Dobru: prima biserică de stil vechi înălţată într-o comună din România

Publicat de nicolaetomescu, 2 septembrie 2019, 21:03

În „catalogul” marilor decizii de după 1918, unificarea[1] stilului calendaristic, cu alte cuvinte reforma calendarului, a avut rațiuni de natură internă şi externă. Am schițat, în note de subsol, motivațiile care i-au condus pe cei responsabili[2], precum și impactul pe termen lung[3]. Dacă instituţiile statului au adoptat, prin lege (1919), calendarul gregorian, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Biserica Ortodoxă Română[4]; când a trecut la reformă, în octombrie 1924, mai mulţi ierarhi nu au acceptat modificarea calendarului bisericesc şi s-au desprins de biserica oficială, continuând să urmeze varianta iuliană și înfiinţând Biserica Ortodoxă de Stil Vechi[5]…

Ruptura de trecut, ca o posibilitate reală de modernizare, a lunecat în câteva excese (pe fondul rezistenței celorlalți); Glicherie Tănase[6], David Bilaşcu, fraţii Veniamin, Galaction şi Pamvu Hoisa[7], adică preoţi şi călugări care nu acceptaseră schimbarea calendarului, au fost alungaţi din mănăstiri, au ales calea pribegiei prin Munţii Neamţului, stând ascunşi în bordeie săpate în pământ[8]; schimonahia Isidora Stănoaie, de la Agapia Veche, aflând că erau preoţi şi credincioşi păstrători ai vechiului calendar în zonă, părăsea mănăstirea şi, împreună cu câteva ucenice, ajungea la Vânători-Neamţ (vieţuind ceva timp, în bordeie, la locul numit „Chita Mare” de sub Muntele Halăuca); sfătuindu-se cu maica Isidora Stănoaie, părintele Pamvu a hotărât punerea temeliei unui schit, la Dobru[9]…

Trecută prin clipe delicate și în perioada comunistă[10], Dobru întregeşte salba de mănăstiri şi biserici, din Moldova, care aparţin Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi[11]…

© Nicolae Tomescu 2019

[1] Transilvania și Bucovina foloseau calendarul gregorian, Regatul României şi Basarabia se obișnuiseră cu stilul vechi…

[2] Într-un context în care se intensificau contactele şi era simțită, tot mai pregnant, nevoia de „sincronizare”, apărea decalajul între România şi Europa Occidentală – spre exemplu, atunci când vesticii sărbătoreau Anul Nou, în România venea noaptea de 19 spre 20 decembrie… Printre cele mai afectate de menţinerea calendarului iulian erau comerţul și industria; comercianţii şi industriaşii români care făceau schimburi cu străinătatea erau nevoiţi să respecte patru scadenţe pe lună, faţă de două cât însemna obişnuitul (la 1 şi 15 ale lunii, atât după calendarul românesc, cât şi după cel occidental); totodată, statisticile româneşti se dovedeau greu de folosit, unele instituţii sau ministere fiind obligate să redacteze statistici în stilul nou – iată de ce băncile, poşta, telegraful, căile ferate ș.a. au adoptat, cu anticipație, calendarul gregorian… Armata întâmpina, la rându-i, dificultăţi, erori şi confuzii în organizarea unitară; deloc întâmplător, la 1/14 februarie 1919, se introducea stilul gregorian la nivelul forţelor armate…

[3] Pe 5/18 martie 1919, Consiliul de Miniştri a adoptat Decretul-lege nr. 1.053 pentru „Adoptarea calendarului gregorian pe ziua de 1 aprilie 1919”, publicat în „Monitorul Oficial”/6 martie; intrarea în vigoare s-a făcut pe întregul cuprins al țării, cu toate că populaţia Basarabiei /nepregătită administrativ pentru trecerea la noul calendar/ a fost reticentă; 1 aprilie 1919 stil vechi devenea, oficial, 14 aprilie stil nou; începând cu ziua respectivă, toate datele din România s-au scris în conformitate cu calendarul gregorian…

[4] Pe de o parte, reprezentanții bisericii nu puteau ignora uzanţele societăţii, pe de altă parte, întâmpinau dificultăți de natură dogmatică (adevărat, întreaga comunitate a bisericilor ortodoxe din estul Europei se găsea în situaţia descrisă, impunându-se tot mai mult luarea unei decizii); la conferinţa pan-ortodoxă /Constantinopol, 1923/, Biserica Ortodoxă Română a hotărât înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian; hotărârile conferinţei au provocat disensiuni în urma cărora lumea ortodoxă s-a împărţit în Biserica Ortodoxă Greacă, Română, Bulgară, Patriarhia Constantinopolului, a Alexandriei şi, mai târziu, a Antiohiei, care au acceptat noul calendar gregorian, pe de altă parte, Biserica Ortodoxă Rusă, Sârbă, părţi din Biserica Ortodoxă Greacă, Bulgară şi Română, Sfântul Munte Athos şi Patriarhia Ierusalimului, care au păstrat calendarul iulian până astăzi…

[5] Ortodoxia „tradiţională” (a „Sfinţilor Părinţi”)…

[6] Fost stareţ al Schitului Procrov, ajuns mitropolit, apoi canonizat…

[7] Întemeietorul şi primul duhovnic al Schitului Dobru…

[8] În 1926, fraţii Ioan şi Mihai Urzică (din Vânători) umblau cu oile prin munţii Sihlei și i-au descoperit; după trei ani, cu toate interdicțiile, au reuşit să-i aducă în satul Ungureni, unde au sfinţit un paraclis într-o cameră din casa lui Ioan Urzică, apoi au făcut o biserică…

[9] Chiar la poalele pădurii au fost ridicate un paraclis, două corpuri de chilii pentru maici şi o casă de oaspeţi; schitul avea, în acea vreme, 24 de vieţuitoare; dar, în 1936, Biserica din Vînători era dărâmată, părintele Pamvu fiind dus la Piatra Neamţ, arestat, închis (la Mănăstirea Iezeru din judeţul Vâlcea), chinuit un an şi patru luni, aruncat apoi într-o groapă comună; în septembrie 1936, la o sfinţire de biserică în Buhalniţa, au fost arestate şi nouă maici de la Dobru, în frunte cu Isidora (stareţa) şi Serafima Stănoaie (devenită, mai târziu, stareţă a mănăstirii) – anchetate la Piatra Neamţ şi Fălticeni, duse sub escortă la Bucureşti, trimise în detenţie la Schitul Vărzăreşti (de lângă Rîmnicul Sărat), au știut, fără să poată vedea, că peste chiliile din Dobru creșteau mărăcini… „A rămas amprenta tuturor pătimirilor și a prigoanei prin care a trecut mănăstirea atâția ani de-a rândul. Și chiar dacă frumusețea de astăzi nu mai poartă urmele lacrimilor de atunci, amintirile au rămas încă vii în inimile celor care le-au trăit atunci.”

[10] Obştea mănăstirii a început să crească (după 1973, s-a refăcut biserica, s-au construit noi chilii, o trapeză, o bucătărie mare, alte corpuri de clădiri); adevărat, maicilor nu li se punea viza de reşedinţă pe buletine, erau alungate în localităţile lor şi amendate, biserica fiind închisă în mai multe rânduri; după 1980, viaţa intra în normalitate – s-a mărit Sfântul Altar, la resfinţire s-a primit un al doilea hram/Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, după Sfântul Ierarh Nicolae/, s-a înălţat o nouă biserică încăpătoare (sfinţită în ziua de 5 august 2001)…

[11] Cu sediul mitropolitan în localitatea Slătioara (judeţul Suceava)…