Ziua națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone
Publicat de gabrielarotaru, 1 aprilie 2017, 05:37
La 1 aprilie este comemorată Ziua națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie, instituită prin Legea 68/2011.
Camera Deputaților a adoptat la 12 aprilie 2011 propunerea legislativă pentru instituirea acestei zile naționale. Actul normativ prevede ca pe data de 1 aprilie să se organizeze comemorări oficiale și alte activități menite să cinstească memoria românilor care au căzut victime masacrelor, deportărilor și foametei din cauza regimului totalitar sovietic, în nordul Bucovinei și întreaga Basarabie. Potrivit expunerii de motive, în urma aplicării Pactului Ribbentrop — Molotov, în perioada iunie 1940 — martie 1953, în Basarabia și nordul Bucovinei au avut loc mai multe acțiuni de represiune îndreptate împotriva populației române din aceste ținuturi.
Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța au fost primele teritorii pierdute de România în vara și toamna anului 1940, în contextul celui de-al Doilea Război Mondial. La 23 august 1939 fusese semnat, la Moscova, Pactul de neagresiune sovieto-german (Pactul Ribbentrop-Molotov), iar printr-un protocol adițional secret, Germania și URSS își împărțeau sferele de influență, articolul 3 al acestuia arătând că ”în privința Europei de Sud-Est partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii”.
În vara anului 1940, România era complet izolată politic și militar, mai ales după ce Franța, unul dintre cei mai puternici aliați ai săi, a fost nevoită să semneze, la 22 iunie 1940, armistițiul cu Germania. La 26 iunie 1940, printr-o notă ultimativă, guvernul URSS cere României cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei în termen de 48 de ore. Un al doilea ultimatum sovietic (27/28 iunie) cerea evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în doar patru zile, iar răspunsul guvernului român la 28 iunie a fost că ”pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, se vede silit să primească condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”. Armata și administrația s-au retras în perioada 28 iunie-3 iulie 1940, din Basarabia și nordul Bucovinei, iar trupele sovietice au ocupat, pe lângă aceste teritorii, și ținutul Herța.
În urma ocupării Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța de către autoritățile sovietice, populația românească din aceste teritorii a fost supusă unui regim de represiune și deportări. Politica opresivă impusă de sovietici a determinat un adevărat proces migraționist și transferuri masive de populație, soldate cu importante pierderi de vieți omenești.
După cum arătau datele Ministerului de Interne al României, în vara anului 1940 aproximativ 23.000 de români se refugiaseră din Basarabia și nordul Bucovinei. Recensământul populației din 6 aprilie 1941 certifica faptul că aproximativ 68.953 de refugiați din teritoriile ocupate de sovietici au fost înregistrați de autoritățile statului român.
În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a fost organizată o amplă operațiune de arestare și deportare, fiind vizate 32.423 de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței. Aceste persoane au fost transportate în condiții inumane, în vagoane de marfă închise, în Siberia, nordul Kazahstanului și Uzbekistan, în regiunea Omsk și în alte regiuni. În timpul transportului, care a durat până la șase săptămâni, deportații au călătorit având resurse puține de apă și hrană. La destinație au fost obligați să-și construiască propriile lagăre, să lucreze în condiții foarte grele — temperaturi extreme, norme de muncă greu de atins, hrană proastă și puțină — toți acești factori determinând moartea a circa o jumătate dintre ei.
Un alt episod tragic îl constituie masacrele comise asupra unor grupuri de români care au încercat să treacă granița în România. Ofițeri NKVD au lansat, în primăvara anului 1941, zvonuri conform cărora grănicerii sovietici permit populației din aceste teritorii să treacă granița în România.
În noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, un grup compact de circa 400 de români din nordul Bucovinei, din sate precum Coteni, Buda, Boian, Ostrița Herței, Horecea Mănăstirii, Horecea Urbană, Plaiul Cosminului ș.a. au încercat să treacă granița pe râul Prut înghețat. Când s-au apropiat de graniță majoritatea au fost uciși de mitralierele grănicerilor sovietici și aruncați în gropi comune în albia râului Prut. Doar 57 au reușit să scape și să treacă granița în România. Masacrul românilor din Lunca Prutului a rămas în memoria colectivă drept prima crimă atroce săvârșită de autoritățile sovietice la adresa populației din teritoriile românești.
Cartea ”Amintiri din viață. 20 de ani în Siberia”, de Anița Nandriș-Cudla (publicată la Editura Humanitas în 1991 și reeditată în 2006), redă amintirile unei țărănci românce din comuna Mahala (nordul Bucovinei) care, în noaptea zilei de 13 iunie 1941, este smulsă din casa sa de ofițeri NKVD și deportată împreună cu cei trei copii ai săi în Siberia. În prefața ediției a doua a cărții, semnată de Gheorghe Nandriș, se arată: ”Amploarea genocidului este greu de imaginat. Iată cum, dintr-o singură comună — Mahala — într-o singură noapte — 6 spre 7 februarie 1941 — au fost împușcați de grănicerii ruși, lângă satul Lunca (nu departe de Herța) peste 300 de tineri țărani. Într-o singură noapte — 12 spre 13 iunie 1941 — din aceeași comună au fost deportați, pentru exterminare în Siberia, 602 persoane. Puține dintre acestea s-au mai întors (…).” Dintre cei 602 deportați, 210 erau copii sub 15 ani, iar dintre aceștia 76 erau copii sub 5 ani.
La 1 aprilie 1941, un grup de aproximativ 3.000 de persoane din mai multe sate de pe Valea Siretului (Bănila Moldovenească, Dăvideni, Trestiana, Iordănești, Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Cupca, Corcești, Suceveni) au format o coloană pașnică și s-au îndreptat spre granița cu România, purtând un steag alb cu însemne religioase, icoane, prapuri și cruci din cetină. Când s-au apropiat la mai puțin de 3 kilometri de punctul de graniță Fântâna Albă, în locul numit Poiana Varnița, grănicerii sovietici au deschis focul și au tras în plin, ucigând bătrâni, copii, femei, pe care i-au aruncat, apoi, în gropi comune, unii fiind îngropați de vii.
Începând din martie 1944, Armata Roșie ocupă din nou nordul Bucovinei și Basarabia, fiind instituit din nou regimul de teroare și represiune la adresa populației de aici. Foametea din anii 1946-1947, care a urmat după reocuparea Basarabiei, a fost generată de un complex de factori (precum seceta din vara anului 1946), dar a fost determinată în principal de golirea tuturor gospodăriilor și hambarelor de produsele alimentare și grâne ale populației de către autoritățile sovietice. Procesul de colectare a cotelor de cereale de la populație s-a desfășurat anevoios, iar cei care s-au opus au fost judecați și deportați. În anii 1946-1947, se apreciază că doar în RSS Moldovenească au murit de foame între 150.000 și 300.000 de oameni.
Un nou val de deportări din Basarabia are loc în 1949. Operațiunea de deportare de la 6 iulie 1949 s-a înfăptuit în conformitate cu o directivă a Biroului Politic al CC al PCUS care fusese adoptată în aceeași zi. Potrivit acestei directive urma să fie strămutate de pe teritoriul RSS Moldovenești 11.280 de familii de chiaburi, foști moșieri, mari comercianți, persoane care colaboraseră cu organele de poliție germane și române etc. Alte arestări și deportări au avut loc la 1 aprilie 1951.
La 1 aprilie 2011, la 70 de ani de la tragicul eveniment, a avut loc ceremonia de sfințire a unei troiței închinate memoriei victimelor masacrului de la Fântâna Albă, în incinta Mănăstirii Putna. La 27 martie 2014, la Institutul Cultural Român a fost proiectat documentarul „Masacrul de la Fântâna Albă — 1 aprilie 1941”, semnat de Lucia Hossu Longin.
O relatare a evenimentelor a fost făcută de unul dintre puținii supraviețuitori, profesorul Gheorghe Mihailiuc (1925-2005), în cartea sa „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004, la editura Vivacitas din Hliboca. Acesta descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 ca pe un „masacru”, un „genocid” și un „măcel”.
Date și documente referitoare la deportările în masă ale populației, începute în primăvara și vara anului 1941 (precum cea din noaptea de 12 spre 13 iunie), la uciderea unor grupuri de localnici care doreau să treacă granița în România (precum episodul petrecut la 1 aprilie 1941 în raionul Hliboca din regiunea Cernăuți), la cel de-al doilea val de deportări, început în 1949 ș.a. sunt publicate în volumul ”Basarabia și destinul ei secret. Mărturii și documente istorice”, de Vasile Sturza (Editura Litera, București, 2016). (Agerpres/ FOTO agerpres.ro)
