Măreția mărginită de ape… Text si foto: Nicolae Tomescu

Publicat de nicolaetomescu, 24 martie 2015, 20:26 / actualizat: 25 martie 2015, 9:27

Grecia

25 Martie – Ziua Națională

***

Sunt situații în care adevărul și simplitatea constituie cea mai bună tactică… Dacă te încumeţi a lăsa în urmă pacea sau războiul obişnuinţei, iar cugetul te îndeamnă să-ți porți paşii, rătăcind, printre ignoranți și superficiali cu aere de atoateștiutori, este posibil să ajungi în/chiar să înțelegi cea mai mare insulă din Arhipelagul Dodecanez.

Aici, ca peste tot, nu pare indicat să ții cont de intențiile sau de sfaturile celor dinafara ta; vorbele lor nu sunt înţelese în lumea dinlăuntrul tău; vorbele tale vor părea rătăcite celor dinafara ta…

Cert este că Rhodos/Rodos a devenit un centru regional important al Greciei, datorită poziției sale, climatului și atracțiilor naturale. Cunoscută drept „Insula Soarelui”[1],

apare într-o odă a lui Pindar[2], ca rod al contopirii între zeul Helios[3] și nimfa Rhoda[4]. Solul fertil o acoperă (cel puțin dintr-o anume perspectivă), vegetația primește binecuvântare rostită cu jumătate de gură, iar cel mai înalt (dimensiune oarecum simbolică, prin comparație cu alte creste de pe glob) este vârful Atavyros (1.215 m),

/situat în sud-vest.

Capitala, Rhodos, se găsește în nordul insulei și este alcătuită din orașul antic, orașul medieval, orașul modern. Orașul antic, fondat în anul 408 î.Hr., pare pătruns de sentimentul de demnitate, de încredere în calitățile proprii, cuprinde ruinele templelor Atenei, ale lui Zeus și Apollo, Stadionul, Gymnasium-ul și Teatrul. Orașul medieval este înconjurat de zidurile ridicate de Cavalerii Cruciați, împărțit fiind în „micul Collachio” și „Marele Burgo”. Orașul modern are un caracter cosmopolit, cu majoritatea clădirilor înălțate în secolul al XX-lea.

„Libertatea călătoriei deschide mintea către posibilități nelimitate; dacă nu faci nimic neașteptat, nimic neașteptat nu ți se va întâmpla”, nuanțează romancierul britanic Fay Weldon. Situată în cel mai înalt punct al orașului-capitală, Acropola din Rhodos este locul celor mai importante descoperiri arheologice: templele Atenei Polias[5], al lui Zeus Polieus[6] și al lui Asclepius[7],

peștera nimfelor, baza, patru coloane, o parte din fațada marelui templu al lui Pythian Apollo[8], vechiul stadion

și teatrul.

În Rhodos Town, cel care vizitează de plăcere, liber să nu rămână pironit pe plajă sau să cadă în plasa așa-numitelor excursii populare, va gândi termenul Oraș medieval dincolo de semnificațiile gregare „oraș pustiu și ruinat” (cum ar fi Mystras, în sudul Peloponnes-ului). Spiritul sau instinctul care îndeamnă pe unii oameni să se supună orbește, să-și piardă cu totul individualitatea în mijlocul mulțimii din care fac parte, se poate verifica, fie și parțial, în orașul vechi din Rhodos,

adevărat cartier unde se agită (cel puțin 5 luni pe an) vreo 6.000 de suflete, în clădiri în care cavalerii medievali trăiau cu șase secole mai devreme. Monument unic în Europa, dacă nu chiar în lume, Orașul Vechi continuă să rămână divizat (mai mult cu sensul de a trasa diviziuni pe un instrument de măsură imaginar) ca pe vremea Cavalerilor Sfântului Ioan: partea de nord, care constituia fortăreața interioară a Cavalerilor, cunoscută sub numele de „Castello”, adăpostind clădirile oficiale, și partea sudică, numită „Chora”, în care locuiau europenii de dincolo de apartenența la Ordin, grecii și evreii. Cele două părți ale orașului erau separate printr-un zid care se insinua aproape paralel cu strada „Sokratous”, vechiul bazar. Pe timpul ocupației turcești, grecii au fost expulzați din Orașul Vechi, devenit zona exclusivă a celor prinși sub zodia Semilunei și evreilor; aveau voie să intre doar în timpul zilei, iar cei prinși în Orașul Vechi după lăsarea întunericului erau decapitați.

Nu am mers pe o cale prestabilită, dar am urmat, cu o anumită regularitate, două itinerarii…

Portul Mandraki sau „Limani Mandrakiou” este înțesat de legende, caracterul aparte al unui eveniment (istoric), al unui erou (mitic) sau al unui fenomen transformându-se, de-a lungul anilor, în beneficiul multor filme, cărți, povești. „Mandraki” este derivat din grecescul „mandri”, care înseamnă „țarc pentru oi”, din cauza formei ovale a portului adăpostit și (aproape) închis. A servit ca port militar pentru Cavalerii Sfântului Ioan, în perioadele în care aceștia apărau Orașul vechi, a fost gazdă primitoare pentru flota folosită împotriva navelor ne-creștine etc. Doi cerbi de Rhodos,

aflați în partea superioară a coloanelor, protejează, grațios, intrarea în port. Digul din latura estică a asistat la restaurarea celor trei mori de vânt bizantine;

tot acolo stă mărturie fortăreața Agios Nikolaos. Iar afirmația potrivit căreia portul servește, în zilele noastre, ca loc de acostare pentru iahturile de lux și vasele de croazieră,

sosite aici pe parcursul lunilor de vară, nu conține o ușoară batjocură la adresa cuiva sau a ceva, nu folosește semnificații opuse sensului lor obișnuit. La intrarea în portul mediteranean al insulei Rhodos, un arhitect necunoscut nouă, spre deosebire de sculptorul Chares din Lindos[9], nu s-a gândit la fenomenul ieșit din comun, surprinzător, atribuit forței divine sau altor forțe supranaturale, dar nici la numele sub care sunt atribuite 7 (șapte) monumente din antichitate, impresionante prin dimensiuni și realizare tehnică. Colosul din Rhodos / trebuie să fi fost o minunăție, o operă cu însușiri excepțional de frumoase, care uimește și produce admirație în zilele noastre, chiar fără a fi văzută. Atunci când Rhodos a devenit, în 408 î.Hr., capitala mai multor teritorii unite și cel mai important port comercial din regiune (unea Asia Mică de Europa), susținut de aliații săi conduși de Ptolemeu I al Egiptului, macedonenii au încercat să desfacă alianța, dar locuitorii orașului au rezistat eroic asediului; în cinstea victoriei repurtate s-a decis ridicarea colosului, o statuie care să-l cinstească pe Helios, drept mulțumire și slavă; oamenii aveau credința că zeul Soarelui a fost cel care i-a apărat și i-a ajutat să câștige în fața cotropitorilor. După cum observasem, sculptorul angajat în construcția statuii imense purta numele Chares din Lindos. Pentru atingerea scopului au fost folosite 15 tone de bronz, 9 tone de fier (metale provenite prin topirea mașinilor de război și ale armelor oștirii lui Demetrios, cel care atacase portul); pentru a da stabilitate statuii colosale de 33 de m înălțime, așezate pe un soclu de marmură înalt de 15 m, aceasta a fost umplută la bază cu cantități mari de pietre. Teoria conform căreia Colosul din Rhodos ar fi fost construit cu câte un picior pe fiecare mal rămâne doar o legendă, deoarece nu există atestări documentare în sensul invocat. Dar este aproape sigur că a străjuit intrarea în portul Rhodos timp de 56 de ani (282 î.Hr.-226 î.Hr.). Conform noilor cercetări, amplasamentul este (aproximativ) același cu intrarea actuală a Castelului Templierilor, cu fața către port, nu spre mare, așa cum se credea inițial. În afara „capacității de a săvârși fapte mari, vitejiei, spiritului eroic, bravurii”, colosul avea și rolul de a călăuzi corăbiile; se presupune că într-una din mâinile statuii ar fi existat o torță care ardea fără încetare. Răsăritul Soarelui ar creat clipe demne de admirație, razele reflectându-se pe suprafața de bronz, ceea ce a conferit chipului zeului o strălucire magnifică. În 225 î.Hr., ca urmare a unui cutremur, nu a faptului că s-ar fi s-a topit precum lutul, un picior al uriașului a cedat iar întreaga construcție s-a prăbușit. Oracolul a sfătuit locuitorii insulei să nu mai dea viață colosului de bronz. Acesta a rămas, preț de 800 de ani, în poziția în care s-a prăbușit, până când, în 653 d.Hr., cuceritorii arabi au vândut statuia unui evreu; dacă ar fi să dăm crezare legendei, 900 de cămile au cărat povara. Fiind născut din război, în război s-a întors: metalul topit luase, din nou, chipul unor arme și mașini de luptă. Desigur, nu trebuie să uităm faptul că a devenit și sursa de inspirație a sculptorului francez Auguste Bartholdi în ceea ce privește „Statuia Libertății”…

Din portul Mandraki, pornim către Poarta Elefterios și, prin aceasta, ajungem la Templul Afroditei

străjuit de vechiul arsenal.

Apoi… Ne încruntăm, amintindu-ne de spusele istoricului ceh Milan Hubl: „Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le șterge memoria.” În Rhodos, turcii au încercat să-i altereze pe greci; astăzi, grecii încearcă același lucru; Casa beyului,

lângă piața Argyrokastrou,

se găsește într-un stadiu asemănător înjosirii. Paradoxal, dacă ne gândim că Orașul Medieval Rhodos, aflat pe lista patrimoniului mondial UNESCO,

unul dintre cele mai bine conservate orașe medievale din Europa, poate fi recunoscut, de la distanţă, datorită zidurilor înalte care îl înconjoară.

Cândva, ritmurile vieţii oraşului erau guvernate de activităţi care se desfăşurau în cuprinsul său, de calendarul astronomic şi de cel religios, de voinţa conducătorilor; viaţa cotidiană trepida pe stradă sau în jurul câtorva edificii publice; noaptea, oraşul se retrăgea în interior. Strada Cavalerilor

este o relicvă medievală, pietruită, cu lungimea de 600 m; pe vremuri, ducea din Acropola Rhodos până în port; a devenit, la începutul secolului XVI, locul ideal pentru amplasarea hanurilor fiecărei națiuni;

numite „limbi”, aceste hanuri îi găzduiau pe cavalerii Ordinului Sfântului Ioan[10]. „Hanul Limbii Italiene”, construit în 1519, a fost urmat de Palatul familiei Villiers (insula Adam), construit prin 1521. Ridicat în anul (1492) în care Columb atingea pământul îndepărtatei Americi, „Hanul Franței” adăpostește Institutul de Limbă Franceză. După bolta hanului Auvergne, piața Marele Alexandru, Panaghia tou Kastrou.

Vis-a-vis de hanuri se află „Spitalul Cavalerilor”,

în care    s-ar fi cuvenit să vizităm Muzeul de Arheologie. După hanul Franței, pe o străduță din dreapta, Casa lui Djem (Djidjim), este la fel de discretă precum Biserica Agia Triada sau consulatul italian (fosta capelă a „Limbii Franceze”). Vechile clădiri construite de cavalerii secolului al XIV-lea au fost complet distruse în marea explozie (1856) – care a îndoliat Biserica Sfântului Ioan de Collachium, dar impresionează și hoteluri-bijuterie,

mai ales când sunt amplasate lângă vestigii.

Palatul Marilor Maeștri sau „Castello”

Palatul Marilor Maeștri. Vedere panoramică din Turnul cu ceas

este construit în cel mai înalt punct al orașului medieval, la nord-vest; silueta sa domină orașul și portul. Este o construcție care simbolizează forța, indisolubil legată de fortificații. A interpretat un rol activ în apărarea Rhodos-lui, fiind ultimul refugiu al populației în cazul în care așezarea era pe punctul să cadă în mâinile inamicului. De la sfârșitul celui de-al VII-lea secol al erei noastre, Palatul Marilor Maeștri, clădire oarecum pătrată, construită în jurul unei mari curți interioare, precum un fel de cetate bizantină timpurie, a continuat să joace rolul de apărare în epoca bizantină și în perioada cavalerilor Sfântului Ioan (1309-1522). Piața martirilor evrei

sau „Plateia ton Martiron Evreon” desemnează un alt punct de atracție din centrul istoric al orașului-capitală. Putem vorbi despre comunitatea evreilor ca fiind o caracteristică a Greciei antice; mai pregnant, evreii din Rhodos sunt descendenții celor care au emigrat, din Spania, în perioada inchiziției. Orașul Vechi a păstrat urme în partea sa nord-estică, în Cartierul Evreiesc (am întâlnit case cu inscripții ebraice), în cimitir și în Piața martirilor evrei. Ultima este dedicată memoriei celor 1.604 oameni care au fost încercuiți de Gestapo și trimiși către moarte, via Auschwitz.

Numită și „Piața Căluțului de mare”, din cauza unei fântâni,

primește în vecinătate una dintre cele mai vechi sinagogi din Grecia. Kahal Shalom,

construită în 1577 (în stilul sefardic al strămoșilor).

Spre stânga se află „Amiralitatea”, în dreapta Sfânta Maria de Bourg.

Tot aici am văzut Spitalul Saint Catherine,

care amintește de sfârșitul secolului XIV și de Suveranul Ordin Militar și Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos și de Malta; Biserica Sfântul Pantelimon,

spre port, prin poarta Sfânta Caterina, conduce la Porta Marina, apoi Poarta Arnaldo, mai jos Porta Tarsana

spre Poarta Sfântul(ui) Paul, iar, de aici, către Mandraki.

Al doilea itinerariu recomandat are ca punct de plecare poarta Amboise,

duce către Palatul Marilor Maeștri, Turnul cu Ceas

Macheta Turnului cu ceas/,

Moscheea Suleyman /

strada Sokratous,

Moscheea Aga,

Biblioteca Musulmană,

strada Ippodamou (pe stânga), Biserica Sfinților Apostoli. Plecând din strada Pitagoras întânim vestigii bizantine, iar, în stânga străzii Moscheea Ibrahim,

Moscheea Mustafa,

Rezep Pașa, băile turcești în reconstrucție (situată în piața Arionos din orașul vechi, Marea Hamam reprezentase una dintre cele mai importante băi publice din întreg Imperiul Otoman)…

Orașul Nou, centru administrativ și comercial al Dodecanesului, este plin de viață, cu străzi străjuite de arbori, planuri cvasimoderne de urbanism, clădiri care pot incita,

Cazinoul/, plaje fine, succesiune de mărfuri (mai ales pentru oamenii cu dare de mână) precum notele muzicale în ordine ascendentă sau descendentă, cuprinse într-un interval de o octavă, care ia numele produsului cu care începe orice succesiune. Incursiunea spre nord, pe bulevardul de la malul mării, ne-a purtat către Moscheea Murad Reis,

Catedrala Bunavestire (construită în 1925),

Palatul guvernatorului,

cu impozantele sale arcade gotice, Teatrul Național,

clădiri construite în timpul ocupației italienilor mussolinieni. Limita nordică se confundă cu Aquarium/Acvariul din Rhodos.. Acum, Orașul Nou se extinde până la dealul Sfântului Ștefan, acropola din Rhodos. În centrul Orașului Nou, ne-a stârnit interesul clădirea Pieței „Nea Agora” (de dimensiuni mici, dar mereu animată),

dincolo de port, pe strada principală.

O mențiune pentru moscheea criptică, enigmatică, misterioasă, secretă (sau, mai curând, ținută în secret), dar și pentru Biserica Franciscană

Desigur, aceasta din urmă nu se poate compara cu adevarata Catedrală „Francisc de Assisi”…

Parcul Rodini,

se remarcă printr-o vegetație (pretins) luxuriantă, trandafiri, lacuri și poduri. Predominant, de fapt, echidistant între albastrul ceresc și roșul infernal, două culori inaccesibile, verdele Parcului Rodini, cu valoare medie, mediator între rece și cald, între superior și inferior,  s-a dovedit o culoare liniștitoare, răcoritoare, umană, chiar dacă – la o primă impresie – ar părea ușor chinuită.

Rhodos și noi… Din nord, pe coasta vestică, până în sud și, de acolo, pe coasta estică… Trebuie spus că majoritatea căilor de comunicație terestră este alcătuită dintr-o bandă prea îngustă de teren asfaltat, ceea ce hiperbolizează distanțele, în beneficiul șoferilor de taxi sau ai agențiilor de turism (toți reclamă prețul ridicat al combustibilului, lucru pe cât de adevărat pe atât ușor de înțeles – dacă ne gândim la poziționarea insulei).

Câtă preocupare pentru asemenea realități, câtă râvnă, depusă într-o acțiune, pentru satisfacerea anumitor nevoi, pe un deal mai sus de Ialyssos, la aproximativ 10 km de orașul Rhodos? Filerimos este numele unui deal înalt de numai 267 de metri. Pe platoul său era amplasată acropola orașului antic din Ialyssos. Cu numeroase ruine din diferite perioade,

reprezintă o destinație turistică (populară), dar și un punct de reper. Mănăstirea Panagia Filerimos

dedicată Fecioarei Maria, Dătătoarea de Viață, are o arhitectură diferită de mănăstirile „obișnuite” din Grecia. Construcția din piatră, în stil gotic, pe locul unui așezământ bizantin mai vechi, a fost ridicată în secolul XV de Cavalerii Sfântului Ioan (care cuceriseră insula). În interior, așezată cu grijă, Icoana Sfintei Fecioare Maria – pe care, probabil, cavalerii au adus-o de la Ierusalim. Atunci când otomanii au ieșit învingători (1523), Cavalerii Sfântului Ioan plecau din Rhodos cu tot cu imaginea pictată…

La aproximativ 27 de kilometri de orașul Rhodos, la numai 5 kilometri de satul Theologos,

în sud-estul insulei, acolo unde peisajul se dezvăluie pe o suprafață de aproximativ 1,5 km, pe o vale străbătută de râul Pelekanos, ale cărui maluri în pantă sunt acoperite de plopi bătrâni (trecerea se face, din loc in loc, pe podețe împletite din lemn), „Edenul nu mai apare ca albastrul infinit al Egeei, contopit cu cerul, ci verdele Văii Fluturilor”. Drumul duce la Petaloudes,

acolo unde cascadele și izvoarele parcă sunt date la o parte, împinse în lături precum o fereastră care ar vrea să închidă ceva. În fiecare lună august a fiecărui an, fluturii din specia Quadripunctaria Poda ajung aici pentru a se reproduce. Singura chestiune litigioasă pe care o poate ridica experiența privește modul în care turiștii afectează ciclul natural; din cauza omului, „animal care”, potrivit lui Cioran[11], „se vede trăind”, insectele (numărul lor a scăzut dramatic) au început să se retragă în locuri tot mai ferite, din cauza zgomotului. Ca oricare alt coltișor din Grecia, și această vale are legendele ei. Singura care rămâne în picioare (transmise pe cale orală, faptele fantastice sau miraculoase pot avea un suport istoric real) este legenda amintind de Mănăstirea Kalopetra

din apropiere, despre care se spune ca ar fi fost construită de prințul Alexandros Ypsilantis[12]. Acesta și-a adus fata bolnavă de tuberculoză și a lăsat-o în grija unui servitor, pe numele său Pelekanos. Tânăra s-a îndrăgostit de cel care avea o altă menire, dar tatăl a refuzat să binecuvânteze iubirea. Pelekanos s-ar fi sinucis, iar localnicii au numit râul întru amintirea lui. Cu siguranță, milioane de fluturi sunt atrase, în fiecare an (perioada mai-septembrie), de umezeală și de bogăția frunzelor. La sfârșitul festinului, se împerechează, masculii mor, femelele își continuă zborul, ajungând, uneori, la 25 de kilometri distanță, unde depun ouă în locuri sigure, întunecate, clipă în care viața lor nu mai găsește sensul.

La 30 (treizeci) de kilometri vest de capitală, anticul Kamiros

era unul dintre cele trei orașe exponențiale ale insulei. Redescoperit în 1929 și supranumit „Pompeiul grecesc”[13] – Kamiros, cea mai mică așezare antică de pe insula Rhodos, întemeiată în secolul VII î.Hr., a dispus de locuințe evoluate, un sistem de apeducte, temple, chiar o acropolă cu templul Atenei Kamiriada.

La circa 10 kilometri distanță de vechiul Kamiros,

un port mic, numit Kamiros Skala,

nu impresionează prin fosta calitate de zonă locuită din vechime, mai ales că fațada, parțial terminată, a unui mormânt Lycian și o bazilică creștină timpurie, decorate cu mozaicuri, care stăteau în apropiere de plaja cu pietriș, au fost distruse complet de valuri. Am văzut, în schimb, pescarii cu capturile lor, venind în port. De aici am fi avut posibilitatea să călătorim cu barca la Chalki, altă insulă a Dodecanezului. Cu părerea de rău cauzată de pierderea acestei șanse, săvârșirea unei alte fapte a venit în contrapartidă.

Pe un alt deal al insulei Rhodos (parcă și dealurile sunt înzestrate cu însușiri mitologice), la aproximativ 131 de metri deasupra satului Kritinia,

stau mărturie, pentru noi și pentru posteritate, ruinele unui castel medieval. Cu elemente de arhitectură bizantină și venețiană, acest castel a fost construit (tot) de Cavalerii Sfântului Ioan. Ridicat inițial pe trei niveluri, fiecare nivel fiind atribuit altui Mare Maestru, oferă o priveliște uimitoare a Mării Egee, a insulei vecine Halki și a portului Kameiros.

Castelul Cavalerilor Sfântului Ioan poate fi văzut la sud-vest de Monolithos, principalul sat din partea sud-vestică a Rhodos-ului.

La poalele zonei împădurite Profitis Ilias, interiorul capelei bizantine Agios Nikolaos Fountoukli, construită la începutul secolului al XV-lea, conține picturi murale.

Două hoteluri adiacente, stil cabană elvețienă, au fost construite de italieni. Stilul arhitectural își are originea în Germania secolului al XIX-lea și a fost popular în unele părți din Europa și America de Nord. Totul ne-a surprins în chip neșteptat și plăcut,

amintindu-ne de povestea adevărată conform căreia Johannes Schultz propunea, în secolul amintit, un castel tip Peleș cu două etaje, având aspectul unui chalet elvețian și, la exterior, stilul german Fachwerk, care a corespuns viziunii, gustului artistic, posibilităților financiare ale regelui Carol I. Ce asemănare cu realitatea găsită în Rhodos!

Din momentul în care am intrat în satul Eleousa, lăsându-ne conduși de om și de vehicul pe drumul principal mărginit de copaci, am știut că aceasta este cea mai senină parte a insulei Rhodos. Chiar și în toiul verii, când multe alte zone suportă cel puțin unele semne de îngălbenire din cauza căldurii care pedepsește, uneori, Rhodos-ul, Eleousa este la fel de verde precum în restul anului. Tăcerea ciudată, aproape sinistră, pare să fi coborât în fostul sanatoriu și chiar în biserică.

La marginea localității, un iaz rotund, cu o fântână în centrul său,

găzduiește Gizani, o specie foarte rară a peștilor de apă nesărată, care este endemică în Rhodos, amenințată cândva cu dispariția.

La doar 2 km în afara satului Eleousa, pe drumul ce duce la Kolymbia, am avut privilegiul câtorva minute petrecute la Biserica Sfântul Nectarie.

Interiorul este pictat cu fresce elaborate (donații ale familiilor de pe insulă, din recunoștință și respect față de sacru). Un copac vechi, cu rădăcină aproape complet scobită, a devenit instantaneul preferat pentru câte un album de familie, prilej de meditație pentru iubitorii de animale.

Chiar și fără exagerările localnicilor, a reclamelor publicitare, insula a dobândit calități în deșteptarea atenției, stârnirea curiozității – prin atracție, importanță, frumusețe, varietate. Subiectiv fiind, adaug brânza feta și mierea producătorilor locali (în ordinea preferințelor celui care consideră Saganaki drept mâncarea ideală), tavernele, cu accentul pe carne la grătar, mesele pline de pitta, pâine, fructe, sticle de retsina[14] pusă la gheață (la sud de Kamiros se află Embonas, locul unde aproape că ne-am transformat în amatori de gustări și… degustări. O nouă generație, alcătuită din oameni care au călătorit mai mult decât predecesorii, își deschid podgoriile pentru a fi vizitate), dar, mai ales, centrele de viață din jurul pieței satului

  – Mallona, „Sfatul Bătrânilor”/,

– Fântâna din Lardos/,

– Biserica și strada din Kattavia/,

atelierele,

oamenii dedicați parcă instanțelor de socializare (deși, adesea, știi că interpretează roluri, doar pentru atragerea turiștilor), expresia „uităm de lume mergând prin…”, pledează pentru frumusețea rurală a insulei Rhodos…

Poate că unul dintre cele mai romantice locuri, situat între Colymbia și Archipolis, poartă numele de Seven Springs (în grecește, Epta Piges

înseamnă „șapte izvoare”). Este o zonă umbrită, înconjurată de păduri. Șapte izvoare și râuri curgătoare, deloc uscate – chiar și în timpul verii, formează un lac, construit de italieni.

Vechea Mănăstire[15] Panagia Tsambika (reconstruită, în 1770, de către un călugar, deși unele surse dau ca mențiune același amplasament, unde s-ar fi vorbit în antichitate de un altar dedicat zeiței Artmeis[16] și de obișnuința sacrificării animalelor), la aproximativ 25 km sud de capitală, între Kolymbia și Archangelos, are însușirea de a fi când clară, când inaccesibilă – pe vârful unui deal cu vedere la mare.

Nu este, neapărat, o relație cauză-efect, dar gândul mi-a zburat la Spinoza, la Dumnezeul lui echivalent cu natura (tot ce se întâmplă respectă legile ordonate ale naturii). Nu am nimic împotriva dorinței credincioșilor de a pătrunde înțelesul descoperirii dumnezeiești; Biserica s-a văzut și se vede în situația de a fixa sensuri și limite. Gândirea celor descoperite de noi ar vrea să se pastreze doar în limitele adevărului, odată cu năzuința către exactitate, cu tot atât de fireasca pasiune a detaliilor simțite. „Să ai o măsură în toate”… Gândul mi-a zburat la Cleobul din Lindos…

Dintr-o anume perspectivă, plajele reprezintă atracția principală a insulei Rhodos[17]. Dacă cele din vest au nisip și pietriș, iar vântul tulbură apa, încât aceasta este ideală pentru sporturile nautice, în partea estică apele sunt calme și se asigură categoria (aproape filosofică) a continuității, desemnând distribuția și succesiunea neîntreruptă, în spațiu și timp, a structurii și dinamismului. Câteva exemple: Kalithea,

Anthony Ouin,

Ladiko,

Tsampika,

Kalathos,

Kiotari;

ultima, situată la 60 km spre sud de orașul Rhodos, pe coasta de est a insulei, la doar câteva minute de Lindos, cosmopolită și modernă, cu hoteluri diferite, oferind vizitatorilor facilități pentru vacanță, are o plajă care a ajuns populară datorită nisipului auriu, dar, mai ales, apelor limpezi și albastre. Întregește tabloul Capul Prasonisi, punctul cel mai sudic al insulei Rhodos[18], unde vântul lovește dinspre vest, astfel încât plaja[19] devine numai bună pentru windsurfing.

O excursie în Lindos nu trebuie să lipsească din calendarul oricărui vizitator al insulei Rhodos. Contrastul oraș vechi – case de un alb strălucitor, ridicate pe cele două plaje terasate, desemnează una dintre cele mai uluitoare imagini din Grecia. Împreună cu Ialysos și Kameiros, Lindos a fost unul din centrele antice de putere ale insulei.

Situarea între două golfuri,

plajele cu nisip fin,

stâncile de calcar,

casele (cu străduțe întortocheate, asemănătoare unui labirint

declarate monument, castelul medieval 

și acropola antică fac din Lindos cea mai impresionantă destinație de pe insula Rhodos. Vechiul Lindos, situat la circa 45 km sud de orașul Rhodos, a fost fondat de dorieni în secolul X î.Hr. În secolul al VIII-lea, era considerat un centru comercial important, datorită poziției sale geografice între Grecia și Orientul Mijlociu. A început să-și întrevadă decadența odată cu apariția și dezvoltarea orașului Rhodos (secolul V).

Acropola

etalează clădiri antice, dar și medievale;

dincolo de intrare

vestigiile arheologice ilustrează bogăția orașului antic,

templul doric, datând din secolul al IV-lea, dedicat zeiței Lindia, a fost construit pe ruinele altui templu; Propylaea (Porțile) din Sanctuar erau formate dintr-o scară și 5 (cinci) deschideri de uși; relicva unei nave antice de război, numită Trireme, la poalele scării, completează templul roman dedicat împăratului Dioclețian și peretele elenistic care înconjoară Acropolisul.

Condamanați parcă la aventură, ignorând ofertele care promovau șmecheriile de formă, nu propunerile de fond, am luat autobuzul spre Archangelos. Patronul spiritual al locului s-a gândit în fel și chip: în ciuda apropierii de mare (o distanță de câteva sute de metri), Archangelos

nu este locul potrivit de pe coastă, dar, la o altitudine de 160 m pe partea din spatele unui masiv de piatră, nici nu este vizibil dinspre mare (iată cum s-a împlinit scopul de a ascunde localitatea ochilor scăpărători ai piraților de altădată). Trecem peste câteva ore de mers pe jos, sub un soare dogoritor. Întrucât deasupra satului, ca bastion defensiv restaurat în „stil grecesc” (adică lăsat sub formă de ruină, cu nicio amenajare în interiorul său, pereții exteriori fiind singurele vestigii de importanță), Castelul cruciat din Archangelos,

construit de cruciați (în 1467) ca parte a unui lanț de apărare împotriva turcilor, face astăzi un fel de joncțiune cu piața principală. Unii ar compara acest destin cu imaginea castelului Feraklos,

remarcabil, din perspectiva lor, pentru a scruta cu privirea plaja Agathi

și Haraki

(satul de pescari care și-au găsit prosperitatea într-un golf protejat). Aflasem și despre Asclepius, castel-monument al cruciaților, dar părerile de rău nu fac decât să-ți apropie moartea spirituală…

Fiecare om este o insulă. Orice insulă reflectă, precum o proiecție, destinul uman. La fel ca noi, pot fi reunite pe baza caracteristicilor funcționale și alcătuind un tot (cel puțin în aparență).

În Marea Egee, Dodecanezul sau Arhipelagul Dodecanez este un grup de insule, ce face parte din Arhipelagul Sporade.

Symi se află în mijloc…

Cunoscută, în mitologia greacă, drept fiică a regelui Ialysos, căruia zeul Glaukos i-a răpit-o și a adus-o pe insulă, în antichitate sub numele de Aigli (după nimfa cu același nume) și Metapontis, menționată în Iliada lui Homer ca domeniu al regelui Nireus, care a luptat în războiul troian de partea grecilor, și de Tucidide în timpul Războiului peloponesiac, parte a Imperiului Roman și apoi a Imperiului Bizantin, până la cucerirea acestuia de către Cavalerii Sfântului Ioan, în 1373 (alimentată de interesul cavalerilor în privința transportului și comerțului, lansând ceea ce avea să fie o perioadă de mai multe secole de prosperitate pentru Symi), s-a trezit cotropită (împreună cu Rhodos-ul), de Imperiul Otoman (în 1522) și rebotezată Sömbeki – deși i-a fost permis să-și păstreze mare parte a privilegiilor sale, deci prosperitatea a continuat aproape neîntrerupt. Multe dintre vilele neoclasice colorate,

datează din secolul al XIX-lea. Lăsată în afara statului grec la întocmirea primelor granițe, sub dominație otomană chiar și atunci când s-a proclamat Federația Insulelor Dodecanese, cedată în mod oficial Italiei (în 1923), ocupată în 1943 de naziști,

înregistrând mai mulți ani de ocupație britanică, Symi   s-a alăturat Greciei, în 1948, devenind un mic paradis pentru turiștii britanici și italieni;

în adevăr, afluxul acestora a condus la restaurarea unui număr mare de case (distruse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial), toate operațiunile trebuind să se conformeze liniilor directoare stabilite de către Serviciul Arheologic al Ministerului grec; pe de altă parte, populația străină a generat complicații demografice și de natură politică, deoarece cetățenii UE au dreptul să voteze în alegerile locale și au încercat să exercite propria lor influență. Cel mai dezvoltat centru al scufundătorilor de bureți, cu două comunități – Yialo

– Symi. Biserica Laborius/ (portul principal, al doilea fiind Nimborio) și Ano Symi (partea dinspre înălțime până la Castelul Cavalerilor) care trăiesc în case-bijuterii arhitecturale, cu balcoane neoclasice, pictate în culori calde, dezmierdate pătimaș de soarele strălucitor,

propune vizitatorilor Ceasul cu Turn (construit din 1880), Muzeul aflat într-o casă în stil elenistic (închisă pentru restaurare), străduța întortocheată care duce către castel. Într-o cursă contracronometru, am ajuns la Panormitis, Biserica bizantină dedicată Arhanghelului Mihail)

cea mai importantă mănăstire din Dodecanez (după cea a Sfântului Ioan din Patmos) și am plecat fără să vedem interiorul împodobit cu iconoclaste din lemn sculptat, pereții pictați, marea icoană de aur reprezentându-l pe sfânt.

La extremitatea sudică a „dominației grecești”, se întinde calm, în toată splendoarea ei, insula Kastellorizo​​

Păstrând din grandoarea fostei insule Megisti, așa cum era cunoscută din timpuri străvechi, aliata Atenei, amintită apoi de Strabo, răscruce a drumurilor comerciale între Europa, Orientul Mijlociu și Egipt, ademenitoare pentru pirați și despoți, capturată de turci, confiscată temporar de venețieni, loc de trecere pentru eroul Lambros Katsonis, Kastellorizo ​​a devenit una dintre cele mai prospere insule ale Dodecanezului, cu bogății și rafinament, cu flota care naviga și călătoriile cele mai profitabile; desigur, vâltoarea evenimentelor i-a inclus, din nou, pe greci și turci, mai nou pe francezi, italieni, britanici și germani (ultimii trezesc repulsie din cauza raidurilor aeriene devastatoare/Marea Conflagrație Mondială). Muntoasă și stâncoasă,

situată la doar 2 km de coasta turcească, Kastellorizo îmbină peisajele

cu monumentele antice (inscripții, morminte, ziduri, ruinele templului lui Apollo Megisteas) pe care, din păcate, nu am avut privilegiul să le observăm. Kastellorizo se compune din cartierele Pigadia, Horafia și portul Mandraki,

vopsite în culori impresionante,

având case renovate ca într-o poveste, scări de lemn și balcoane, rivale în frumusețe cu tot ce întâlnești prin alte insule. Orașul a păstrat și oferă vizitatorilor frumusețea unui peisaj idilic și nostalgia unei glorii trecute. Căile pietonale sunt ideale pentru aceia care își pot îngădui plimbări lungi.

Ne-am grăbit, admirând și moscheea pe care o ocolesc mai toți imitatorii de modele sociale,

către Castelul Cavalerilor Ordinului Sfâtului Ioan,

datând din secolul al XIV-lea, reconfigurat de Ferdinand d’Erentia, al optulea Mare Magister al Cavalerilor de Rhodos; astăzi, una dintre cele mai puternice cetăți ale Mării Egee, care a schimbat vechiul nume al insulei cu Kastellorizo/Castello-Rosso, datorită rocilor de culoare roșie din care a fost construit castelul, nu seamănă, dar începe să aducă cu o persoană distrusă din punct de vedere fizic și moral ca urmare a unei sănătăți precare sau unor necazuri… În zona coastei de sud-est,

lungă de 75 m (în interior) și având 40 de m lățime, celebra Peșteră Albastră, „Parastas gaura” sau „Fokiali”,

reprezintă unul dintre fenomenele geologice mai rare și una dintre formațiunile uimitoare de pe Pământ, oricum peștera fantasmagorică a Mării Mediterane. Intrarea este la fel de mare cât o barcă de dimensiuni reduse; bine manevrată, poate trece doar atunci cand marea este calmă; și vezi oglinda albastru-verde, cu o irizare greu de descris în cuvinte, care iluminează un palat feeric…

***

Potrivit înţelegerii diferite, unii vor percepe o ameninţare în mersul tău şi vor căuta, cu tot dinadinsul, să-ţi întoarcă drumurile. Pe zi ce trece, vei simţi cum perseverența se năruie şi, adesea, vei începe să te întrebi dacă este bine ceea ce faci. Numai tu vei putea răspunde. Oamenii pe care îi vei întâlni nu vor fi asemenea ţie şi nici nu vor avea cruțare pentru tine şi pentru întrebări. La fel ca drumurile, vor fi în interior, dar aceasta nu este prilej de bucurie, căci nu există drum mai anevoios şi interlocutori mai aspri decât cel/cei dinlăuntrul tău. Toate câte s-au adunat vor încerca să răsucească, în fiecare clipă, un fel de cuțit al răzgândirii. Ai nevoie de echilibru pentru a-ţi continua călătoria. Odată plecat, s-ar putea să te trezeşti tot acolo zile la rând. Îţi trebuie dorința de la început pentru a te reapropia, şi, chiar dacă ai avut puterea de a ajunge într-un anume loc, a doua oară nu te vei mai putea apropia de el; efortul legăturii reînnoite te va îndepărta de punctul către care tinzi să ajungi. Singurul gând care te va ţine pe drum, deşi îndoiala macină clipă de clipă? Un om, cândva, va porni mai departe de la capătul drumului tău, altcineva va porni de la capătul drumului lăsat de acesta şi, tot așa, până la Sens. Dacă există…

[1] Cea mai însorită zonă a Europei.

[2] Poet antic, născut (probabil) în anul 522 î.Hr., în Cynoscephalae, o localitate din Boeotia. Se crede că ar fi murit în anul 443 î.Hr., la Argos, în vârstă de 79 de ani.

[3] „Soarele”, divinitate solară în mitologia greacă, asemănătoare (uneori identificată) cu Apollo. Închipuit ca un tânăr frumos și puternic, zeul care aude și vede totul aparținea generației preolimpiene: era fiul lui Hyperion și al Theiei, frate cu Selene și cu Eos.

[4] Nimfele, genii ale naturii, pe care cei din vechime le închipuiau drept niște fecioare tinere și frumoase, locuiau în grotele de pe vârfurile munților, în codrii deși, pe câmpii sau în ape; nimfele apelor purtau numele de oceanide, nereide și naiade, cele ale munților de oreade, iar cele ale pădurilor de driade și hamadriade. Nimfele erau înzestrate cu darul profeției. Deseori, oamenii le invocau în calitate de genii protectoare, implorându-le sprijinul. Legendele legate de numele lor sunt numeroase, ele fiind iubite de zei și chiar de muritori (spre exemplu: Daphne, Callisto etc.).

[5] Zeița înțelepciunii, a artelor practice, dar și a celor legate de război, totodată, protectoare a orașelor, în special a Atenei.

[6] Zeul principal al panteonului grecesc, domn al cerului, tatăl altor zei și eroilor care și-au găsit moartea (aparentă).

[7] Zeul medicinei. Asclepius simbolizează aspectul vindecării în artele medicale.

[8] Zeul profeției, muzicii, medicinei, poeziei, identificat, uneori, cu Soarele.

[9] Poate că lucrarea a fost finalizată de către Laches, un alt  locuitor al Lindos-ului.

[10] Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta, a cărui denumire completă este Suveranul Ordin Militar și Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos și de Malta, a fost înființat în jurul anului 1050, la Ierusalim, cu scopul de a administra un spital pentru pelerinii din Țara Sfântă. În 1113, Papa Pascal al II-lea a recunoscut Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta ca ordin religios. Ulterior, ordinul a devenit militar, pentru a apăra și teritoriile creștine din Țara Sfântă, pe bolnavi și pelerini.

[11] 8 aprilie 1911, Rășinari-20 iunie 1995, Paris, filozof și scriitor român stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte – fără să ceară cetățenia franceză.

[12] Membru al unei proeminente familii de greci fanarioţi, prinţ al Principatelor Danubiene, ofiţer superior al Cavaleriei imperiale ruse în timpul războaielor napoleoniene, lider al Filiki Eteria, o organizaţie secretă ce a coordonat începutul Războiului grec de Independenţă împotriva Imperiului Otoman, nu trebuie confundat cu bunicul său, având acelaşi nume, prinţ al Valahiei şi Moldovei la sfârşitul secolului XVIII.

[13] Pentru că nimeni nu știe de ce și în ce mod a fost părăsit și îngropat.

[14] Cupaj de roditis (70%) și savatiano (30%), cu o ușoară aromă de rășină de brad. Licoarea îți lasă pe limbă senzația de coajă de brad; forțând nota, aduce aminte de pădurile românești, de fapt, chiar merită asocierea cu brânza în coajă de brad de la Rucăr. Ca și băuturile cu anason, retsina este expresia gustului condimentat al sudului, greu de șters din memorie de cei care s-au lăsat vrăjiți…

[15] În stilul Dodecanesian al bisericilor, are porțiuni în care nu s-au aplicat straturi de material pe suprafață, pentru a o proteja, în scopul de a o face mai rezistentă la uzură; podeaua templului și curtea sunt acoperite cu pietriș, cu scoici, așa cum se practica în vremurile respective; unele icoane datează din secolul al XIX-lea, iar iconostasul este chiar mai vechi.

[16] Zeița vânătorii în mitologia greacă. Artemis se număra printre cei 12 (doisprezece) zei olimpieni. A fost una din cele mai vechi și venerate zeități ale Greciei Antice. În perioada clasică a mitologiei elene, era descrisă ca fiind fiica lui Zeus și a muritoarei Leto, sora geamănă a lui Apollo. Artemis mai era asimilată ca zeița pădurilor, nașterii copiilor, virginității, fertilității, a vânătorii, evocată cu arc și săgeți. În perioadele eleniste târzii, și-a asumat rolul Eileithiei în ajutorul nașterilor. Artemis a fost identificată mai târziu cu Selene, o titanidă, zeița greacă a lunii, câteodată evocată cu o semilună deasupra capului. Totodată a fost corelată cu zeița romană Diana, cu zeița etruscă Artume și cu zeița elenă Hecate.

[17] Pe insula Rhodos vom găsi următoarele plaje: Afandou, Agathi, Agios Georgios, Agios Pavlos, Anthony Quinn, Faliraki, Fourni, Gennadi, Glyfada, Glystra, Haraki (Charaki), Ialyssos (Ialissos), Ixia, Kalathos, Kalithea (Kallithea), Katsouni, Kavourakia, Kiotari, Kokkinogia, Kolymbia (Kolympia), Ladiko (golful Anthony Quinn), Prasonisi, Rhodes (Elli), Stegna.

[18] Prassonissi întrunește, mai curând, caracteristicile unei peninsule unite de Rhodos printr-un istm îngust, atunci când apa mării scade.

[19] De fapt, plajele largi, atât la Mediterana, unde apa este liniștită, fără valuri, cât și la Marea Egee.