Cronica unei implicări imaginare (reporter într-o zonă de conflict)

Publicat de nicolaetomescu, 23 iulie 2018, 22:28

Ca profesioniști, se pregătesc, temeinic, pentru fiecare misiune și, de ce nu, simulare[1]… Misiunea reală se termină înainte de a-ți da seama. Câteva minute de luptă intensă și te întorci în lumea dinainte (dar nu mai ești același). De fapt, nu ai timp să simți sau să te bucuri. Poate că, după o misiune reușită, simți bucuria pură. Un profesionist, un om, va sta cantonat în sărbătoare doar câteva clipe și la adăpostul, temporar, al „lucrului bine făcut”. La urma urmei, faci parte din forțele speciale și asta a fost/este treaba ta! Trebuie să-și facă datoria (chiar să se bucure de ea), să urmeze ordinele; psihologia, destul de înțepătoare, rezumă – afirmativ, prin „da” – răspunsul la întrebarea: „Pot fi dependenți de adrenalină?”  Precum poliția, la fel ca și luptătorii, geniștii, medicii ș.a. Toți își fac treaba și, cu cât o fac în mod repetat, cu atât mai mult ș-oi doresc; la fel gândește și un soldat al forțelor speciale. Dacă ajunge în lupta reală, nu cred că apare și un cuvânt potrivit; se bucură de antrenament, de impactul pe care îl au asupra vieții celorlalți, de legăturile pe care le formează cu toți colegii, de consecințele unei misiuni încununate de succes. Am crede că tolerează lupta. Încearcă să determine ceea ce este mai bun; în timp ce mulți oameni preferă graba pentru a-și apropia adrenalina, spre deosebire de sporturile aventuroase, la FOS există stresul constant provocat de a ști iminența impactului pe care o greșeală o poate avea asupra multor oameni. Am citit despre o viziune, fascinantă, asupra oamenilor reuniți în unități de elită: ei nu doresc să lupte, ci, pur și simplu, nu știu ce și cum să facă altceva…

Cele mai dificile proceduri de selecție, antrenamente care nu contenesc, ani de zile și numeroase week-end-uri departe de casă (în timp ce prietenii din copilărie și din școală își trăiesc viața)… Toate acestea pentru un singur scop: să fii operativ în misiunile speciale ale forțelor speciale… Din câte am înțeles (dacă am înțeles) bucuriile profesiei sunt mai puțin legate de a intra în luptă și de a obține o lovitură de adrenalină; simt mândria și onoarea de a servi în cea mai bună unitate militară; se simt norocoși, au cei mai buni prieteni din lume – care își vor da viața pentru a-i salva, fără nici cea mai mică ezitare…

Atâta timp cât le stai în cale și ei nu simt că meriți un tratament special (deși n-au nicio problemă în a accepta asemenea realitate, corespondenții de război sunt, oricum, indispensabili), își spun că în viață întâlnești o mulțime de lucruri neplăcute, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să le faci…

Înțeleg de ce este important să te protejeze, ce ar trebui /sau ar putea/ să se întâmple, faptul că oamenii din România ar dreptul să cunoască, în general, realitățile războiului și să învețe despre ceea ce se întâmplă într-un anumit conflict – de o manieră specifică și în timp real…

Știu ce este bine. Știu ce este drept. Nu au nevoie de distragere. Își îndeplinesc îndatoririle cu integritate și onoare. Nu au nevoie de o etichetă care să încurce succesul misiunii. Ei înțeleg că luptă, nu merg la un bal-mascat…

În ultimii ani, am văzut că relația dintre militari și jurnaliști este, mai curând, contradictorie. Unii ar putea vorbi despre un reporter de investigație care devine (aproape) soldat și apoi se întoarce în sala de conferințe după ce „turul său de serviciu” a devenit (ușor) confuz. Pe de o parte, nu poți da vina pe presă, nu poți ignora mass-media, nu-i poți ține pe jurnaliști „afară”, măcar și pentru actul de a sublinia și de a „raporta” asupra punctelor slabe ale unor probleme de securitate națională (în timp, astfel de „povești”, greu de citit, nu reprezintă doar o știre, ci se constituie în primul pas necesar efectuării schimbărilor necesare pentru a remedia respectivele probleme). Am trăit exemplul clasic al cerințelor pe care le  „cântăresc” editorii atunci când gestionează acoperirea subeictelor legate de război; cum să echilibrezi sensibilitatea față de familia soldatului rănit sau mort cu nevoia de a aduce realitatea războiului în mintea și conștiința cititorilor/telespectatorilor? Răspunsul? Nu poate exista nicio regulă fermă, deciziile trebuie să fie luate de la caz la caz[2]…

Așa-numitul jurnalism încorporat[3] a dobândit o faimă proastă în Irak și Afganistan. Expresia, oricum filtrată de cel care vă scrie, a venit să evoce o imagine a presupusei camaraderii și a corespondenței fals independente către mentorii militari care „hrănesc” jurnaliștii cu informații absurd de optimiste privind cursul războiului. Sunt nedrepte destule acuzații împotriva sistemului de „încorporare” a jurnaliștilor (acuzația privește, îndeosebi, armata americană sau britanică)[4]. Există însă un dezavantaj, mai subtil, al „încorporării”: îi determină pe reporteri să vadă conflictele irakiene și afgane, în primul rând în termeni militari, câtă vreme cele mai importante evoluții sunt politice sau, dacă sunt militare, nu au decât prea puține de-a face cu forțele străine…

În anumite clipe, veteranii nu ar permite reporterilor să se deplaseze împreună cu ei, din mai multe motive: munca militarului poate fi clasificată chiar deasupra secretului strict, mai mult, respectivii nu par preocupați de niciun fel de imagine; sunt alții care cred că reporterii încorporați în lumea „ciclului de știri de 24 de ore” reprezintă o greșeală (interpretarea că o agendă poate depăși cerința simplă a „raportului”; poate că nu au probleme cu libertatea presei, doar atunci când împiedică siguranța și securitatea camarazilor de arme[5])…

În vremuri de răstriște, ar fi interesant să-i chestionăm pe cei întorși acasă: cum privesc ei reporterii, cât de „fiabile” li se par însemnările lor, câtă încredere pot investi oamenii obișnuiți în relatările de pe front? Eu unul aș fi vrut să cred că, prin toate mijloacele, este nevoie de ce scriem, că militarii citesc și recitesc fiecare rând din cronicile de pe câmpul de luptă sau de la punctele fierbinți; desigur, nu fiecare corespondent de război are talentul și curajul lui Y, dar, în general, corpusul reporterilor de război joacă un rol semnificativ în chestiunile militare[6] (chiar mai important, pe alocuri, decât munca unei prese libere în viața civilă)…

Ar trebui, totuși, să respecte pe cineva dispus să se arunce într-un astfel de pericol, chiar și pentru meseria lui. Este, din orice unghi de incidență, o treabă periculoasă; adevărat, niciun reporter din România nu a fost ucis (niciunul nu a fost rănit grav) în războaiele din Irak și Afganistan… A apărut noua situație a Siriei, iar editorii sunt nevoiți să adopte decizii dificile; dacă pare necesar, atunci să ne sprijinim principiul pe a prezenta cât mai mult posibil (cât mai multe informații); țara noastră se implică, oarecum[7], în acest război; militarii (nu numai ei) au nevoie de mass-media pentru a aduce informații, imagini, pentru a întregi contextul de care este nevoie în scopul „ măsurării”, pe deplin, a poziției României (altfel, am fi orbi)…

[1] Participasem (iunie 2018) la Cursul pentru jurnaliști care transmit din zone de conflict și am admirat entuziasmul Forțelor Navale dinaintea acțiunii; priveam în jur la toate unitățile de sprijin și „minunam” uitătura – sute de oameni, al căror singur scop era să ajute; angajamentul lor este esențial pentru succesul misiunii; rădăcinile înfipte în conștiința lor îi aveau pe jurnaliști în centrul preocupărilor…  Apoi, când am urcat pe fregata „Regele Ferdinand”, atunci când am intrat în avionul sau elicopterul care ne aducea către/la locul acțiunii, ușor speriați, ne-am dat seama că antrenamentul și compania prietenilor noștri au efectul cel mai calmant asupră-ne; specialii (FOS) funcționează ca o mașină bine unsă; ei înșiși sunt aproape surprinși de ce capabilități dovedesc. Tensiunea se instalase pe măsură ce ne apropiam de țintă, îndoielile înșelătoare ne dădeau târcoale: „Chiar suntem bine pregătiți? Am uitat ceva? Ce-ar fi dacă …?”; ne-au salvat fețele încrezător ale tovarășilor noștri, speciali și în comportament și în atitudine; iată de ce am aruncat gândurile negre…

[2] Consider că videoclipul și fotografiile mele au fost luate la o distanță suficient de respectuoasă, ascunzând imaginile cu adevărat deranjante (inclusiv pentru a nu-mi fi provocat durerea fizică și psihică cauzând durerea fizică și emoțională); în plus, beneficiul de a avea o poveste puternică a fost atât de mare în ceea ce privește înțelegerea noastră despre ceea ce se întâmplă, încât pare corect să conchidem că nu ar fi trebuit să existe  „o a doua întrebare” despre judecata știrii…

[3] Pentru mulți, „jurnalistul încorporat” este varianta răsturnată a rapoartelor din Primul Război Mondial, când mizeria îngrozitoare în tranșee a fost prezentată ca „o serie de progrese planificate în mod judicios de către generalii britanici”…

Cum ar gândi un militar-adept al „jurnalismului încorporat”? „Nu vreau un reporter atașat la unitatea mea; nu pentru că am de gând să fac ceva ilegal, dar există lucruri care au interpretare greșită pe baza reporterului, care poate să nu înțeleagă operațiunile militare. În plus, este o persoană căreia trebuie să-i acorzi atenție deosebită păstrării sale în viață. Dacă mă concentrez pe ceva, trebuie să fie misiunea și soldații mei. Dacă mi s-a ordonat respect eticheta cu un «jurnalist încorporat», el va fi tratat cu respect și bine protejat. Înțeleg valoarea unor rapoarte care provin de la acești jurnaliști”…

[4] Irakul și Afganistanul au produs, în esență, războaie de gherilă; șeful gherilei poate (chiar trebuie să) evite lupta împotriva forței principale a inamicului – în schimb, atacă în cazul în care adversarul său este slab poziționat sau nu dispune de trupe suficiente. Ce derivă din realitatea respectivă? „Corespondentul încorporat”, susținut de unitățile militare americane sau britanice, este în măsură să rateze sau să interpreteze greșit etapele cruciale ale conflictului…

[5] „O echipă de știri civile în «ograda» mea?”, se întreba X, parcă pentru sine; „Nu-mi place. Distrage atenția soldaților mai puțin «condimentați» cu practica războiului, care sunt excitați de prezența ancorei de știri și găsesc totul amuzant. Este în detrimentul concentrării, a cărei importanță în luptă nu pot să o subliniez destul; vorbind despre concentrare, aceasta îndepărtează accentul firesc pus de comandanții mei pe misiunea principală, îi schimbă sensul în «Nu-i lăsați pe jurnaliști să moară odată cu rolul lor de difuzare»; îmi adaugă o responsabilitate față de oameni care sunt incapabili să se întoarcă, să contribuie la misiune, să se apere ei înșiși; adaugă oameni în echipa mea, slab echipați și instruiți pentru a menține un comportament adecvat operațiunii; ne pierde timpul/singurul «bun» care ne lipsește întotdeauna/în pregătire, briefing, încetinește mișcarea… Sigur, în calitate de cetățean al unei țări democratice, vreau reporteri care să «acopere» zonele de conflict, să «raporteze»/chiar și criticând, dar ca soldat, în calitate de comandant, nu aș vrea să accept situația numai din considerente tactice…”

[6] Deoarece unii militari tind să escamoteze (în sensul de a evita, cât mai abil cu putință, situații delicate)… Printre lucrările istoricului israelian Uri Milstein se află și o lucrare despre „minciunile” pe care soldații le spun în timpul investigațiilor privind eșecurile, în încercarea lor de „a se curăța de vină” și/sau de a schimba direcția unei săgeți asupra altcuiva; se spune, cred eu întemeiat: „O victorie are mulți părinți. Înfrângerea este întotdeauna un orfan.” Scriu în special despre acei soldați care au ce să ascundă, dar și despre cei care mărturisesc că „nu suportă reclama”, dar niciodată nu uită de ocazia imortalizării în aparatul foto, adoptând o poziție eroică, spunând cât de mult le displace atenția oficialului de știri. Există, cât se poate de adevărat/în contrapartidă, reporteri și reporteri…

[7] „Jane’s Defence Weekly”, publicație respectabilă din domeniul militar, indica (în 2016) faptul ca Romania este „țara de plecare” pentru un export masiv de muniție și de armament (3.000 de tone), în colaborare cu S.U.A., prin intermediul „Military Sealift Command”; armamentul respectiv ar fi avut ca destinație Iordania și Turcia, care nu foloseau/folosesc, în cadrul forțelor armate, niciunul dintre „reperele specificate în lista de încărcare”; dar ambele destinatare „sunt cunoscute ca adăpostind, pe teritoriul lor, baze de antrenament ale opoziției siriene, tot în parteneriat cu S.U.A.” Singura explicație logică a respectivelor livrări? Guerillele siriene, care încearcă anumite lucruri şi văd, din mers, cum funcţionează, „s-ar fi bucurat de exportul masiv de muniție și de armament”…