Alte destine tragice/mari personalități din „Generația Unirii”

Publicat de nicolaetomescu, 1 decembrie 2020, 19:15

La 8 ianuarie 1873, a văzut lumina zilei Iuliu Maniu/în localitatea Bădăcin („Enciclopedia României” menționează… Șimleu Silvaniei), comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj (județul Sălaj de astăzi), al doilea din cei cinci copii ai Clarei și ai lui Ioan Maniu[1].

Și-a început studiile în Șimleu Silvaniei, absolvind cursurile ciclului inferior ale liceului la Blaj (1886), iar pe cele ale ciclului superior la Liceul Reformat din Zalău (1890), dovedindu-se un elev bine educat, un model pentru colegii lui, fiind declarat „matur și apt pentru a urma cursuri universitare”. Iuliu Maniu a fost student al facultăților de drept din Cluj, Budapesta și Viena[2], obținând doctoratul în științe juridice la vârsta de 23 de ani (1896), precum și diploma de avocat (1898).

Prin toate activitățile sale, Iuliu Maniu a fost un apărător dârz al drepturilor românilor, militând pentru unitatea națională; în anul 1897, a fost cooptat în Comitetul Partidului Național Român, devenid președinte al acestui partid (1898). În 1906, a fost ales deputat în Parlamentul Ungariei[3]; de remarcat faptul că, între 1898-1915, a ocupat funcția de jurisconsult al Mitropoliei Române Unite de la Blaj.

El i-a convins pe ardeleni să ia parte la alegerile din Imperiul Habsburgic (1906)[4]. În 1918, Partidul Naţional al lui Iuliu Maniu a convocat cei 100.000 de delegaţi la Marea Adunare de la Alba Iulia, hotărându-se alipirea Transilvaniei la Vechiul Regat; aflat în fruntea Consiliului Dirigent[5], care administra provizoriu provincia amintită, Iuliu Maniu a condus negocierile cu Bucureştiul pe baza principiilor enunţate în „Sala Unirii” din Alba Iulia[6]. Apoi, Iuliu Maniu a fost președinte al Partidului Național Țărănesc în două rânduri ( 1926-1933 și 1937-1947), precum și președinte al Consiliului de Miniștri în trei rânduri (10 noiembrie 1928-7 iunie 1930; 12 iunie-10 octombrie 1930 și 20 octombrie 1932-13 ianuarie 1933).

Iuliu Maniu a apelat, deopotrivă, la gesturi radicale. Partidul pe care l-a condus s-a opus – procedural – Constituţiei din 1923, iniţiată de liberalii lui Ionel Brătianu; tot din adversitate faţă de politica autoritară, Iuliu Maniu nu a luat parte la Încoronarea de la Alba Iulia a regelui Ferdinand şi a Reginei Maria (octombrie 1922). Prim-ministru al României Mari, în trei rânduri, Iuliu Maniu a fost cel care, în 1938, l-a avertizat, deschis, pe Carol al II-lea de faptul că dictatura regală duce la catastrofă[7]. S-a opus și încăpăţânării sinucigașe a mareşalului Antonescu de a-l seconda pe Hitler la Stalingrad. Mai mult, Iuliu Maniu l-a sprijinit pe regele Mihai pentru lovitura de palat (23 August 1944). Ura ocupantului sovietic, vorba lui George Jackson, i-a transformat pe opozanți în bătaia de joc a universului: în toamna lui 1947, după un proces înscenat, Iuliu Maniu, ajuns la 74 de ani, a fost încarcerat. S-a stins (anul 1953) între gratiile Sighetului, scurtă vreme după ce devenise octogenar, iar fila dedicată celor care s-au jertfit nu îi cunoaşte (drept consecință, nu îi poate consemna) mormântul[8]…

Intransigent, de o politeţe proverbială, răbdător – adeptul artei de a spera sau de a îndura lucruri imposibil de schimbat, Iuliu Maniu a fost, adesea[9], comparat cu un Sfinx[10]. Greșit, aproape în privința ambelor accepțiuni: nu a avut nimic dintr-un personaj feminin malefic, împrumutând, ce-i drept, din monstrul fabulos cu corp de leu și cap de om doar o parte a sensului întruchipării puterii regale: „Am luptat întotdeauna pentru monarhie constituţională, întruchipare a demnităţii naţionale şi a demnităţii sociale.”

[1] După fratele Cassiu și înaintea surorilor Sabina, Cornelia și Elena… Tatăl a fost judecător la Tribunalul din Zalău, mama lui Iuliu Maniu era fiica vicarului Demetriu Coriolan. De asemenea, Maniu a fost nepot al filozofului și omului politic Simion Bărnuțiu, fruntaș (de pe meleagurile Sălajului) al Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania și vicepreședinte al Adunării Naționale de la Blaj, din 3-5/15-17 mai 1848..

[2] A fost un fervent luptător pentru democrație încă din anii studenției, intrând în rândurile membrilor Partidului Național Român (anul 1891), devenind, apoi, președinte al Asociației Academice „Petru Maior” (1892); totodată, a fost ales președinte al Societății Studenților Români, Sârbi și Slovaci din Budapesta (1894)…

[3] Pentru circumscripția electorală Vințu de Jos, comitatul Alba…

[4] În acest fel, s-a putut auzi protestul românilor faţă de politicile de deznaţionalizare ale Ungariei…

[5] În 1918, la întoarcerea de pe frontul din Italia (ajunsese acolo în 1915), s-a numărat printre principalii organizatori ai Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, fiind ales președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, având și funcția de ministru de interne…

[6] „Noi, onorata Adunare Națională, vedem în înfăptuirea unităţii noastre naţionale un triumf al libertății românești. Noi nu voim să devenim din oprimați oprimatori, din asupriți asupritori. Noi voim să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor și a tuturor cetățenilor. Noi nu vrem să verse nimenea lacrimile pe care le-am vărsat noi atâtea veacuri. Rog onorata Adunare Națională să primească proiectul nostru de Rezoluție, pentru a întemeia pentru vecie România unitară şi mare, o adevarată democrație şi deplină dreptate socială”…

[7] Omul care, ani de-a rândul, luptase împotriva asupririi austro-ungare a românilor din Transilvania s-a ridicat și împotriva instaurării comunismului în țară (având multe confruntări cu adversarii politici și cu sistemul „sovietic/stalinist” care se înrădăcina în România); a condamnat, cu înfocare, regimurie dictatoriale instaurate în România anilor 1938-1944 și a luat parte la înlăturarea Guvernului Antonescu, la actul de la 23 august 1944… Pe 22 iunie 1941, conform „planului Barbarossa” întocmit de Hitler, România s-a alăturat Germaniei în atacul asupra Uniunii Sovietice, cu scopul declarat de a elibera teritoriile româneşti ocupate de Armata Roşie anul trecut. Rezistenţa U.R.S.S., avantajată de crunta iarnă siberiană, nu a fost anticipată astfel că prin înfrângerea de la Stalingrad, armata română a suferit un adevărat dezastru. În acest context, Maniu a intensificat acţiunile de protest, precum şi contactele externe în vederea negocierii condiţiilor pentru ieşirea României din război. Pe fondul răcirii constante a relaţiilor dintre regele Mihai şi Antonescu, cei doi s-au adresat şi celui dintâi în speranţa că îl vor putea atrage de partea lor împotriva regimului antidemocratic. În perioada următoare au avut loc numeroase consfătuiri secrete la Palatul Regal între Mihai, membri apropiaţi din cercul Curţii, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Constantin Titel-Petrescu/liderul PSD, Lucrețiu Pătrășcanu/reprezentantul PCR. România ajunsese într-o situaţie dramatică. La 24 martie 1944, Armata Roşie a ajuns la Nistru, iar două zile mai târziu pe cursul superior al Prutului. Mareşalul a respins oferta de armistiţiu sovietică din 8 aprilie şi a avut o discuţie cu Iuliu Maniu, declarându-i că dacă liderul PNŢ considera aceste condiţii acceptabile, el era gata să-i predea conducerea ţării. Maniu a refuzat încă o dată. În perioada următoare au avut loc mai multe întâlniri la Palat între regele Mihai şi liderii celor patru partide, în cadrul cărora s-a discutat modalitatea de răsturnare a mareşalului şi problema noului guvern. Iuliu Maniu a refuzat propunerile de a deveni prim-ministru, pronunţându-se pentru un guvern de militari şi tehnicieni, girat politic de BND. Situaţia critică pentru România s-a ivit din 22 august, când armata română s-a retras pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila pentru a opri ofensiva Armatei Roşii. În urma unor tratative de la Stockholm, mareşalul obţinuse promisiunea creării unei zone neutre şi a unui termen de 15 zile pentru retragerea armatei germane. Telegrama prin care U.R.S.S. accepta condiţiile de armistiţiu a sosit la Ministerul de Externe în dimineaţa zilei de 23 august, dar a fost reţinută de Grigore Niculescu-Buzești şi a arătat-o lui Maniu. La rândul său, acesta l-a informat pe rege despre conţinutul telegramei. Exista riscul ca ţara noastră să fie invadată, dar Antonescu a cerut garanţii din partea liderilor democratici pentru a încheia armistiţiul. Într-o întrevedere de la Snagov, Gheorghe Brătianu s-a angajat de acest lucru, dar Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au refuzat să se angajeze în scris. Pe 23 august 1944, Ion Antonescu a fost primit în audienţă la Palatul Regal, fără garanţia solicitată, unde a prezentat regelui situaţia frontului; după discuţii aprinse, Mihai a cerut lui Antonescu să semneze armistiţiul, însă acesta a refuzat categoric; în acel moment, regele l-a destituit pe Antonescu şi a dat ordin să fie arestat; spre seară, generalul Constantin Sănătescu a fost numit preşedinte al Consiliului de miniştr ( în care fiecare partid din BND avea câte un reprezentant). Ulterior, Iuliu Maniu a afirmat că nu a cunoscut ceea ce s-a întâmplat la Palatul Regal decât în zorii celei de-a doua zi…

[8] La aproape 75 de ani, Iuliu Maniu a fost arestat (17 iulie 1947), i s-a înscenat un proces politic (celebrul „Tămădău”) și a fost condamnat la închisoare pe viață pentru „înaltă trădare” și uneltire cu anglo-americanii, fiind trimis în penitenciarul din Galați (12 noiembrie 1947). În anul 1951, a fost transferat în penitenciarul de tristă amintire din Sighet. În urma cumplitului regim de exterminare (nenumărate umilințe, înfometare, frig, lipsă de medicamente etc.), Iuliu Maniu a murit în 5 februarie 1953, fiind înmormântat într-un loc necunoscut din „Cimitirul Săracilor”/Sighetul Marmației, iar rămășițele sale trupești n-au fost găsite nici până acum..

[9] Despre Iuliu Maniu și activitatea lui s-a scris din abundență (articole, cărți, reviste etc.). El însuși este autor al volumelor „Ardealul în timpul războiului. Pagini istorice” (Cluj, 1921) și „Testament moral politic” (publicat în București, Editura „Cartea Românească”, 1991). A fost un bun creștin și un mare patriot român, închinându-și toată viața neamului său românesc, în spiritul jurământului din tinerețe: „Jur în fața lui Dumnezeu, pe conștiință și onoare, că îmi voi jertfi viața pentru triumful cauzei românești!”. În Șimleu Silvaniei a fost înființată Fundația Cultural-Istorică „Iuliu Maniu” și Muzeul Memorial „Iuliu Maniu” (mutat la Bădăcin, în demisolul Bisericii Greco-Catolice). A fost membru de onoare al Academiei Române (din anul 1919), fiind declarat (post-mortem) „Cetățean de Onoare” al orașului Șimleu Silvaniei și al Comunei Pericei (Sălaj). Iuliu Maniu se regăsește în dicționarele biobibliografice „Oameni de Seamă ai Sălajului” (Zalău 2006, volumul II, pp. 25-32) și „SĂLAJ-OAMENI și OPERE” (Zalău 2017, pp. 217-218), editate de Biblioteca Județeană I„oniță Scipione Bădescu”-Sălaj. Casa Memorială „Iuliu Maniu” de la Bădăcin este reamenajată prin implicarea substanțială a preotului greco-catolic Cristian Borz și cu sprijinul material și financiar al unor instituții și societăți comerciale județene și naționale, precum și al multor sponsori particulari din țară și din străinătate. Multe străzi din diferite localități și instituții de învățământ din țară îi poartă numele, printre care se numără și Colegiul Tehnic „Iuliu Maniu” din Șimleu Silvaniei. De asemenea, s-au ridicat statui și busturi ale acestuia. Edificator este Monumentul Memorial „Iuliu Maniu” din Șimleu Silvaniei, dezvelit și inaugurat de către ing. Septimiu Cătălin Țurcaș – primarul orașului și sculptorul sibian Nicu Mihoc, în 5 februarie 2017, într-o admirabilă ceremonie publică, cu sute de participanți din toate părțile României, chiar și de peste hotarele acesteia. În plus, domnul Ioan Pop din Bădăcin (zis „Poetu”) a compus o poezie dedicată lui Iuliu Maniu (în 1986), iar versurile acesteia au devenit „IMNUL” lui Iuliu Maniu, cântat, cu diverse prilejuri, de către Grupul Vocal „Dealul Țarinii” din Bădăcin. Realizările lui Iuliu Maniu, prin prisma multiplelor sale funcții, ni-l vor readuce, mereu, în minte și în suflet, pentru că pe soleea statuii sale este scris: „Noi, fiii națiunii române de pretutindeni, suntem de aceeași obârșie, de aceeași fire, cu o singură și unitară limbă și cultură, și suntem încălziți de aceleași tradiții sfinte și de aceleași aspirații mărețe” (fragment din declarația lui Iuliu Maniu, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia)…

[10] „Sfinxul de la Bădăcin” (locul unde a copilărit și unde revenea, cu mare plăcere, atunci când se ivea ocazia)…

***

Alexandru Vaida-Voevod a avut un rol esenţial în unirea Transilvaniei cu România.

Deputat[1] în Parlamentul din Budapesta (perioada 1906-1918), a citit, în corpul legislativ invocat, rezoluţia prin care ardelenii se proclamau liberi să-şi aleagă „aşezarea printre naţiunile libere”[2].

Întors în Transilvania, s-a ocupat cu redactarea regulamentului de organizare a gărzilor şi consiliilor naţionale judeţene şi comunale, prevenind astfel izbucnirea violențelor. A participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia[3]. După 1 decembrie 1918, a plecat din Alba Iulia la Sibiu[4]. Numit ministru de stat pentru Transilvania[5], a fost ales primul prim-ministru[6] al României Mari; i s-a mai oferit şi o a doua funcţie, cea de prim-preşedinte al Camerei Deputaţilor în parlament; a fost ales în delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris (1919), fiind, totodată, şi unul dintre cei şapte delegaţi din grupul pentru Ardeal. Conducător marcant al Partidului Național Ţărănesc, din partea căruia a ajuns de trei ori prim-ministru al României, politica din capitală i-a mai pervertit metodele, astfel încât, în a doua parte a vieţii, a făcut şi alegeri discutabile – asocierea cu regele Carol al II-lea a fost o adevărată „piatră de moară”[7]. Șansa lui? Nici în ochii comuniştilor nu a fost un păcat capital… Adevărat, a fost arestat în 1945 dar, din 1946, era pus în arest la domiciliu (în Sibiu). A murit pe 19 martie 1950 după o lună de dureri şi morfină (cancer în fază avansată); a fost înmormântat în subsolul „Capelei Romano-Catolice” din Sibiu, în secret/rămăşiţele sale pământeşti vor fi reînhumate la cimitirul „Bisericii dintre Brazi” (în 1990), la cererea urmaşilor săi…

[1] Până în 1918, cât timp Alexandru Vaida-Voevod a fost membru al legislativului de la Budapesta/în grupul român, el s-a opus tuturor iniţiativelor care lezau interesele transilvănenilor şi a militat pentru o democratizare a politicii imperiului (în acest context, a militat pentru adoptarea unei legi electorale de care să beneficieze şi cetăţenii „desmoşteniţi şi scoşi din cadrele constituţionale ale vieţii statale, precum şi femeile”…

[2] Postura sa în parlamentul maghiar i-a facilitat un rol însemnat în timpul mişcărilor naţionale din anul 1918. Pe 12 octombrie 1918, atunci când Comitetul Executiv al Partidului Național Român, reunit la Oradea, a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”, Alexandru Vaida Voevod a fost cel desemnat să citească rezoluţia în parlament: „La 18 oct. 1918, fiind în alegerile din 1910, datorită metodelor puse în practică de contele Ştefan Tisza, reduşi la 3 deputaţi români, iar slovacii la unul singur, sârbii şi socialiştii neavând nici un singur reprezentant, mi-a revenit mie sarcina onorifică a datoriei de a expune în plenul şedinţei Camerei, hotărârea partidului naţional român, în cadrul unul discurs, că refuzăm de a recunoaşte dreptul organelor oficiale ale Ungariei şi ale Monarhiei Habsburgice, de a reprezenta, la conferinţa de pace, interesele popoarelor acelui stat, în virtutea punctelor Wilson-iene”…

[3] A devenit membru al Consiliului Dirigent, primind funcţia de vicepreşedinte…

[4] Fiind cazat la „Hotel Bulevard”, pe 3 decembrie 1918, după-amiaza, și-a dat întâlnire cu Mihai Popovici, căruia i-a dictat textul înmânat regelui Ferdinand/proclamaţia Adunării din 1 decembrie, a Unirii Transilvaniei, Banatului şi părţilor ungurene sub Coroana României; la o jumătate de oră după ce terminase de dictat frenetic, a simţit că îl cuprinde o stare de rău. Se simţea foarte slăbit, brusc, aşa că l-a rugat pe Mihai Popovici să-l ajute să se dezbrace şi să se aşeze în pat: „Simt că-mi pierd puterea, simt că mor. De aceea te rog, procură-ţi o maşină şi, peste Câmpie, treci la Olpret (n.n. – locul său natal), ca să soseşti înainte de ce-ar sosi vestea că am murit”, i-a spus lui Mihai Popovici, care a încercat să-l încurajeze, speriat. Cât Popovici s-a dus să-l cheme pe Ion Sturza, Vaida Voevod zăcea în pat, din ce în ce mai copleşit de slăbiciune. Medicul l-a consultat şi i-a recomandat să i se facă rost de o infirmieră peste noapte. A fost, într-adevăr, o noapte grea pentru Alexandru Vaida Voevod, chiar dacă n-a murit, aşa cum se înspăimântase mai devreme: „Trecând astfel un timp, am fost cuprins de tenesm (n.n. – simptom caracterizat prin necesitatea ineficientă şi dureroasă de a defeca). Şi, mergând la toaletă, am petrecut toată noaptea între pat şi closet, cu totul de 18 ori. Mi-am improvizat termofor, din căciulă, aşezând-o pe burtă. În ziua următoare am luat o supă de orez şi un Reisauflauf (n.n. – budincă de orez), trimise de amabila doamnă dr. Sturza. M-am odihnit în pat iar în ziua proximă m-am sculat şi am plecat la Bucureşti, împreună cu perechea Goldiş, având un automobil la dispoziţie. Căciula – termofor – am purtat-o la toate solemnităţile din Bucureşti şi am suportat cu ea, ori datorită ei – mielul e leac al valahului – toate menu-urile consumate”, nota Alexandru Vaida-Voevod în „Memorii”…

[5] Funcţie pe care a păstrat-o, până în 1919; a reluat-o în 1938 şi 1940…

[6] De fapt, Iuliu Maniu a fost primul la care s-a gândit Regele Ferdinand, dar marele om politic a refuzat, fiind ales, în cele din urmă, Alexandru Vaida Voevod…

[7] Apropierea de Carol al II-lea l-a determinat pe Vaida Voevod să desprindă o facţiune din partid, cu care a fondat, în februarie 1935, Frontul Românesc; noua formaţiune a lui Vaida l-a sprijinit politic pe rege în toate propunerile sale de „schimbare” a societăţii şi politicii româneşti, inclusiv în 1938, când a fost adoptată noua Constituţie (a dizolvat partidele politice); în 1938, Vaida Voevod fusese numit consilier regal; în anul următor, era ales preşedintele Adunării Deputaţilor; în 1940, în ultimele luni ale domniei lui Carol al II-lea, a fost numit şi la conducerea FRN, singura formaţiune politică în stat la acea vreme…

***

Iuliu Hossu (1885, comuna Milașul Mare din actualul județ Bistrăța Năsăud-1970) fusese trimis la Roma, ca student la Universitatea De Propaganda Fide, fiind alumn al Colegiului „Urbano”, care-i păstrează numele în calitate de ex primo prefetto, vorbea șase limbi de forță europeană şi cunoştea bine limbile clasice[1]. La începutul lunii decembrie 1914, pleca împreună cu Regimentul de Infanterie 64 la Viena pentru paza Capitalei Imperiale[2]. A avut diverse funcţii la Episcopia Greco-Catolică din Lugoj[3]; după decesul lui Vasile Hossu, văr primar cu tatăl lui, Carol I al Austriei l-a numit episcop al Episcopiei greco-catolice de Gherla[4].

Pe 1 decembrie 1918, a jucat un rol însemnat: a citit, la Marea Adunare Naţionale de la Alba Iulia, proclamaţia de unire a Transilvaniei cu Vechiul Regat. În 3 decembrie 1918, delegaţia formată din episcopul Iuliu Hossu, Miron Cristea, episcopul ortodox al Caransebeşului, Alexandru Vaida-Voievod şi Vasile Goldiş a prezentat, la Bucureşti, regelui Ferdinand I şi guvernului României, hotărîrea de unire a Transilvaniei cu Regatul României. În calitate de senator de drept a participat şi a luat cuvântul în toate problemele care privesc Biserica, şcoala, relaţiile Bisericii cu statul, Concordatul cu Sfântul Scaun. La 12 decembrie 1931, a fost decorat cu „Ordinul Ferdinand I, în grad de Mare Ofiţer”, iar în 8 iunie 1935, era decorat cu „Ordinul Ferdinand I, în grad de Mare Cruce”. De multe ori a fost victima şovinismului maghiar horthyst[5], de două ori s-a atentat la viaţa lui.

Întrucât a refuzat trecerea la ortodoxie şi renunţarea la catolicism, autorităţile comuniste l-au arestat şi l-au închis[6]. Pe 28 mai 1970, când ajunsese la 85 de ani, a încetat din viaţă în spitalul „Colentina” din Bucureşti; înmormântat în cimitirul „Bellu catolic”, slujba prohodului a fost săvârşită de un singur preot…

[1] Pe 24 noiembrie 1906, a fost promovat doctor în filosofie; în 18 iunie 1910, era promovat doctor în „Sfânta Teologie”…

[2] A acordat asistenţă spirituală militarilor care asigurau paza Palatului „Schonbrunn” şi internaţilor din infirmeriile din zonă; transmitea răniţilor speranţa în biruinţa idealului naţional: „Dreptatea va învinge”…

[3] A fost, pe rând, protocolist, arhivar, bibliotecar şi secretar…

[4] În 21 aprilie 1917 a fost confirmat de Papa Benedict al XV-lea; pe 4 decembrie 1917 a fost hirotonit episcop în catedrala din Blaj, prin punerea mâinilor mitropolitului Victor Mihali de Apşa, asistat de Demetriu Radu, episcopul de Oradea Mare, şi Valeriu Traian Frenţiu, episcopul de Lugoj; în 15 decembrie 1917 a preluat oficiul eparhial iar a doua zi a avut loc instalarea solemnă în Catedrala din Gherla…

[5] În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a vizitat răniţii din spitalele militare şi pe românii din lagărele de muncă forţată de pe întinsul Ungariei; a vizitat pe evreii din ghetouri şi a participat la salvarea unora dintre ei de la deportare…

[6] La 1 octombrie 1948, Episcopul Iuliu Hossu a emis decretul de excomunicare a celor 36 de preoţi care, sub presiunea organelor politice, au participat la „sinodul de revenire” de la Liceul „George Bariţiu”. În noaptea de 28-29 octombrie 1948, a fost arestat în Bucureşti la locuinţa fratelui său, dr. Traian Hossu, şi dus la Ministerul de Interne şi apoi la Dragoslavele împreună cu ceilalţi ierarhi şi membri ai clerului superior al Bisericii Române Unite. În perioada 26 februarie 1949-24 mai 1950 a fost arestat la mănăstirea Căldăruşani; între anii 1950-1955 a fost închis la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei. La eliberarea din penitenciar, după un timp de „refacere” la Spitalul „Frimu” din Bucureşti, a fost pus sub domiciliu obligatoriu la mănăstirea Curtea de Argeş, la Ciorogârla şi apoi la mănăstirea Căldăruşani…