(Prea puţin despre) Viena

Publicat de nicolaetomescu, 2 ianuarie 2017, 09:49 / actualizat: 2 ianuarie 2017, 12:24

Dr. Nicolae TOMESCU, Redactor Şef Radio Iaşi

Pe malurile Dunării albastre se află un oraş, dulce ca o prăjitură cu cremă, cu aromă de cafea cu scorţişoară şi muzică aleasă. Acesta este Viena. Grădinile întinse, casele împodobite şi cafenelele intime o fac să fie considerată una dintre cele mai agreabile capitale europene…

Uneori, poate părea artificială. Dar are şi cu ce se mândri. La Viena şi-a formulat teo­riile psihanalitice Sigmund Freud, şi-a schiţat femeile senzuale Gustav Klimt, au compus Beethoven, Mozart şi Strauss. Este de ajuns să închizi ochii pentru a-ţi imagina o trăsură ce aleargă pe caldarâm, însoţită de o suită, din care, chiar în faţa uşilor Palatului Hofburg, coboară împărăteasa Sissi, într-o rochie cu dantelă. Capitala austriacă îmbină într-un mod excepţional tradiţia cu modernitatea. Pe de o parte, ascultă cu bucurie sunetele ariilor de operă în cafenelele de odinioară, sub portretul împăratului Franz Iosif, sau îşi reaminteşte de anii de aur ai monarhiei. Pe de altă parte, aici răsună muzica tehno, ne invadează sculpturile avangardiste şi arhitectura modernă pre­ponderent din sticlă. Nu departe de palatele şi catedralele monumentale, în stil baroc sau clasic, pâlpâie luminiţele din oraşul vesel, uşor strident, din jurul Praterului. Datorită acestor contraste, toată lumea se simte bine aici: începând cu melomanii şi pasionaţii de artă, până la amatorii de escapade nocturne prin localurile unde duduie muzica. Aici, iubitorii de vin se declară satisfăcuţi; cu gândul la ei, pe teritoriul oraşului au fost lăsate viţe-de-vie din care provine Rieslingul înviorător. Nu se vor plictisi la Viena amatorii de locuri ciudate, precum clădirile avangardiste în care se află incineratorul de gunoi (operă a lui Hundertwasser) sau Muzeul Mormintelor (Bestattungs-Museum) cu sicriele de uz multiplu, născocite de împăratul Iosif al II-lea. Viena este un oraş conceput la scară umană. Se pare că aproape toate monumentele mai importante se află la o întindere de un braţ. Oraşul Vechi este înconjurat de un inel de comunicaţie, Ring. Inima capitalei Austriei bate acolo unde, deasupra acoperişurilor caselor, domină cupola Catedralei Sfântul Ştefan, acoperită cu ţiglă policromă. în vârful ei, la o înălţime de 137 m, pe un glob de bronz, veghează un vultur bicefal. Aceasta este stema monarhiei habsburgice şi simbolul care avea să asigure oraşului îndestularea. Ca şi în urmă cu 100 sau 200 de ani, ea veghează încă asupra vienezilor.”

*

A supravieţuit tunurilor tur­ceşti, bombardamentelor ame­ricane şi sovietice. A fost închinată primului mucenic, primul martir creştin con­damnat la moarte de autorităţile iudaice din Ierusalim. Ridicată pe zidurile unei biserici romanice din secolul al Xll-lea, Catedra­la Sfântul Ştefan (Stephansdom) impune prin cor­pul masiv, stârnind admiraţia cu dantelăria ei arhitectonică şi acoperişul multicolor, fiind car­tea de vizită a Vienei şi cea mai minunată construcţie gotică din Austria. Unii asociază corpurile masive ale catedralei cu Arca lui Noe. Blocurile de piatră din care a fost construită provin din munţii Leithagebirge şi din frag­mentele unor morminte romane şi ziduri de apărare. Impunătorul lăcaş a fost construit la dorinţa dinasti­ei Habsburgilor, care a stăpâ­nit aceste teritorii începând cu sfârşitul secolului al XIII-lea. Ei au dorit să confere Vienei un rang superior, iar cea mai sim­plă modalitate era aceea de a transforma oraşul în reşedinţă episcopală. Pentru a accelera atribuirea acestui privilegiu, s-a început construirea catedralei. Mai devreme, începând cu seco­lul al XII-lea, aici se afla un lăcaş romanic, întemeiat în anul 1137 de episcopii Passawy, care l-au construit în locul unui vechi sanctuar păgân. Din acele vremuri s-a păstrat intrarea principală, adică „Poarta uriaşă” (Risentor) şi aşa-numitele „Turnuri păgâ­ne” (Heidenturme), care pot fi admirate până în zilele noastre. „Poarta uriaşă” a ars în două rânduri, în 1193 şi 1258, iar pia­tra de temelie a actualei con­strucţii a pus-o Rudolf al IV-lea în anul 1359. Turnul cel mai înalt al lăcaşului, cel din partea de sud (Hochturm), a fost ter­minat în anul 1433, după 74 de ani de la începerea edificiului. Aici se afla observatorul stră-jerilor. în prezent, turnul este accesibil vizitatorilor. Pentru a urca în vârf, trebuie să cucerim cele 343 de trepte, dar efor­tul este răsplătit pe măsură, deoarece de pe platforma tur­nului, de la înălţimea de 57 m, putem admira partea veche a oraşului dinspre Schedenplatz, precum şi modelele geometrice ale ţiglelor policrome de pe aco­periş. De la terasă până în vârful turnului, unde triumfă vulturul bicefal al Habsburgilor, mai sunt câteva zeci de metri, căci înălţi­mea construcţiei gotice este de 137 m. Când vremea e bună, Steffle, cum mai e alintat turnul de către vienezi, se vede de pe o rază de câteva zeci de metri de oraş. Turnul de sud al catedralei a fost nu o dată martor al unor evenimente dramatice. În anul 1683, contele Starhenberg, observând manevrele oastei tur­ceşti care împresura Viena, a trimis semnale disperate, astfel încât în ajutorul oraşului a reu­şit să vină regele polon Ioan al III-lea Sobieski. Dacă ajutorul nu ar fi sosit la timp, nu se ştie dacă turnul nu ar fi fost transformat în minaret… Turnul de nord, numit „Turnul vulturilor” (Adlerturm), este mai mic şi are fleşa în stil renascentist, dar nu ca urmare a intenţi­ei arhitectului, ci a împresurării turceşti din anul 1529, care a făcut imposibilă continuarea construcţiei costisitoare. În vâr­ful lui se află Pummerin, cel mai mare clo­pot din Austria, în greutate de 21 de tone. Potrivit cro­nicilor, prima versiune a aces­tuia (distrusă în timpul bom­bardamentului sovietic din anul 1945) a fost turnată de fiul unui turc creştinat, Carol Achamer. Se pare că acesta ar fi topit 80 de tunuri abandonate de musul­mani în timpul despresurării oraşului în anul 1683. În exteriorul lăcaşului, cea mai puternică impresie o pro­duce mozaicul pestriţ al ţiglelor policrome de pe acoperiş (se pot număra 10 nuanţe, printre care aurie, neagră, verde-închis, albă). Modelele sunt aranjate pe o parte a acoperişului în confi­guraţii geometrice, sub forma literei „V”, iar pe cealaltă parte în forma simbolului habsburgic, anume vulturul bicefal. Interiorul catedralei poate fi admirat ore în şir. Un preţios ele­ment îl constituie amvonul din piatră, în stil gotic, din anul 1515, decorat cu efigii ale celor patru părinţi ai Bisericii (Augustin, Ambrozie, Grigorie şi Irimia), sub care se zvârcolesc broaşte şi şopârle – simboluri ale răului. Pe de altă parte, altarul în stil baroc înfăţişează scena împie­tririi Sfântului Ştefan, primul mucenic creştin, iar în partea de sud, în aşa-zisul Cor al Apostolilor, vom vedea mormântul lui Frederic al III-lea (1415-1493), executat din marmură roşie. în capela de nord se află mormântul din secolul al XVIII-lea al principelui Eugeniu de Savoia. Vizavi, sub aşa-numitul „Turn al vulturilor”, s-a amplasat un baldachin de marmură care acoperă icoana Madonei din Potsch. Se pare că în anul 1697, în timpul unor lupte grele cu turcii la Senta (coman­dant era pe atunci principele Eugeniu), din ochii Madonei au curs lacrimi timp de două săp­tămâni. Ele au secat abia atunci când primejdia a fost îndepărta­tă. O curiozitate este aşa-numi­tul Inel Sfânt, amplasat pe una dintre coloanele catedralei, la o înălţime de câţiva metri. în Evul Mediu, oricine îl atingea, tre­cea sub jurisdicţia bisericească, ieşind de sub cea laică. Masiva catedrală cântăreşte – potrivit estimărilor inginereşti – peste 200.000 de tone. Construcţia de susţinere a acoperişului, făcută din lemn de molid, este estimată la 1.250 de tone. Pentru ridicarea ei s-au folosit 3.000 de trunchiuri de copaci, ceea ce echivalează cu tăierea a circa 1,5 km de pădure matură. Numărul ţiglelor este evaluat la 230.000. Un element arhitectonic misterios decorat a cristelniţei gotice din anul 515. Amvonul, operă a lui Anton Pilgram, este împodobit şi cu figurile celor patru părinţi ai Bisericii, precum şi cu broaşte şi şopârle. Icoana amplasată în centrul altarului principal din secolul al XVII-lea este opera lui Tobias Pock, înfăţişând moartea tragică a Sfântului Ştefan, patronul catedralei. Steffle, are o înălţime de 137 m. În vârf are o sferă de bronz cu un vultur bicefal, stema Hasburgilor. În catedrală au avut loc festivităţi religioa­se şi de stat. Cu timpul, s-au născut ritualuri de Curte având caracter deosebit. Unul dintre ele era legat de înmormânta­rea suveranilor. Când sicriul cu corpul vreunuia din ei ajungea în faţa catedralei, prelatul care oficia întreba: „Cine roagă să intre?” Mareşalul curţii răspun­dea: „Maiestatea sa, împăratul Austriei, regele Ungariei, rege­le Cehiei, regele Ierusalimului, marele principe de Toscana şi de Cracovia”. „Nu-i cunosc!” – replica prelatul. Cu nervozitate simulată, mareşalul repeta titlu­rile suveranului, dar răspunsul suna mereu: „Nu-i cunosc!”… Abia când mareşalul schimba formula şi spunea: „Sunt Franz Iosif, un păcătos sărman şi rog milostivenie”, prelatul răspun­dea: „Poţi intra!”…

După victoria asupra turcilor (1683), împăratul Leopold I l-a însărcinat pe arhitectul austriac de stil baroc, Johann Bernhard Fischer von Erlach, să clădească un palat de vânătoare. O jumătate de secol mai târziu, Maria Tereza declară oficial transformarea Schönbrunn-ului în reşedinţă de vară. Construcţia avea să renască în stil rococo prin Nicolaus Pacassi. Împărăteasa petrecea lunile de vară împreună cu oamenii de la Curte; aceasta din urmă număra, la vremea respectivă, peste 1.500 de membri. Însăşi familia imperială a contribuit la decorarea spaţiilor, ceea ce conferă palatului o istorie aparte, plină de exuberanţă, care relevă şi o parte din viaţa cotidiană a Habsburgilor. Urmaşii Mariei Tereza au lăsat urmele trecerii prin viaţă, mai ales strănepotul ei, împăratul Franz Joseph, care s-a născut în Schönbrunn şi a murit aici după alţi 68 de ani de domnie…

*

Citite şi parcurse cu privirea, o parte din texte şi fotografii nu îşi pot pierde savoarea, ele dobândind alt sens în preajma mimicii gesturilor/dicţiunii vorbitorului; oricum, experienţele împărtăşite nu pot să rămână schelet lipsit de viaţă. Mă voi referi, și altădată, la Viena…

©  Nicolae Tomescu