Filă de calendar (28 august) reunind destinul a trei mari personalități/Goethe, Tolstoi, Hogáș

Publicat de nicolaetomescu, 27 august 2018, 21:57

S-a născut pe 28 august 1749 şi a trecut în veșnicie (începând cu) 22 martie 1842. De-a lungul și de-a latul acelor ani, Johann Wolfgang von Goethe a scris şi trimis peste 10.000 de scrisori.

Din perspectiva unora, rămâne o enigmă abandonul privind rigurozitatea tipic germanică, a frazei scurte, dar melodioase ca lirică, și trecerea directă la goticul literar, specific, mai curând, lui Wallpole sau Elly Barett.

Începuse să iubească literatura, pe care o putea găsi în vasta bibliotecă de circa 2000 de volume a tatălui său (Johann Kaspar Goethe, înalt funcționar de stat). Era fascinat și de teatru; în casa părintească era prezentat, anual, un spectacol de teatru de păpuși.

În anul 1763,  a asistat la un concert al tânărului Mozart, care avea (pe atunci) șapte ani.

Cu ocazia unei vizite în Sessenheim, tânărul Goethe a ajuns într-o casă parohială ospitalieră unde s-a îndrăgostit de fiica pastorului, Friederike Brion. Poeziile pe care i le-a dedicat acesteia, numite mai târziu Sesenheimer Lieder, au fost, prin puterea lor expresivă, începutul revoluționar al unei epoci lirice noi.

În vara anului 1771, Goethe și-a susținut disertația juridică. Nu i-a fost aprobată, deoarece conținea opinii contrare doctrinelor bisericii.

În mai 1778, cu prilejul unei călătorii (de oficiu) spre Berlin, la Ilmenau, împreună cu Ducele Carl-August, Goethe a descoperit prezența unei mine vechi de argint și a tras speranța potrivit căreia comorile ar fi în măsură să-i rezolve dificultățile financiare. Drept consecință, geologia și mineralogia i-au devenit ocupații. Încerca să lege poezia, științele naturale, filosofia și politica. Activități practice și întîlnirile cu alți oameni, sunt reflectate în operele sale poetice și literare. Lucrările poetice se bazează pe întîmplări concrete. Goethe era fascinat de teoria cunoașterii a lui Kant. Teza „noi nu putem recunoaște obiectiv, obiectele filosofiei, doar putem să ne gîndim despre cele înregistrate” exprima tocmai convingeriile lui Goethe: Nun aber schien zum erstenmal eine Theorie mich anzulächlen („Acuma pentru prima dată mi-se pare să-mi surîdă o teorie”).

În iunie 1794, Schiller îl invitase pe Goethe să participe la noul sau jurnal, „Horen”. Goethe a acceptat invitația; între cei doi s-a dezvoltat repede o prietenie colegială (documentată în corespondența publicată în anii 1828-29), care avea să dureze până la moartea lui Schiller.

La Congresul din Erfurt (1808), Goethe a fost primit de Napoleon I, cu legendarul comentariu: Voilà un homme! („Iată, un om!”) și Crucea Legiunii de Onoare. Napoleon îi propusese lui Goethe să meargă la Paris și să scrie piese despre eroi…

În anul 1823, Goethe, se îmbolnăvește de inflamație a pericardului inimii. După ce s-a însănătoșit, a devenit mai preocupat de spiritualitate. Totuși, în Karlsbad, face cunoștință cu tânăra de 19 de ani (Christiane, soția lui, murise în anul 1816) pe care o cere în căsătorie (Ulrike von Levetzow îl respinge; anterior, Goethe o întîlnise, la Weimar, pe Charlotte von Stein, o curteană a ducesei Anna Amalia; fiind prietenă apropiată a lui Goethe, a familiei Herder și a lui Schiller, aceasta a influențat puternic viața și lucrările celor doi; în pofida faptului că doamna Stein avea șapte copii și era cu șapte ani mai în vârstă decât Goethe, el s-a îndrăgostit, iubire documentată în peste 1.700 de scrisori)…

La 22 martie 1832, Goethe a murit de pneumonie. Ultimele sale cuvinte (relatate de medicul Carl Vogel) ar fi fost: Mehr Licht! (Mai multă lumină!)…

*

„Am ucis oameni în războaie şi am provocat oameni la duel pentru a-i ucide. Am pierdut la cărţi, am trăit pe spinarea ţăranilor şi, mai mult decât atât, i-am pedepsit, am trăit în destrăbălare şi am dezamăgit oameni… aşa am trăit timp de 10 ani”, mărturisea Lev Tolstoi *28 august(sv)/9 septembrie (sn) 1828, Iasnaia Poliana – 7 noiembrie (sv)/20 noiembrie (sn) 1910, Astapovo.

Treptat, a găsit puterea de a părăsi stilul monstruos de viaţă şi de a se desprinde chiar din mediul său aristocratic (a parcurs un drum plin de cotituri, de la clasa nobililor căreia îi aparținea, către poporul simplu pe care-l iubea cu sinceritate, devenind, în cele din urmă, exponentul intereselor țărănimii patriarhale)…

Operele lui Tolstoi – reprezentant strălucit al realismului mondial – nu sunt doar rezultate ale observaţiei obiective, ci transmit experienţe proprii, prin situaţii desemnate în opere şi trăite personal de autor, prin personaje inspirate de oameni apropiați/altele care îi exprimă idei, sentimente, crâmpeie din viaţa sa personală (Olenin din „Cazacii”, Levin din „Anna Karenina”, Andrei şi Pierre, din „Război şi pace”). Ceea ce primează la Lev Nicolaevici Tolstoi sunt experienţa personală şi studiul psihologic. Două subiecte l-au atras precum un magnet, anume viața și moartea; au fost reexaminate în fiecare nouă scriere, cu o complexitate mereu sporită. A lăsat omenirii o moștenire literară incredibilă: un roman istorico-psihologic de mari proporții („Război și Pace”), un roman social de moravuri („Anna Karenina”), un roman social („Învierea”), o trilogie autobiografică („Copilăria”, „Adolescența”, „Tinerețea”), numeroase nuvele și povestiri („Cazacii”, „Dimineața unui moșier”, „Moartea lui Ivan Ilici”, „După bal”, „Hagi Murad” și altele), drame („Puterea întunericului”, „Roadele instrucțiunii”, „Cadavrul viu”), povestiri populare, basme și istorisiri pentru copii, articole publicistice, de critică literară sau literatură științifică (studii despre probleme de artă, articole pe teme politico-sociale, tratate etico-religioase etc.), un jurnal intim și o bogată corespondență… Lev Tolstoi a oglindit în opera sa Rusia de la începutul veacului al XIX-lea (războiul împotriva lui Napoleon), dar, mai ales, Rusia din perioada 1861–1905. În cei aproape 60 de ani de activitate pe tărâm literar, Tolstoi a cercetat realitatea rusă și a meditat la rezolvarea problemelor legate de viața poporului…

*

Nu s-a considerat niciodată scriitor talentat şi nu a suferit, devorator, din cauza lipsei de receptare a publicului. Se poate vorbi despre o aversiune faţă de scriitorii care preţuiau, în prea mare măsură, estetismul literar şi care nu scriau decât atunci când le erau împlinite condiţii de ultimă oră. Drept consecință, apare autoaprecierea un mojic (om prost crescut) al literaturii. „Ca în foarte multe lucruri, e şi în literatură un soi de mojicie. Ei bine află, iubite cetitorule, că, spre marea dumitale mirare, nu mă sfiesc a-ţi face cunoscut, că, în literatură, sunt cam mojic; şi aceasta nu din pricina alcătuirii mele sufleteşti, ci numai din împrejurări care nu atârnă de voinţa mea. Nu ştiu dacă dumneata pui sau nu mănuşi când faci literatură, eu însă, care n-am făcut şi nici nu am de gând să fac vreodată înaltă şi subţire literatură de salon, am redat oamenii şi lucrurile, aşa cum se găsesc ele în măreaţa lor sălbăticie şi poate prea bine să strâmbe din nas finul estet X şi mult mai sensibilul decadent Y; eu îmi păzesc treaba şi, cu acelaşi deliciu, cu care un Lucullus s-ar aşeza înaintea unui ospăţ vitelian de limbi de canar şi de mrene îngrăşate cu carne de rob, mă aşez şi eu înaintea unui mojdei, a unei mari, fierbinţi şi oacheşe mămăligi, a unor ciuperci fripte pe cărbuni la umbra pădurilor sau a unui epic borş cu carne de oaie nu tocmai fiartă…“ (Prefaţă la Opere, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1956, pp. 420-421) Crezul literar poate fi înțeles la începutul unui fragment intitulat Amintiri din copilărie. „La urma urmei tot e mai bine să scrii despre ale tale decât despre ale altora; căci dacă, mai cu seamă, ai condei cinstit, apoi, în loc de o dată, îţi trăieşti viaţa de două ori; şi tot e mai bine să ţi-o trăieşti de două ori decât o dată. Căci viaţa asta oricât ar fi ea de amărâtă şi zbuciumată, dar tot se cheamă că te-ai încălzit la lumina soarelui, te-ai răcorit în suflarea vântului, te-ai răsfăţat în verdeaţa şi în florile primăverilor, te-ai îmbătat de şoaptele pâraielor şi ai visat la umbra pădurilor… Cu atât mai rău pentru cel care şi-a petrecut viaţa ca culbecul (melcul)! Ce voiţi să vă spună unul ca acela? Că şi-a dus casa-n spate de la naştere până la mormânt? Asta n-ar plăti două parale… Eu, însă am de gând să scriu cum am umblat pe picioarele mele…“ (Amintiri din copilărie, p. 422)

S-a născut la Tecuci (19 aprilie 1847) în familia preotului Gheorghe Dimitriu. Înscris la școala publică, sub patronimicul Hogáș (porecla bunicului dinspre tată), din inițiativa învățătorului, a urmat Academia Mihăileană (1860-1869/generația lui A.D. Xenopol, Alexandru Lambrior, Vasile Conta, Gheorghe Panu ș.a., de care l-au legat prietenii durabile). După absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de filozofie și litere din Iași. A fost numit profesor, în urma unui concurs, la gimnaziul comunal din Piatra Neamț (la puțină vreme, ajungea director).

S-a căsătorit (17 ianuarie 1871) cu tânăra și sfioasa Elena (căreia scriitorul îi adresa apelativul „Elencu”), fiica preotului Costache Gheorghiu din Piatra Neamț.

A debutat, în 1874, cu poezia Legenda lăcrămioarei. La 3 iulie 1882, Calistrat Hogaș a debutat și ca prozator în revista locală „Asachi”, cu fragmente din ciclul Amintiri dintr-o călătorie.

Un conflict de proporții cu autoritățile locale (care patronau gimnaziul) l-au determinat să se mute, în 1878, pentru doi ani, la gimnaziul din Tecuci și un an la Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași. A revenit, în 1881, în calitate de director și profesor la Piatra Neamț, devenind un apropiat „amic” al lui Ion Luca Caragiale, aflat (octombrie 1881-martie 1882) în județul Neamț, ca revizor școlar. Alt conflict cu autoritățile locale, în 1886, implicând și conotații de viață personală,l-au îndemnat să se transfere, ca profesor și director, la gimnaziul din Alexandria, refuzând oferta de a se stabili la București.

La 31 ianuarie 1882, a trăit bucuria nașterii celui de-al șaptelea copil, o fetiță botezată Sidonia.

Hogaș s-a apropiat de casă, stabilindu-se la Roman (1891); locuia într-o vilă din apropierea Liceului „Roman-Vodă”. În 1899, întreaga familie, cu excepția fiului Aetiu (care studia la București), s-a mutat la Iași.

În 1907, cunoscându-l pe Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaș s-a lăsat convins și a început colaborarea la revista „Viața Românească”. În 1912, la editura „Viața Românească” a început tipărirea primei ediții a volumului Pe drumuri de munte.

Ieșit la pensie, a continuat să predea până la 40 de ore pe săptămână. În 1915, scriitorul se mută la Piatra Neamț (unde locuiau deja soția și fiica Cecilia).

În 1921 a apărut prima ediție pentru public a cărții Pe drumuri de munte. În 1922, lui Calistrat Hogaș, căruia îi fusese refuzat (1915) premiul „Adamachi” al Academiei Române, i se conferă postum cel dintâi premiu inițiat de Societatea Scriitorilor Români.

Calistrat Hogaș se stinge din viață (28 august 1917), la Roman, în mijlocul nepoților dăruiți de fiica cea mare, Cleopatra Silberg. La împlinirea a 42 de zile (8 octombrie 1917), este reînhumat la Piatra Neamț…