Constantin Prezan… „generalul unității naționale și nimic mai mult”

Publicat de nicolaetomescu, 26 ianuarie 2022, 23:30

Pamfil Șeicaru[1] a creionat, cum nu se poate mai fericit, întreg parcursul vieții omului care, potrivit completării lui Nicolae Iorga, a avut „o singură dorință: de a putea să organizeze, fără servituți de partid, armata pe care o condusese cu atâta demnitate”…

Constantin Prezan s-a născut[2] pe 27 ianuarie 1861, în comuna Butimanu-Luceanca (actualmente, județul Dâmbovița); educația școlară începută în satul natal a netezit primii pași spre cariera militară (între anii 1874-1878), prin frecventarea cursurilor „Şcolii Fiilor de Militari” de la Iaşi[3]; și-a continuat educația militară la „Școala Specială de Artilerie și Geniu” (1881-1883)[4]; câș­tiga, prin concurs, dreptul de a frecventa cursurile „Școlii de Artilerie și Geniu”[5] de la Fontainebleau/Franța…

În 1896, familia Prezan a cumpărat moșia Schinetea cu trupurile de moșie Mălinești și Armășeni (ținând cont și de importanța istorică a zonei)[6]; colonelul de atunci a fost numit comandant al Regimentului 7 „Racova”, nr. 25, din garnizoana Vas­lui; avansat la gradul de general, prelua, din primăvara anului 1904, comandamentul Brigăzii 13 Infanterie cu sediul la Bârlad. Acțiunea energică și modul prin care a înnăbușit răscoala țărănească din primăvara anului 1907 l-au adus, începând cu anul 1910, la comanda diviziilor 10 și 7 Infanterie, cu sediul la Roman[7]. În perioada de neutralitate (1914-1916), trupele Armatei a 4-a comandate de Prezan, ridicat la gradul de general de divizie, au avut misiunea de a asigura granițele țării în partea de nord.

Angajarea României[8] în Primul Război Mondial l-a avut în prim-plan pe Constantin Prezan; după ce a fost elogiat de Regele Ferdinand pentru modul în care a gestionat operațiunile militare din zona Carpaților Răsăriteni, tocmai datorită realizărilor recunoscute, oamenii politici i-au încredințat generalului Prezan conducerea Armatei 1; aceasta din urmă, alături de Misiunea Militară Franceză (condusă de generalul Henri Berthelot) avea datoria să organizeze apărarea Bucureș­tiului în fața Grupului de armate Mackensen[9]. Împreună cu generalul rus Scerbacev, Prezan a definitivat planul de campanie al anului 1917, Armata Română învingând în bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, oprind ofensiva Puterilor Centrale. Retragerea Rusiei din război și situațiile oscilante l-au determinat pe Regele Ferdinand să-i încredințeze generalului Prezan calitatea de Șef Suprem al Armatei.

Odată cu semnarea Armisti­țiului cu Puterile Centrale, în luna martie 1918, generalul a decis să se retragă la pensie; revenirea în activitate a însemnat preluarea funcției de Șef al Marelui Cartier General, având sarcina de a elimina forțele inamice de pe teritoriul românesc, alungarea trupelor maghiare din Ardeal; unii îl consideră artizanul intrării Armatei Române în capitala Ungariei sovietice[10] (la 3 august 1919)… În 1920, Prezan se pensiona pentru a doua oară, retrăgându-se la moșia Schinetea, apreciat și respectat, de săteni[11], ca un adevărat erou național. Apreciat, totodată, de cei care dădeau viață Academiei Române[12], a deținut titlul de senator de drept pe toată perioada vieții și, în același timp, membru al Consiliului de Coroană[13], fiindu-i propusă, în mai multe rânduri, funcția de prim-ministru (pe care însă a refuzat-o, de fiecare dată).

La 14 iunie 1930, Regele Carol al-II-lea i-a conferit[14] titlul de mareșal al României[15]…

A murit în Schinetea (înmormântat în grădina conacului), cătun al comunei vasluiene Dumești, locul care i-a fost casă (din 1901 până în 1943)[16]; ar trebui adăugate câteva cuvinte despre gloria conacului/a anilor în care a locuit familia Prezan, despre faptul că a fost dat uitării de regimul comunist[17] și, mai nou, de adepți (contemporani cu gând ușor) ai altor „idei” privind activitatea?

[1] Pamfil Șeicaru (18 aprilie 1894, Buzău-21 octombrie 1980, Munchen, Germania) este considerat cel mai mare gazetar dintre cele două războaie mondiale. A absolvit studii juridice, obținând licența în drept. A luat parte, ca ofițer, la operațiile militare din Primul Război Mondial, fiind citat cu „Ordin de zi pe Armată”. A fost deputat în Parlamentul României (1928, 1931, 1933); director al ziarelor „Curentul” și „Bucovina” (Cernăuți), a participat la editarea revistei „Gândirea”. Rămâne singurul ziarist român care a afirmat, în 1939, că așa-zisele garanții militare oferite de Marea Britanie și Franța pentru integritatea frontierelor României nu valorau nimic. În august 1944 a părăsit țara cu ideea de a publica un ziar ce ar fi trebuit să susțină cauza României după încetarea războiului. În 1945, comuniștii l-au comdamnat la moarte în contumacie. În 1966, Ceaușescu l-a grațiat în urma unei acțiuni a Securității, după care a fost ajutat financiar să publice articole și cărți favorabile politicii lui Nicolae Ceaușescu, de independență față de Moscova. A petrecut 30 de ani în Spania; la Madrid, a publicat o ediție trimestrială a ziarului „Curentul” și, pentru ceva timp, „Liberty and Justice”. Ultimii ani i-a petrecut în Germania, stabilindu-se la Dachau (Bavaria). La moartea sa, în octombrie 1980, prim-ministrul Bavariei l-a omagiat într-un mesaj, descriindu-l drept „un patriot român și eminent ziarist… Moștenirea pe care a lăsat-o compatrioților săi este lupta pentru dreptate, omenie și pace.”

[2] În familia Alexandrinei și a lui Constantin Prezan, al patrulea copil dintre cei 11; familia ar fi avut origini nobiliare franțuzești, în apropierea actualului oraș Toulouse…

[3] Avea ca scop pregătirea elevilor pentru „Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie” din Bucureşti… A urmat cursurile școlii menționate, între anii 1878 și 1880, absolvind (la 1 iulie 1880), fapt ce l-a avansat la gradul de sublocotenent, fiind repartizat, ulterior, comandant de pluton la Regimentul 7 Infanterie…

[4] Fiind avansat la gradul de locotenent… După ce, în 1892, ajunsese maior, comandantul Regimentului aprecia (în 1894) că „merită a înainta la alegere ca recompensă bine meritată pentru zelul și activitatea ce desfășoară în lucrările cu care este însărcinat”; Prezan avansa, în 10 mai 1895, la gradul de locotenent-colonel; un an mai târziu era numit adjutant al principelui moștenitor Ferdinand, ocupând această func­ție timp de 5 ani, vreme în care soția sa, Olga, a fost doamna de onoare a viitoarei Regine Maria…

[5] Pe care a absolvit-o, meritoriu, în anul 1886… La Paris, Prezan lega o prietenie strânsă cu viitorul prim-ministru Ion I.C. Brătianu… Întors în țară, a predat, timp de 4 ani (1886-1890), cursul de fortifi­cații la „Școala Specială de Artilerie și Geniu”…

[6] Potrivit tra­diției locale, confirmată de unele descoperirile arheologice, în zonă s-ar fi înfruntat oștirile lui Ștefan cel Mare și cele ale tătarilor dispuși la izvoarele Racovei, campanii premergătoare celei mai mari bătălii din Evul Mediu românesc – de la Vaslui/10 ianuarie 1475, câștigată de Ștefan în dauna Imperiului Otoman…

[7] În fruntea diviziei respective, generalul Prezan obținea victorii decisive în timpul campaniei împotriva Bulgariei, România implicându-se de partea Serbiei și Greciei în Al II-lea Război Balcanic; țara ieșise victorioasă, alipind județele Durostor și Caliacra, componente ale Dobrogei medievale…

[8] Pentru „realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului, prin eliberarea teritoriilor locuite de români, care se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro-ungară”…

[9] Cu toate că trupele conduse de Prezan au reușit destabilizarea armatelor inamice, Bucureștiul a fost ocupat, regele și aparatul administrativ s-au îndreptat către Iași, iar protagonistul articolului a devenit șef al Marelui Cartier General (începând cu 5 decembrie 1916)…

[10] Modestia i-ar fi condiționat refuzul prezidării paradei militare românești de pe bulevardul „Andrassy” din Budapesta…

[11] Oamenii ar trebui să îi poarte și astăzi o amintire pioasă, prin faptul că datorează mareșalului construcția tronsonului de cale ferată Buhăiești-Băcești (construit în 1917) și cea a tronsonului Băcești-Roman construit în 1921, precum și redeschiderea, în 1927, a Schitului Mălinești (la insistențele soției sale, Olga) – pe care l-a înzestrat cu o parte din moșie, schitul fiind până atunci căzut în ruină (ca urmare a promulgării legii secularizării averilor mănăsti­rești)…

[12] L-au ales, în 1923, membru de onoare…

[13] Printr-o lege elaborată de Camera Deputaților i s-a conferit dreptul de a purta toată viața uniforma militară și de a se bucura de onorurile și avantajele materiale și de gradul avut în timpul războiului… Statul român i-a oferit și o casă în București…

[14] „Ca șef de Stat Major General al Armatei și prim sfetnic al gloriosului meu părinte, prin priceperea și hotărârea domniei tale s-au putut stăpâni și învinge împrejurările tragice din iarna anului 1916 și primăvara anului 1917, iar din încercatele armate române a răsărit acea minunată oaste care a câș­tigat victoria de la Mărăști și memorabila izbândă de la Mărășești, încheind mai apoi epopeea neamului prin victoria de la Tisa”… Prezan rămâne unul dintre cei trei militari români care au primit titlul de mareșal…

[15] Prezan rămâne unul dintre cei trei militari români care au primit titlul de mareșal…

[16] Schinetea a fost casă pentru Constantin Prezan, îndeosebi după încheierea Primului Război Mondial, atunci când s-a pensionat; venea în fiecare an, înainte de Paști, rămânea până în octombrie… Îndurerat de pierderea soției, mareșalul solicitase preotului de la biserica din Țibăneștii-Buhlii o ultimă Spovedanie și primirea Tainei Sfintei Euharistii; și-ar fi dorit un ritual funebru asemenea oricărui mirean, dar trecerea sa la veșnicele lăcașuri, survenită în ziua de 27 august 1943, a numărat – printre partici­panții la ceremonialul din 30 august anul amintit – pe Regele Mihai I, mareșalul Ion Antonescu, Patriarhul Nicodim Munteanu, alți ierarhi, miniștri, autorități publice locale, profesorul Horia Hulubei (rectorul Universităţii din Bucureşti), profesorul Constantin David (rectorul Universităţii din Iaşi), mulțimea de clerici și mii de oameni din împrejurimi, veniți să-i aducă omagiul „unui aristocrat în gestul stăpânit, în liniştea cu care întâmpina adversităţile”…

[17] De fapt, episodul confiscării conacului și moșiei pledează pentru o improbabilă inspirație a neștiutorilor de carte din gândirea lui Paul Valery: „uitarea este binefacerea ce vrea să corupă istoria”…