CE de Fotbal: semifinale…
Publicat de nicolaetomescu, 8 iulie 2021, 00:35 / actualizat: 8 iulie 2021, 8:54
Italia vs Spania 1-1 după prelungiri (0-0; 1-1; 1-1) și 4-2 după loviturile de la 11 m
Update: Foarte greu, aproape imposibil să construiești în detrimentul unei echipe /Spania/ cu cea mai bună posesie (aleargă enorm, cu sau fără minge), cele mai multe pase, cele mai mari ocazii de gol create, cele mai multe șuturi trase la poartă și pe spațiul porții… Italia s-a chinuit să-și facă jocul cu care ne obișnuise (de o lună încoace), a găsit prea rar drumul către poarta adversă, a fost sufocată de presing-ul spaniol; singurul lucru care a lipsit ibericilor în primele 45 de minute a fost vârful de atac autentic, capabil să facă diferența… Italienii au schimbat registrul, imediat după pauză, au ieșit, cu bine, din două-trei momente delicate, au înscris prin Chiesa (16 secunde a durat acțiunea din minutul 60, mingea circulând, amețitor, pe un traseu care i-a inclus pe Donnarumma-Insigne-Imobile-marcatorul golului); dar, când lucrurile păreau să meargă perfect pentru ei, Álvaro Morata (minutul 80) a reușit o combinație letală cu Olmo… Prelungirile s-au transformat într-o „consecință”, a faptului că echilibrul valoric și „teama de rezultat” determină jucătorii să devină mai anxioși în interacțiuni, să-și controleze intențiile și să evite riscurile…
Locatelli ratează… Olmo, la fel… Belotti transformă (1-0 pentru Italia)… Moreno marchează, cu mari emoții (1-1)… Bonucci își dovedește experiența (2-1)… Alcântara egalează situația (2-2)… Bernardeschi aduce „squadra azzurra” în avantaj (3-2)… Morata nu-și dezminte instabilitatea emoțională… Jorginho demonstrează că s-a născut în Brazilia, Italia se califică în finală…
Pentru a patra oară, consecutiv, la un turneu final al Campionatului European, Italia și Spania au fost nevoite să sacrifice palmaresul oponentei în favoarea gloriei individuale; la „EURO” 2008, în sferturile de finală, Spania învingea „Squadra Azzurra” (4-2 la loviturile de departajare, 0-0 la sfârșitul celor 120 de minute); în 2012, cele două echipe s-au întâlnit de două ori – mai întâi în grupă (scorul fiind egal, 1-1), apoi în finală, ibericii câştigând cu 4-0; Spania şi Italia au fost adversare şi la „EURO” 2016, în sferturi, Italia câştigând cu 2-0 (singurul triumf italian din ultimele şapte meciuri directe); s-au disputat 37 de partide între cele două echipe naţionale (câte 11 victorii de fiecare echipă, în timp alte 15 partide s-au încheiat la egalitate)…
Puțini fani din Italia sau/și Spania la această „confruntarea iconică”; oricine zboară dinspre aceste țări în Anglia ar trebui să fie supus carantinei; Gabriele Gravina, președintele Federației Italiene de Fotbal, declara că i s-au acordat 125 de bilete – oameni care s-ar pierde în masa britanică (60.000). În schimb, pandemie sau altceva, bugetul de premiere a crescut față de turneul final găzduit de Franța (2016): 371 de milioane de Euro au primit și primesc, în total, echipele din 2021; peste 9 milioane de euro au primit pentru ieșirea din calificări; orice victorie din grupe a însemnat 1,5 milioane de euro în conturi…
„Nedrept că nu avem la meci fani din Italia și Spania”, afirma Roberto Mancini, „dar mai bine să joci în fața publicului, aceasta este frumusețea sportului” (e-i drept, au fost destui „rezidenți„, de ambele părți)… Cât despre posibila formulă de joc, antrenorul a folosit 25 dintre cei 26 de jucători pe care i-a avut la dispoziție; din păcate, Italia l-a pierdut pe Leonardo Spinazzola (fotbalist esențial), dar Emerson s-a dovedit un înlocuitor pe măsură…
Spaniolii au părăsit tensiunea dinaintea turneului final, haosul provocat de coronavirus, ciocnirile istovitoare cu presa, fanii, ineficiența primelor două mediuri, pentru a prelungi cursa impresionantă (o singură înfrângere în 29 de meciuri, neînvinși în ultimele 13 confruntări); Enrique, „mândru” de echipa sa /întrucât a ajuns în semifinale/, căzând în patima truismului (afirmație atât de evidentă încât nu mai este necesar să fie enunțată, cu excepția cazului în care este folosită ca aluzie sau ca expresie retorică), spunea: „(…) toți vrem să ajungem în finală și să câștigăm”…
*
Anglia vs Danemarca 2-1 după prelungiri (1-1; 1-1; 2-1)
Damsgaard (minutul 30) a înscris spectaculos și a dat o mână de ajutor statisticii, împiedicându-l pe Pickford să rivalizeze cu marele Gordon Banks (record de invincibilitate pe care actualul și ezitantul portar englez nu l-ar fi meritat); „elevii” lui Gareth Southgate au restabilit egalitatea printr-o fază bine lucrată (minutul 39) care a dus la autogolul lui Kjaer (al 11-lea de la acest turneu final); s-a intrat în prelungiri, chiar dacă englezii au avut ocazii importante; oricâte lucruri am scris despre naționala Danemarcei, remarc jocul acesteia /când exact, când la sacrificiu/; oboseala unor deplasări prin Europa și Azerbaijan a avut drept consecință retragerea într-o apărare disperată și un penalty discutabil (arbitrul de pe teren și VAR-ul pot corespunde politicii, nu-i așa?) transformat, „în două trepte”, de Kane (minutul 104); la 2-1, englezii au făcut pasul înapoi, au convins că nu merită să câștige Campionatul European (chiar dacă și-o doresc pătimaș iar organizarea i-a avantajat de la început până la sfârșit)…
În sfârșit, o reacție tip „toporișcă„, pe care o merită, din plin, „acești… care guvernează lumea”; îi aparținea lui Kasper Hjulmand, selecționerul Danemarcei, revoltat de restricțiile impuse la intrarea pe insula înconjurată de Marea Nordului, Canalul Mânecii, Marea Irlandei și Oceanul Atlantic: „Sper ca Boris Johnson să se trezească și să permită miilor de fani danezi să călătorească în Marea Britanie”; desigur, interesele britanice s-au păstrat intacte (prin neobositul „garant al Covid-ului„), mulțimea de tricouri daneze probând faptul că nu numai românii împânzesc Regatul Unit…
Stadionul „Wembley„ a fost construit în 2007 si are o capacitate de 90.652 de locuri; pe el au fost fost programate cele mai multe meciuri de la „EURO 2020… din 2021„: trei în faza grupelor, două din optimi, cele două semifinale și finala… Prin reevaluarea, de către UEFA, la 11 decembrie 2018, a condiţiilor de desfăşurare a turneului final pentru ţările gazdă, se stabilise că „sunt necesare” noua stadioane principale şi alte trei de rezervă; iniţial, 13 stadioane fuseseră selectate şi anunţate (la 19 septembrie 2014): Londra (Anglia), München (Germania), Baku (Azerbaidjan), Sankt Petersburg (Rusia), Roma (Italia), Copenhaga (Danemarca), Bucureşti (România), Amsterdam (Ţările de Jos), Dublin (Irlanda), Bilbao (Spania), Budapesta (Ungaria), Bruxelles (Belgia), Glasgow (Scoţia); ca urmare a selecţiei finale, oraşele Bruxelles, Bilbao şi Dublin au fost eliminate, meciurile fiind mutate pe arenele din Londra, Sevilla şi Sankt Petersburg; dintre cele 13 stadioane, opt nu mai găzduiseră vreun Campionat European: Baku, Sankt Petersburg, Copenhaga, Bucureşti, Dublin, Bilbao, Budapesta şi Glasgow; şapte nu au cunoscut (nici nu cunosc sau vor cunoaște, în viitorul apropiat) vreo finală europeană: Azerbaidjan, Danemarca, Ungaria, România, Irlanda, Rusia şi Scoţia; doar două știu ce înseamnă o finală europeană: „Stadio Olimpico” din Roma şi „Amsterdam Arena”; vechiul stadion „Wembley” a găzduit meciurile şi finala Campionatului European din 1996, dar, cu toate că noua arenă a fost construită în aceeaşi locaţie, este considerat un stadion diferit faţă de „Old Wembley”…
*
P.S. (sau… „nu am ce face, scriu și despre așa ceva”): CFR Cluj–Borac Banja Luka 3-1 (2-1) în primul tur preliminar din „Liga Campionilor”… Am urmărit cea mai mare parte a meciului, într-o nouă zi dedicată fotbalului; dacă reducem totul la bani (privim doar către un efect), nu vom înțelege, niciodată, că sistemele formează jucătorii, ei acţionează fie pentru a se împlini, fie se mulţumesc cu mediocritatea…