Ciprian Porumbescu: „Trei culori cunosc pe lume/Ce le ţin ca sfânt odor…”

Publicat de nicolaetomescu, 5 iunie 2020, 17:55

În 1850 (anul în care, la Botoşani, se năştea Mihai Eminescu), Iraclie Porumbescu (Golembiovschi) se căsătorea cu Emilia Clodniţchi, la biserica din Volovăţ, ctitorită de Ştefan cel Mare… După trei ani, în 2/14 octombrie 1853, venea pe lume cel de-al doilea copil al lor, micuţul Ciprian.

Timid şi retras, născut sub o stea nu tocmai norocoasă, Ciprian Porumbescu s-a îndrăgostit de muzică. Încă nu avea şapte ani când şansa i-a surâs, prin întâlnirea cu muzicologul Carol Miculi (şi-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei/pentru a culege cântece populare/, găzduit fiind chiar de tatăl lui Ciprian), profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al lui Chopin; Miculi, al cărui mormânt se află astăzi în cimitirul de lângă biserica din Stupca, lângă cele ale familiei Porumbescu, i-a intuit talentul; copilul a început să deprindă primele note muzicale, ascultând pianul lui Carol Miculi; apoi, atunci când Iraclie era mutat la Stupca, Ciprian a primit primele lecţii de vioară la Școala din Ilişeşti (în satul din apropiere); urmând gimnaziul la Suceava, a început să studieze pianul şi orga.

Doar grădina se păstrează din tot ce-a fost domeniul pe care părinții „omului-baladă” (expresia aparține lui Nicolae Tomescu) l-au avut la Stupca; înconjurată de livezi şi bolţi întregi de viţă-de-vie, casa (pierdută, de mult, din timpul războiului) a reprezentat locul cel mai iubit al lui Ciprian Porumbescu; avea să tânjească în timpul lunilor petrecute la tratament, în Italia, locurilor copilăriei avea să le ducă dorul în anii pe care i-a petrecut departe de Stupca; i s-au lipit de suflet satul şi casa, oamenii, pădurile din preajmă; sub bolţile din curtea casei i-a adus pe lăutarii din sat (de la care încerca să înveţe cântece şi să le reproducă apoi la vioară sau la pian); dinspre Ilişeşti venea, uneori, cu ţiganca Ilinca şi cu scripcarul Urdă, care ştiau cântece populare, iar sora Mărioara îi acompania la pian…

În perioada 1873-1877, Ciprian Porumbescu a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox din Cernăuţi; a studiat fără preget, singurele clipe de odihnă fiind vacanţele petrecute la Stupca; a cunoscut-o pe Berta Gordon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit, dar familiile celor doi, de confesiuni diferite, nu au permis căsătoria (mai mult, tatăl Bertei a încercat/și a reușit/să-i îndepărteze pe cei doi tineri, trimiţându-şi fata în străinătate)…

Trăind pătimaș în cuprinsul mişcării patriotice de „redeşteptare a solidarităţii naţionale”, pentru care ținuse discursuri înflăcărate (împotriva stăpânirii austro-ungare), sănătatea i-a fost șubrezită cu o și mai mare forță (suferea răceli frecvente, cu febră puternică, fiind chinuit de frisoane); a compus imnul societăţii studenţeşti „Arboroasa” (înfiinţată, la Cernăuţi, după numele vechi al Bucovinei); în ultimul an de seminar, era ales preşedintele acesteia; în octombrie 1877, după o telegramă trimisă/la Iaşi/ cu ocazia manifestărilor organizate în memoria domnitorului Grigore Ghica, membrii societății „Arboroasa” au fost arestaţi (sub acuzaţia de „înaltă trădare”, înscenându-li-se un proces; cele aproape trei luni de detenție aveau să-i fie fatale lui Ciprian Porumbescu).

De ceva vreme, moartea îl revendicase. S-a întors la Universitatea din Cernăuţi, după care a plecat să-şi împlinească visul şi să-şi continue studiile la Viena; din capitala imperiului a mers la Braşov / ca profesor de muzică la „Gimnaziul mare românesc”, angajându-se, deopotrivă, ca dirijor la Biserica „Sfântul Nicolae” din Scheii Braşovului/; compunea „Crai Nou”/piesă în două acte scrisă de Ciprian Porumbescu pe textul poeziei lui Vasile Alecsandri/, cu un succes imens (februarie 1882)…

Sfârşitul vieții pământești i-a făcut singura „favoare” (întoarcerea acasă, din Italia însorită, a fost „pe placul” tuberculozei): să „închidă ochii” la Stupca (6 iunie 1883), îngrijit de Mărioara (sora lui Ciprian Porumbescu) şi de tatăl său Iraclie; cântase rar în ultimele luni, vioara devenise prea grea pentru el; „Pe zi ce trece mă simt tot mai slab şi mai debil. Mi-e teamă că nu mai am mult a încurca lumea”…

*

Pentru Ciprian Porumbescu, limba pe care o rostea („Balada pentru vioară şi pian”, „Rapsodia română”,„Imnul Unirii”/„Pe-al nostru steag”, „Crai Nou”), floare trăind prin metaforă, devenise limba adevărului, curajul de a mărturisi virtutea, mitologia și prezentul voinței de „a fi”.

Vârsta la care a plecat către veșnicie (30 de ani, neîmpliniți) nu a fost una a cuvintelor eșuate în mii de ascunzișuri, nici vârsta orologiilor așteptând disperarea clepsidrei.

Nașterea unei vârste a geniului muzical, pe care acum o despletim, judecând-o, era – pentru eroul nostru – vârsta faptelor respirând prin oameni, vârsta cuvintelor și solfegiilor ajungând în eternitate…

Nicolae Tomescu

redactor-șef Radio Iași