Alexandru Vlahuță: „Cărţile: glasuri eterne în spaţiu”…
Publicat de nicolaetomescu, 27 noiembrie 2017, 11:41 / actualizat: 27 noiembrie 2017, 13:04
Între Râmnicu Sărat şi Focşani[1], în localitatea Dragosloveni/sat component al comunei Dumbrăveni, m-am întâlnit cu Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuţă”… Aici şi-a petrecut scriitorul câţiva ani din viaţă, tocmai în casa situată în mijlocul unei grădini, de unde, la intrare, îţi urează Bun venit, chipul lui blând, cioplit în bronz…
Imobilul are parter şi etaj. Dintr-un mare cerdac – de la etaj – privirea este furată de „dealurile domoale ale Bordeştilor şi Coteştilor” având la poale verdele „crud” al câmpiei. În depărtare-s viile”. În casa memorială[2], am surprins două aspecte: memorial şi documentar. Partea documentară este alcătuită din ediţii vechi şi mai noi ale operei poetului, fotografii şi fotocopii. Privirile vizitatorilor se pot opri pe fotografiile şi fotocopiile care alcătuiesc panourile din expoziţia permanentă: părinţii scriitorului, satul Pleşeşti, Vlahuţă în timpul liceului, soţia Ruxandra Gâlcă, fotografii din timpul războiului („a luptat” cu pana, alături de ostaşi), grupajul de scrisori, o fotografie a mormântului său din Cimitirul „Bellu”, acolo unde a fost înhumat, împotriva dorinţei sale testamentare[3]. Expoziţia permanentă înseamnă și mobilier original (scaune de epocă, bufet scrin, masă de sufragerie, tablouri, toate în salonul de primire). Dormitorul este înfățișat într-o atmosferă de calm şi linişte; întâlnim patul din lemn masiv, deosebit de frumos sculptat, dulapul din lemn, servanta şi toilette Bidermeyer. Ultima cameră a casei poetului cuprinde două fotolii de epocă, tablouri, biroul şi biblioteca, unde găsim publicaţiile la care a colaborat cu V.A. Urechia, George Coşbuc ş.a. Atmosfera caldă şi spirituală a casei este imprimată de tablourile şi fotografiile cu imagini ale familiei poetului. Una din camere a fost amenajată cu mobilier specific satului natal al scriitorului: pat din lemn, păretar din lână, leagăn de copii, masă mică rotundă, linguri din lemn, strachină din ceramică, dulap (blidar)…
*
Născut la 5 septembrie 1858, în comuna Pleșești-Tutova (astăzi, comuna Alexandru Vlahuță, județul Vaslui), făcând parte dintr-o familie numeroasă[4], a dus o existență patriarhală, cu griji și necazuri[5]. În 1867, era înscris la școala primară, după care urmează liceul la Bârlad (1871-1878), luându-și bacalaureatul la București (1879), unde se înscrie la Facultatea de Drept (neterminată). Stabilit la Targoviște (1879)[6]. Debutul[7] s-a produs în „Convorbiri literare” (1880). Crochiurile sale satirice, vizând situații și personaje locale, au provoacat îndepărtarea din învățământ. A practicat, ilegal, avocatura, pledând la Galați (1883)[8]. În 1884, se stabilește în București[9]; ziaristica[10] îi oferă șansa de a-l cunoaște pe Eminescu, fapt decisiv pentru evoluția scriitorului. Debuteaza editorial cu Nuvele (1886) și Poezii (1887), alternând activitatea poetică și cea de prozator cu ziaristica și conferințele (răsunătoare) de la Ateneul Român: „Mișcarea literară” (1886), „Curentul Eminescu” (1892), „Onestitatea în artă” (1893) ș.a. Popularitatea scriitorului crește, vertiginos, odată cu apariția romanului Dan (1893), cel mai mare succes de public din epocă, și cu volumul Din goana vieții (1892). De remarcat sunt În vâltoare (1896), Clipe de liniște (1899), Din durerile lumii (1908), File rupte (1909), România Pitorească (1901). Culegerile de poezii: Poezii vechi și nouă (1894), Iubire (1895), Poezii (1909), reeditate, i-au consolidat reputația. Paradoxal, au fost respinse de la premiile Academiei Române, ceea ce a determinat refuzul lui Vlahuță (in 1896) de a accepta calitatea de membru corespondent al înaltului for[11]. Academia i-a premiat volumele Clipe de liniște (1900), România pitorească (1902). După două căsătorii (Ida Pagano[12] şi Margareta Dona[13]), la 1 aprilie 1905 își unește destinul cu Alexandrina Ruxandra Gâlcă[14]. În 1907, reintra în centrul atenției unanime cu poemul anti-dinastic „1907” (publicat în „Viața Românească”). Din durerile lumii (1908) și Din trecutul nostru, urmate de Pictorul N. I. Grigorescu (1910) și Dreptate (1913) au încheiat cariera prozatorului. Apoteotic, primește Marele Premiu al Academiei (1919)[15], pentru Poezii 1880-1915. La trecerea sa în veșnicie/19 noiembrie 1919/, ne-a lăsat o operă inegală, atinsă, în bună parte, de desuetudine; reprezentativă, dacă avem o gândire de ansamblu, „ea va fi însumată și în viitorime, ca una care poartă mărturie pentru sufletul intelectualilor de la sfârșitul veacului al XIX-lea” (Garabet Ibrăileanu)…
Amestecul de sentimentalism[16], criticism[17], poză meditativă[18], asumare a „durerilor lumii”[19], retorica milei[20], a generozității[21], dar și a sarcasmului[22], decepției, avanturilor retezate, ratării etc., corespund unei stări de spirit tipice valului posteminescian și epigonic, contaminat inclusiv de ideologia socializantă de la sfârșitul veacului al XIX-lea[23]; arsenalul afectiv al textelor lui Vlahuță concurează, o vreme, viziunea majoră a lui Caragiale, reliefurile greu accesibile ale moștenirii eminesciene. Marele om a trecut, prin literatură, cu o modestie și o discreție a propriei condiții rar întâlnite. Abia o corespondență publicată postum dezvăluie privațiuni, mizerii cotidiene (mai cu seamă după 1907[24]), acceptarea resemnată a unor tribulații, dar și sufletul duios, calm, încrezător al celui ce punea mai presus de orice prietenia (inclusiv cea literară). „Greutățile și neajunsurile pe care le întâmpini în viața de scriitor n-ar trebui să te surprindă, nici să te descurajeze. Așa ni-e țara. Dar ești tânăr și talentat. Vei răbda și vei învinge”[25]. Asemenea gesturi de solicitudine, îmbărbătare, sprijin moral (uneori și material) dau portretului uman al lui Vlahuță o noblețe care răscumpără, în conștiința primei jumătăți a veacului al XX-lea, multe din eșecurile operei[26]…
[1] La km 164, pe partea stângă a DE 85…
[2] Festivităţile de deschidere a Casei Memoriale au fost conduse (duminică, 31 octombrie 1926) de Veturia Goga, soţia lui Octavian Goga. După renovare, Ruxandra Gâlcă Vlahuţă îi dăduse destinaţia de aşezământ cultural; s-a gândit, totodată, să facă şi o faptă de caritate: „Din compasiune faţă de consătenii care nu aveau posibilitatea de a-şi da copiii la şcoală s-a gândit ca în surplusul de spaţiu pe care îl avea să înfiinţeze o şcoală la nivel de gimnaziu căreia i-a dat formă de şcoală de menaj şi gospodărie, ce putea fi urmată numai de fete. În şcoală fetele erau învăţate să facă menaj, gospodărie, să ţeasă, să brodeze şi căpătau noţiuni de maniere elegante şi protocol. Şcoala fusese încadrată cu profesorii cei mai buni la acea dată. Fetele care au absolvit această şcoală deveniseră cele mai curate fete din localitate şi s-a dovedit că pe parcurs au ajuns cele mai bune gospodine. Şcoala a funcţionat până în 1948”…
[3] „Munţii, dealurile, ţărmii oceanului… oricât ar fi de măreţe, ca să nu ne subjuge şi să ne lege gândurile în preajma lor mai au nevoie şi de câteva slove şi de câteva icoane din povestea infinită a omului soldat, artist şi preot. Pentru acest cuvânt, când treci, acum în toamnă, pe sub dealurile cu viţă ruginită şi cu amintiri nepieritoare ale Dragoslovenilor, priveşte biserica răzleaţă şi te gândeşti, nemângâiat: Acolo s-ar fi cuvenit să fie mormântul lui Vlahuţă!”, scria Gala Galaction…
[4] Tatal, Neculai Vlahuță, fiul unui ispravnic din Piatra Neamț, era proprietarul unei moșii (100 de pogoane, la Pleșești); ar fi sărăcit, neglijându-și gospodăria, ca amator de vănători și de petreceri… Mama, Ecaterina (născută Petrescu), era originară din Transilvania, având ascendenți în zona Brașovului; „oferită” vieții monahale (călugărie), a fost scoasă din mănăstire de Neculai Vlahuță, cu care s-a căsătorit, avand opt copii – viitorul scriitor apare în postura ultimului născut; la bătrânețe, Ecaterina se călugărește (Mănăstirea Agapia), sub numele de maica Elisaveta; tot acolo se retrage și unica ei fiică, Eliza Străjescu, apoi Neculai Vlahuță, ajuns la Mănăstirea Neamș (sub numele Nectarie), împreună cu unul dintre fii, Mihail, călugărit sub numele Mardarie/mutați, în cele din urmă, împreună, la Agapia…
[5] Moartea, la vârste fragede, a câtorva copii… Primii ani, la țară, într-un „cătun sărac”, a lăsat scriitorului amintiri dureroase; „A, copilăria mea a fost tristă, așa de tristă că n-aș vrea s-o mai trăiesc aievea.”
[6] Profesor de latină și limba română la gimnaziul local, apoi la școala divizionară de la Mănăstirea Dealu (1881), destituit de Consiliul Permanent al județului Dâmbovița (1882) pentru atitudinea „lipsită de respect” față de notabilitățile urbei…
[7] După debut, redactor la revista „Armonia din Târgoviște”, colaborator la „Unirea”, apoi la „România libera” din București…
[8] Acolo unde cumnatul său era directorul arestului orășenesc…
[9] Profesor, timp de câteva luni, la Școala Normală a „Societății pentru învățătura poporului român”; a obținut o catedră la azilul „Elena Doamna” (1885), apoi la Liceul „Sfântul Gheorghe” (1887-1893). Revizor școlar (1888), apoi „referendar” la Casa „Școalelor” (din 1901 până la sfârșitul vieții)…
[10] Colaborator la „România liberă” (a fost și redactor, alături de Delavrancea, de Duiliu Zamfirescu); atmosfera gazetărească va fi evocată în romanul Dan/1893)… Activitatea publicistică și de animator literar s-a concretizat, mai târziu, în sute de foiletoane și articole publicate de presă; colaborase la „Convorbiri literare”, „România literară”, „Revista literară”, „Revista nouă”, „Epoca”, „Galații”, „Naționalul”, „Gazeta săteanului”, „Lupta”, „Lupta literară”, „Voința națională”, „Românul”, „Universul”, „Luceafărul”, „Viața Românească” ș.a.
[11] A explicat gestul într-o scrisoare publicată în „Constituționalul”. Editează revista „Vieața” (1893-1896), apoi, în colaborare cu Coșbuc, „Sămănătorul” (1901), de la conducerea căruia se retrage însa în 1902…
[12] Prima dată a convieţuit, şapte ani, cu Ida Pagano, fiica lui F. Pagano, profesorul său de italiană…
[13] Fiica fostului şef de Stat Major al Armatei Române (între 1884-1886), generalul Nicolae Dona…
[14] Fiica unui mic proprietar, Ruxandra era sora prefectului de Râmnic, Nicolae Gâlcă; i-a oferit lui Vlahuţă o casă frumoasă (din Dragosloveni, sat aşezat „într-o zonă de podgorii, unde colinele îşi dau mână cu şesurile dinspre sud”, deopotrivă 24 pogoane de vie), un pic de avere pentru liniştea bătrâneţilor, multe cărţi, un cadru ideal pentru scris, casa lor fiind vizitată de numeroşii prieteni ai lui Alexandru Vlahuţă (I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Octavian Goga, Gala Galaction, Nicolae Iorga, Nicolae Grigorescu)…
[15] O călătorie în Norvegia (1913) prefațează suferințele cauzate de Primul Război Mondial, atunci când Vlahuță era silit sa pribegească la Iași, Bârlad (1916-1917); după ce, în 1918, a ajuns pe front, în 1919 conduce cotidianul „Dacia” și revista „Lamura”, asistat de Brătescu-Voinești; în ambele, a fost salutată apariția în literatură a lui Lucian Blaga, pe care, bolnav fiind, Vlahuță l-a primit în vara lui 1919 cu aprecieri semnificative (conform „Hronicul, Figura luminoasă a unei epoci de tranziție”…
[16] „E o fericire să fii iubit. E una şi mai mare: să iubeşti. Cine le are pe amândouă e mai presus de lumea timpului, mai tare decât soarta, mai tare decât moartea.”
[17] „Adevărul aşteaptă. Numai minciuna e grăbită.”
[18] „Aş vrea să-mi umplu sufletul de mişcarea şi de priveliştile ce mă înconjoară.” (în Oameni aleși)../.
[19] „Unde ni sunt visătorii?”, din „Sămănătorul” (10 mai 1901)…
„Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale(…)”
[20] „În muncă e sănătatea, cinstea, puterea şi farmecul vieţii.”
[21] „Nu există oameni mari şi oameni mici, ci numai oameni care se străduiesc să-şi facă datoria ”
[22] „Norocul e o întâmplare, fericirea e o vocaţie.”
[23] „Jertfele oamenilor sunt florile ce se aruncă în calea dreptăţii.”
[24] „Minciuna stă cu regele la masă…
Doar asta-i cam de multișor poveste:
De când sunt regi, de când minciună este,
Duc laolaltă cea mai bună casă.” (Poezia „1907”)
[25] Torouțiu, „Studii și documente literare”, VII, p. 345…
[26] „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei.”
