriul lui profesor. Pentru a vedea învățarea aceasta vizibilă, există câțiva indicatori. Există în primul rând mulți factori, peste 300 de factori care influențează învățarea. Dar eu am câțiva indicatori care îmi arată mie dacă acolo are loc învățare. Pentru că dacă are loc învățare, atunci eu trag concluzia că este o lecție bună, este o lecție reușită. Profesorul face performanțe acolo. Există și alt tip de performanțe, hai să zicem de un alt nivel: olimpiade, concursuri, dar nu mă refer la acestea acum. Sunt importante, foarte importante. Un indicator este măsura în care elevii sunt implicați, angajați în învățare. Dacă elevii lucrează în timpul orei și dacă profesorul facilitează activități prin care elevii să lucreze în perechi, individual, în grupuri, acesta este un indicator care îmi spune mie că acolo se va produce învățare. Un alt indicator este relația de sprijin profesor-elev. Eu sunt în clasă pentru a sprijini fiecare elev să progreseze în învățare. Această relație de sprijin se traduce prin faptul că elevii au curajul să întrebe atunci când nu înțeleg ceva, indiferent cât de banal este lucrul respectiv. Elevilor nu le este teamă să greșească, pentru că ei știu că eu, ca profesor, voi folosi greșeala ca pe o modalitate prin care să generez mai multă învățare, și nu pentru pedeapsă. Nu vreau să spun că elevii se trag de șireturi cu profesorii. Nu despre asta este vorba. Ci doar faptul că elevii nu trăiesc emoțiile acelea negative de teamă, de stres, ci este o stare în care învățarea poate să aibă loc. Asta nu exclude, evident, respectul față de autoritatea profesorului, disciplina, atenția. Sunt o grămadă de alte lucruri care sunt foarte importante în procesul acesta. Există și alți indicatori, de exemplu, dacă elevii colaborează între ei, dacă se susțin unii pe ceilalți. Evident că sunt mult mai mulți, v-am dat doar câțiva care îmi spun mie ca observator sau ca evaluator, sau ca un coleg care vine și observă lecția unui alt coleg, în ce măsură în clasa respectivă are loc învățare sau nu. Dacă în clasă are loc învățare, evident vor urma și niște rezultate. Cred că trebuie să ținem cont de un alt element foarte important. Școlile noastre, în general, sunt extrem de diferite, sunt foarte diverse. Un al doilea aspect: între școlile din mediul rural și cele din mediul urban există un decalaj foarte mare. Progresul în învățare trebuie urmărit la orice școală. Dar, când mă uit la o școală din mediul rural care are un anumit context, în care, de exemplu, e foarte greu să-i aduci pe copiii la școală, un indicator poate fi și acesta: măsura în care școala, profesorii reușesc să reducă așa-numitul abandon școlar și să-i aducă pe copii la școală. Apoi zona de participare, mediul în care se desfășoară învățarea, resursele pe care le folosește profesorul la clasă. Sunt alți indicatori care îmi arată mie măsura în care are loc sau nu învățare în clasa respectivă. Învățarea este extrem de importantă.
”Nu cred că putem vorbi despre evaluarea profesorilor înainte de a avea standarde profesionale. De asemenea, cred că trebuie să ținem cont de ce spun elevii. Ei nu ne evaluează cunoștințele, nu au competențele necesare, dar pot evalua relația elev-profesor, mediul din clasă, dacă înțeleg lecția.”
Andreea Daraban: De către cine ar trebui să fie realizată evaluarea profesorilor? Ar fi binevenit un feedback din partea elevilor?
Liliana Romaniuc: Primul lucru pe care l-aș sublinia este că nu cred că putem vorbi despre evaluarea profesorilor înainte de a avea standarde profesionale și nu avem standarde profesionale funcționale, adică pe care să le folosim. Aș merge un pas mai în spate și aș spune că înainte de a face standardele profesionale, ar trebui eu, ca sistem de educație, ca decident, să mă uit la ce anume fac profesorii azi în școlile noastre. Altfel spus, să fac o analiză ocupațională. Păi, dacă facem o astfel de analiză ocupațională vom constata, și asta ne vor spune foarte mulți profesori, poate majoritatea dintre ei, că ei alocă foarte mult timp sau prea mult timp unor activități care nu au legătură directă cu învățarea și cu elevii. Altfel spus, acea zonă de birocrație și de hârtii cu care profesorii sunt din ce în ce mai mult încărcați. Această analiză ocupațională trebuie să o corelez cu idealul pe care eu îl am, cum vreau eu să arate sistemul de educație, cum vreau să fie absolventul, ce vreau să se întâmple în clasă. Plecând de aici, ar trebui să definim acele standarde de performanță și standarde, evident, de evaluare. Și după aceasta, ar trebui să vin cu instrumente cât mai obiective și cât mai clare, care trebuie corelate cu acele standarde despre care tocmai am vorbit. Majoritatea sistemelor educaționale au standarde de evaluare, doar Finlanda nu are și are sens, pentru că în Filanda, focalizarea este pe autonomia profesorilor și pe această încredere în etica profesională pe care aceștia o au, ceea ce este absolut în regulă. Restul sistemelor educaționale și m-am uitat, cred că la peste zece, unsprezece cele mai relevante din Europa, din Asia, din America de Nord și am observat că există standarde profesionale sau standarde de evaluare. Instrumentele pot fi fișe de evaluare, care sunt mult mai suple și mult mai clare decât ceea ce avem noi, cu trei-patru domenii, cu câțiva indicatori și apoi cu punctaje sau și mai simplu, dacă avem dovezi sau nu pentru asta. Pot fi asistențe la ore, fie o oră întreagă, fie secvențe din oră, după o fișă, de asemenea, foarte bine întocmită, clară și care este focalizată pe învățare. Pot fi interviuri, pot fi focus grupuri. Cam acestea sunt instrumentele de evaluare pe care le-am observat la sistemele de educație la care noi ne uităm cu admirație. Inclusiv Republica Moldova are aceste standarde și are un sistem de evaluare a profesorilor, aș spune eu, poate nu neapărat mai bun, dar mai clar decât cel pe care noi îl avem în în România. Cine ar trebui să facă evaluarea? În general, partea aceasta de evaluare revine managementului. Sigur că în companii sau în lumea aceasta non-educațională există compartiment de HR și acolo există persoane care se ocupă de evaluarea personalului. În cazul nostru, cred că nu știu dacă numaidecât directorul școlii. E clar că are un rol în povestea aceasta, dar există un tip de evaluare care se numește evaluare de tip 360. Și vă răspund și la partea a doua a întrebării, dacă elevii ar trebui să participe. În acest tip de evaluare te autoevaluezi, te evaluează cineva care este într-o poziție de autoritate, deasupra ta, te evaluează un coleg și de asemenea te evaluează dacă este cazul, cineva care îți este, să zicem, subaltern. Aceasta este o evaluare, sigur, mult mai complexă, dar în egală măsură mă gândesc că gradul de obiectivitate este mai mare și poate fi mai apropiată de realitate. Din punctul acesta de vedere, eu cred că trebuie să ținem cont de ce spun elevii. Nu ne evaluează cunoștințele, dar pot evalua ce am spus puțin mai devreme, relația dintre noi, mediul din clasă. Pot evalua dacă înțeleg sau nu lecția, și nu corectitudinea științifică, pentru că acolo ei nu au competențe. Dar pot spune dacă înțeleg sau nu înțeleg, sigur că asta are legătură și cu nivelul la care sunt ei. Dar și așa, dacă am o clasă, de exemplu, în care 90% 80% 70% dintre copii spun: noi nu înțelegem ce ni se predă în clasă, acesta ar trebui să fie un semn de întrebare. Și e un lucru esențial pe care vreau să-l menționez și din punctul acesta de vedere. Nu îmi place cum în spațiul public este dezbătută povestea aceasta cu evaluarea profesorilor. Evaluarea profesorilor, în cele mai multe sisteme educaționale, cred că în toate pe care eu le-am documentat, nu are o miză salarială. Miza este să-l ajut pe profesor să devină mai bun, pentru a genera mai multă învățare în clasă. Miza nu este să îl pedepsesc pe profesor, să-i arăt ce nu știe, ci miza evaluărilor, și asta este ce mi-aș dori în sistemul nostru de educație, un sistem de evaluare a profesorilor în care noi, profesorii, să avem încredere că trecând printr-o astfel de evaluare, vom afla care ne sunt punctele tari, care ne sunt domeniile în care trebuie să mai învățăm, unde trebuie să ne perfecționăm. Iar eu, ca evaluator, fie că este vorba de o comisie din școală, fie că este vorba de managementul școlii, trebuie să însoțesc profesorul pe drumul acela al îmbunătățirii.
”Noi trăim într-o țară și într-un sistem educațional în care de prea multe ori ținem sub preș niște realități ale sistemului.”
Andreea Daraban: Atunci cum facem aceste diferențe de salarizare între profesori, dacă nu ne raportăm la evaluare? Cum ar trebui plătit un profesor mai bine față de un alt coleg, la ce ne-am putea raporta?
Liliana Romaniuc: Aceasta este o discuție pe care noi, din nou, trebuie să o ducem. Personal, nu aș pleca de la aceasta, de la o diferențiere salarială. Eu aș pleca de la faptul că trebuie să îi ajut pe toți profesorii noștri să devină cât mai buni posibil pentru a-i ajuta pe copii și pentru a îmbunătăți învățarea la copii. Putem defini la un moment dat niște performanțe de excepție, care trebuie să ia în calcul, cred eu, atât performanța aceea de top, de excepție, pentru că aș face și aici o paranteză. La acea performanță contribuie ceea ce fac profesorii. Dar mai există cel puțin două elemente extrem de importante care intră în ecuație: munca pe care o depune copilul și capacitatea lui intelectuală. Și al doilea element, investițiile pe care părinții le fac în copiii respectivi. Sigur că există și excepții. Știți, noi trăim într-o țară și într-un sistem educațional în care de prea multe ori ținem sub preș niște realități ale sistemului. Din punctul meu de vedere, cum nu am miză, îmi pot permite să și spun lucrurile astea. Nu spun că e rău ca părinții să facă investiții în copii, nu. Ce vreau să spun este doar să încercăm să fim onești. Am rezultatele acestea. Eu, ca profesor, contribui fără doar și poate, dar contribuie și familia. Și am alt tip de performanță care este mai puțin discutată în spațiul public, și anume școlile din medii vulnerabile, în care copiii nu îți vin la școală, pleacă cu părinții în străinătate două-trei luni, revin, iar tu trebuie să recuperezi.Ori mi se pare o muncă incredibilă acolo. Și dacă tu, ca profesor, reușești să-l duci pe un astfel de elev către o Evaluare Națională peste cinci, peste șase, deja este o performanță. Pentru că acolo nu ai pe nimeni, ești doar tu profesor. Așadar, există aceste situații cumva la extreme, cred că ar trebui punctate într-un fel, recompensate, dacă vreți într-un fel, pentru că la asta v-ați referit, dar n-aș face ca principiu de bază acest lucru, pentru că pe mine ca stat, pe mine ca sistem de educație mă interesează să-i am pe toți profesorii cât mai buni posibil pentru elevi.
”Cred că titularizarea ajută, în mod special, la asigurarea continuității în școală și a stabilității în sistemul de educație. Personal, aș pleda pentru titularizarea la nivelul școlii.”
Andreea Daraban: Cum ar trebui motivați profesorii? Ar fi o idee ca aceasta să pornească de la angajarea în sistem? Mă refer aici la examenul de titularizare. Am citit opinia unui profesor care declara că examenul de titularizare ar trebui să fie modificat sau chiar desființat. Și el a motivat că examenul actual nu permite existența unei concurențe autentice între profesori.
Liliana Romaniuc: Aici sunt două lucruri. Personal, nu cred că trebuie să existe numaidecât o concurență între profesori, ci aș zice că fiecare dintre noi trebuie să concurăm cu noi înșine, pentru că suntem foarte diferiți, avem clase diferite, avem contexte diferite, școli diferite și sistemul de educație nu este ceva din zona de business. Sigur că e importantă concurența, nu vreau să spun că nu e importantă, dar aș pleca în primul rând de la concurența cu mine. Și asta aș transmite și copilului, să devin mai bun și mai performant azi prin comparații cu ce am fost ieri și mâine prin comparație cu azi, și nu să mă compar cu vecinul, pentru că nu avem nici aceeași capacitate intelectuală, nici aceleași abilități cognitive, nu avem nici aceleași medii, nu avem nici aceleași aspirații. Legat de titularizare, aceasta este o temă care a apărut în spațiul public în ultimii ani destul de mult și sigur, poate că are legătură și cu faptul că avem mai multe școli private acum și acolo există un alt mod de angajare. A existat o vreme în care am crezut că e bine să renunțăm la titularizare. Acum cred că titularizarea ajută, în mod special, la asigurarea continuității în școală și a stabilității în sistemul de educație. Cred că este important să avem o formă de titularizare. Personal, aș pleda pentru titularizarea la nivelul școlii. Argumentul principal ține de faptul că eu vreau să-l leg pe profesor de școală, în primul rând, nu de sistem. Pe de altă parte, în momentul în care o catedră dispare sau locul de muncă este amenințat, cred că trebuie să existe cumva niște reglaje. Mi se pare un pic prea obositor pentru profesori și cumva nedrept pentru unii trecerea prin atâtea examene an de an și faptul că nu reușesc să obțină o catedră, un post, îi uzează destul de mult, își pierd din entuziasm, din încredere. Aș duce cumva lucrul acesta la nivelul școlii, dar din nou, asta are legătură cu acordarea autonomiei școlii în ceea ce privește resursele umane, în ceea ce privește curriculum, în ceea ce privește dimensiunea financiară.
”Avem o problemă cu formarea inițială a profesorilor. Apoi, mai avem o problemă legată de modul în care sunt sprijiniți în școală să crească, să se dezvolte.”
Andreea Daraban: Experți ai Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică au recomandat României, în două rapoarte, să renunțe la examenul de titularizare sau să îl completeze cu metode de evaluare mai eficiente, cum ar fi recertificarea. S-a vorbit inclusiv despre contracte pe perioade determinate și cu posibilitatea de re-certificare, reînnoire. Ar fi mai motivați astfel profesorii?
Liliana Romaniuc: Este și acesta un model. Cred că este important să ținem cont și de contextul cultural, istoric al țării respective. Din punctul acesta de vedere, în România, sistemul nostru de educație are anumite caracteristici. Acest aspect al titularizării este extrem de important pentru profesori. Nu aș spune numaidecât că nu e bun, ci aș spune doar că ne-ar trebui o perioadă ca oamenii să înțeleagă lucrul acesta. Și înainte de a face orice schimbare de genul acesta, schimbare radicală, aș pilota mai întâi, pe școli din diferite medii, atât partea de evaluare, despre care am discutat puțin mai înainte, cât și povestea aceasta cu titularizarea. Din punctul acesta de vedere, Republica Moldova este un exemplu, pentru că la ei are loc o dată la cinci ani reconfirmarea gradelor didactice. Cred că ceva de genul acesta ne-ar putea ajuta și pe noi și când spun asta mă gândesc că ne-ar ajuta pe noi, profesorii, să ne menținem într-o formă academică corespunzătoare pe de o parte, pe de altă parte, exemple din alte sisteme educaționale în care nu există acest lucru și care funcționează foarte bine îmi arată că se poate și fără. Deci, cred că atunci când luăm astfel de decizii ar trebui să ne uităm, pe de o parte, la ce spun studiile și cercetările, iar ce ne spun are legătură în primul rând cu o bună formare inițială a profesorilor și avem o problemă acolo. Deci noi trecem direct la certificări, recertificări, dar nu ne uităm la cum au fost pregătiți profesorii inițial. Deci avem o problemă acolo, apoi la modul în care ei sunt sprijiniți în școală să crească, să se dezvolte. Nu vorbim despre lucrul acesta, dar avem așteptări de la ei. Abia după aceea mă duc către zona de evaluare, evaluare pe care, repet, ar trebui să o vedem ca pe o modalitate, un mijloc prin care îi sprijinim pe profesori să devină mai buni, arătându-le ce au de învățat, de ce cursuri au nevoie, planuri individualizate de învățare sau de dezvoltare profesională. Nu poți să aduci educația din Finlanda sau Singapore și să o clonezi aici, în România. Nu funcționează. Sunt niște modele absolut excepționale, dar nu funcționează, pentru că sunt culturi diferite, obiceiurile profesionale sunt diferite, relațiile sunt diferite, contextul politic economic, social, totul este diferit. Și atunci m-aș uita către ce se întâmplă acolo. M-aș uita la contextul nostru și apoi aș pilota, aș elabora niște modele și aș pilota doi- trei ani și aș vedea ce se întâmplă și abia după aceea aș merge către o politică educațională nouă în domeniul respectiv.
Varianta audio a interviului:
Liliana Romaniuc este profesor, trainer, facilitator de învățare, doctor în științele educației – management și leadership educațional, profesor asociat la Universitatea ”Al. I Cuza” din Iași, fost inspector general al Inspectoratului Școlar Județean Iași. A înființat și condus două școli private: una după curriculumul românesc și o școală Cambridge, în Iași. A treia organizație înființată este un ONG – Asociația Română de Literație. Misiunea acestei organizații este transformarea sistemului de educație, plecând din fiecare școală, clasă și cu fiecare profesor.
