Centralismul „nu trece duios”

Publicat de nicolaetomescu, 6 noiembrie 2018, 18:34 / actualizat: 7 noiembrie 2018, 0:57

Titlul este important, titlul inspiră; „Duios, Anastasia trecea”…, filmul românesc apărut în 1979 (nuvela omonimă a lui Dumitru Radu Popescu), nu promova jocuri de cuvinte care să comunice un fel de zburdălnicie a dicționarului însuși, cuprins, pe neașteptate, de voia bună a autorului/regizorului); „M-a interesat mai ales problema Puterii: a puterii totalitare care se instaurează și datorită lașității/complicității celor care o vor suporta” (afirmase Alexandru Tatos)… În articolul de față, sunt interesat (cam) de același lucru, urmând ca dumneavoastră să descoperiți nota distinctivă…

Centralismul este o paradigmă de construcție instituţională şi de luare a deciziei…

„Centralizarea democratică” / practica decizională și politica disciplinară adoptate de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (CPSU) /, „exemplu” urmat, ulterior, de Partidul Comunist Chinez (PCC) și în alte țări comuniste, a combinat două forme opuse (de conducere a partidului): democrația, cea care permite discuții libere și deschise, respectiv controlul sufocant, de tip centralist, care asigura „unitatea și disciplina partidului”. La cel de-al X-lea Congres (1921) al Partidului său Comunist, Vladimir Ilici Lenin /liderul bolșevic/ declarase că partidul trebuie să reprezinte o societate de dezbateri în care toate opiniile să fie tolerate și exprimate în mod liber; partidul „avangardist”, al cărui rol în calitate de lider al revoluției a cerut o disciplină extremă și un nivel ridicat de organizare, presupunea, mai nou, o discuție fără rezerve, altfel „va produce dezacorduri și fracțiuni între părți, va împiedica partidul să acționeze în mod eficient”; pe de altă parte, „controlul absolut al unei conduceri centralizate ar descuraja ideile noi de la membrii aflați la nivel inferior”; drept consecință, Lenin a susținut că „discuția liberă în cadrul partidului ar trebui să fie tolerată”, chiar încurajată până la un punct, dar, odată ce a fost „votată”, orice discuție ar trebui să ia sfârșit; „decizia majorității” constituia „linia” partidului și devenea obligatorie pentru toți membrii. Principiile centralizării democratice au fost adoptate la congresul amintit, sub forma rezoluției „Cu privire la unitatea partidului”/elaborate de… Lenin[1]. Imediat, ca ilustrare a practicii care omoară teoria, sub conducerea stalinistă din 1928 centralismul democratic a fost infinit mai „centralist” decât „democratic”…

*

Ieșit din uz, doar ca termen, „centralismul democratic” se definește – astăzi – ca sistem de organizare administrativă, economică, politică, potrivit căruia instituţiile locale se află (în orice chestiune) în subordinea instituţiilor centrale şi lucrează după dispoziţiile acestora…

*

În tradiţia românească de definire şi gestionare a puterii, nimic nu s-a întemeiat de jos în sus, de la individ către comunitate, de la comunitate spre lideri. În spaţiul românesc, Puterea a fost/este structurată, de cele mai multe ori, ierarhic, în jurul unui centru, nu precum o reţea. Cunoașteți teza necesității unui stat românesc centralizat, drept răspuns la nevoia de descurajare a provinciilor şi de coagulare a unei identităţi comune după 1918. Știți chiar mai bine ce s-a întâmplat în anii comunismului: centralismul şi obsesia controlului la vârful puterii au marcat cultura organizaţională a instituţiilor publice din România; remanenţa respectivului mod de a ne raporta se regăseşte la fiecare pas; principala trăsătură a procesului decizional în administraţia publică este centralismul.

Efectul imediat al centralismului decizional privește fuga de responsabilitate; „verigile intermediare” nu își asumă nimic; reglementările determină ca decizia să fie luată cât mai „sus”, iar efectul pervers al  împingerii spre vârf a deciziilor se traduce prin încărcarea peste măsură; prin intermediul reglementării procedurale, se creează o birocraţie nefuncţională a avizelor; dincolo de pragul abject, centralizarea devine butaforică, se încurcă în propria birocraţie; totul se transformă într-o capcană birocratică (care probează diluarea responsabilităţii în luarea deciziilor). Tot atât de adevărat, politicul preferă să controleze orice mișcare, câtă vreme absența încrederii reprezintă una dintre principalele lui trăsături; loialitatea se substituie competenţei, de aici leadership-ul cvasi-centralizator, în care „vârful” pare să fie garanţia normalităţii. Dar nu este, nici pe departe…

[1] „Ce urmează să fie făcut?” (1902), considerat, îndeobște, ca textul fondator al centralismului democratic, a fost privit, în general, ca un set de principii necesar organizării unui partid muncitoresc revoluționar; cu toate acestea, modelul lui Lenin, despre care s-a discutat, în repetate rânduri, ca fiind „centralist democrat”, l-a reprezentat Partidul Social-Democrat German, recte remarcele lui Jean Baptista von Schweitzer…

Nicolae Tomescu