Corneliu Coposu: „N-am tranzacţionat, niciodată, principiile(…)”

Publicat de nicolaetomescu, 20 mai 2021, 19:55

Corneliu Coposu[1] îşi amâna moartea de vreo jumătate de secol[2]. Avea 33 de ani când a fost aruncat în închisoare de comunişti[3]…

La 22 decembrie 1989, a pus bazele Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat. A condus PNŢCD-ul şi Convenţia Democratică din România (1991-1993). A crezut în puterea votului. A susținut, cu ardoare, ideea de Monarhie. A început forma de rezistență eroică într-o Românie (parțial) abjectă, care l-a huiduit, l-a calomniat – în multe (prea multe) feluri, chiar l-a căutat cu bâtele pentru „corecția decisivă”…

Atunci când sfârşitul s-a întrezărit (în 1994), Corneliu Coposu a mers la o clinică din Germania pentru a-i fi extirpată o parte a plămânului drept; simetria din cavitatea toracică fusese distrusă de anii de temniţă şi de țigările în exces. La revenirea pe „Otopeni”, a avut acea putere a inocenței și a aruncat două replici memorabile: „Iertaţi-mă că n-am murit. Poate data viitoare”; „M-am întors să dărâm Guvernul”[4]…

Ultima apariţie publică a lui Corneliu Coposu a fost pe 21 octombrie 1995[5], Internat la secţia de terapie intensivă a Spitalului Universitar, la 31 octombrie 1995, Coposu a dezvăluit (vagi) momente de luciditate[6]; starea lui de sănătate devenise subiectul principal al acelor săptămâni[7]. Treceau zilele şi Corneliu Coposu continua să se agaţe de viaţă (deși nu i-a fost, nicicând, frică de moarte)[8]. Pe 9 noiembrie, anul amintit, dădea semne de revigorare; în ziua următoare, totul s-a prăbuşit; ultimele 24 de ore din viaţa sa au fost problematice/dilematice doar prin faptul că 11 noiembrie era o sâmbătă frumoasă de toamnă (se topise zăpada, spitalul era cuprins de liniște); la 9:40, s-a constatat decesul[9]…

Funeraliile au prilejuit jurnalistului Cristian Tudor Popescu să explice, de o manieră exemplară, fenomenul inexplicabil (şi nespecific) poporului român: „Uneori apare în dinamica maselor un soi de revelaţie. Coposu n-a fost cunoscut în ’89 şi a fost nevoie de ani de zile după aceea ca el să intre în conştiinţa publică. A fost huiduit în ’90. Ţărăniştii n-au câştigat alegerile în timpul vieţii sale. Însă modul lui de comportament în acei ani a trezit ceva rar în poporul ăsta. A trezit un sentiment de vinovăţie. Oamenii, uitându-se la el cât era de… Omul ăsta parcă era lipit pe cer. Era sărac lipit cerului, nu pământului. N-avea nimic din punct de vedere social. Stătea cu surorile lui. Nu făcea altceva decât această politică îndreptată, într-adevăr, către interesul naţional aşa cum îl vedea el. Ei bine, Coposu a reuşit să trezească an de an respectul şi apoi sentimentul de vinovăţie al oamenilor: «Băi, păi, noi pe omul ăsta l-am băgat în puşcărie? Păi, uite, domne, că e un om de mare caracter, de mare ispravă şi corectitudine». Atitudinea lui deosebită faţă de cei care l-au persecutat l-a adus aproape de ideea de sfânt, o idee foarte puţin familiară românilor. Nu prea avem noi treabă cu sanctitatea, cu martirajul, cu zonele astea. El a reuşit să ne inducă această idee. Iar la moartea lui, lumea parcă s-a dus acolo ca să îi spună: «Iartă-ne!». Ăsta era sentimentul: «Iartă-ne pentru tot ce a fost»“.

Și Ion Cristoiu a fost/este capabil, uneori, să te copleșească prin acuratețe analitică: „N-a şezut într-un palat. N-a străbătut bulevardele în convoaie înfricoşătoare, precedat de puşti şi sirene. N-a descins nicăieri străjuit de surâsuri şi plecăciuni. Şi cu toate astea, Corneliu Coposu a fost în sine o instituţie. Fiinţa sa plăpândă a reuşit, fără niciun alt punct de sprijin, să se facă legendară”…

Bustul aflat în curtea Palatului „Speyer” (București);

Sunt busturi și pe „Calea Victoriei” din București/în faţa bisericii „Kreţulescu”, în „Grădina valorilor românești”, în parcul de lângă biserica „Sfântul Mina” (pe Bulevardul „Corneliu Coposu”)…

[1] Recomand http://www.corneliu-coposu.ro/despre-noi/corneliu-coposu/, deopotrivă cu lecturarea volumului Corneliu Coposu. File dintr-un jurnal interzis. 1936-1947, 1953, 1967-1983 (ediție îngrijită și prefațată de Doina Alexandru), mărturie personală a evenimentelor politice majore petrecute în România perioadei 1936-1947 (anul arestării sale)…

[2] Două forme (nesincronizate) de cancer…

[3] „Să cadă lespede grea de mormânt peste trădătorii clasei muncitoare şi peste potrivnicii reformelor sociale!”, s-a strigat, cu mânie proletară, în 1947. Coposu (un bărbat masiv, cântărea peste 100 de kilograme) era atunci doctor în drept, asistent universitar şi secretarul lui Iuliu Maniu… A ispăşit 14 ani de închisoare (din cei 17 „programați”)…

[4] Nu a dărâmat vreun guvern, dar a făcut mai mult decât atât: În 1996, moştenirea lui Coposu l-a ajutat pe alt candidat să câştige alegerile în faţa lui Ion Iliescu. „Testamentul politic al lui Corneliu Coposu, care mi-a fost încredinţat mie, a fost acesta: scopul nu scuză mijloacele. Mijloacele necurate îţi doboară până la urmă scopul” (Emil Constantinescu)…

[5] La întâlnirea femeilor ţărăniste, avea puterea să glumească: „Păcat că sunteţi atât de multe, căci dacă eraţi zece-cincisprezece vă făceam curte”; femeile au râs; puterile l-au părăsit pe „Senior”, chiar în timp ce ţărănistele puneau ţara la cale;  leşinat şi a fost adus acasă pe braţe…

[6] Comunica prin mişcări ale capului – da/nu – şi prin lacrimi…

[7] Sorin Oprescu (pe atunci, medic respectabil, nu primar acuzat de corupție) apărea zilnic în conferinţe de presă în care prezenta evoluţia pacientului; ziariştii făceau de gardă pe holurile spitalului, la fel ca medicii…

[8] „Nu am văzut, în 30 de ani de medicină, pe cineva care să aibă atâta putere de rezistenţă”, spunea în acel noiembrie un doctor de la „Universitar”…

[9] Trecuseră 12 zile de spitalizare; nu i-a fost făcută autopsia, dar se ştia de ce a murit – plămânii au atins starea de uscăciune maximă…