In Memoriam Doru Stănculescu

Publicat de nicolaetomescu, 23 august 2021, 20:55

„N-ar ști nimeni că m-am dus,
Numa’ m-or vedea că nu-s.
Sus e cerul, largă-i lumea,
Bine ca-nfrunzit pădurea(…)

Doru Stănculescu (25 iunie 1950–23 august 2021), fratele Mihaelei Mihai, s-a recomandat prin calitățile cântărețului și instrumentistului de muzică folk.

A fost idol pentru generațiile de tineri răzvrătiți. „Eu nu am cântat folk. Am cântat muzica mea. De fapt, eu cred că la noi în țară nu a existat folk. Folk era ceea ce cânta Bob Dylan. La noi a fost omul cu chitara, om care a simțit nevoia să se exprime. Se poate spune că folkul de la noi era o derivată cultă a muzicii de ștrand”, afirmă Doru Stănculescu. Artistul cânta încă din liceu, din clasa a X-a, atunci când întemeiase o trupă. Cânta după poeziile clasicilor: Minulescu, Bacovia, Goga. „De Eminescu nu m-am putut atinge. Am considerat că sunt prea mărunt ca să mă ating de versurile lui”…

A debutat, în 1968, cu melodia Ion Crîșmaru, pe versuri de Octavian Goga.

Lansa primul disc single la casa de discuri „Electrecord” (în 1978).

Aparițiile sale televizate priveau melodii precum Ai, hai, Ecou de romanță și Fără petale.

Membru fondator al  „Cenaclului Flacăra”, a participat până la desființarea acestuia.

• Locul I la Festivalul de muzică folk „Primăvara baladelor”
• Premiul pentru pentru întreaga activitate artistică la Festivalul național de muzică folk „Om bun” în 1996
• Diploma de Onoare a Ministerului Culturii și Cultelor, la gala muzicală „O zi printre stele” (6 mai 2002)

Ai, hai are o poveste în care personajele principale sunt Doru Stănculescu și o muzicuță ajunsă în Romania (1970) din America:

O zi frumoasă de iunie… Doru Stănculescu tocmai dăduse „bacul”. Împreună cu Dan Chebac (alt folkist, care a părăsit România și s-a stabilit, către sfârșitul anilor ‘70 ai secolului XX, în Germania), a ajuns la fostul patinoar (artificial) „23 august”, unde auzise că susține un concert trupa americană „Blood, Sweat & Tears” („Sânge, Sudoare și Lacrimi”) – necunoscută pentru ei, până în acea clipă. „La finalul concertului, artiștii și-au aruncat instrumentele (de lucru) în public. Era vorba de bețele de la tobe, un gong, o tamburină… În timpul concertului, îl văzusem pe solistul vocal cântând la un instrument care semăna cu o muzicuță. Ei bine, o voiam eu. Dacă tot își aruncaseră ei din instrumente în public, am pus ochii pe acea muzicuță. Așa că am luat-o de-a dreptul prin patinoar (făcusem hochei de performanță la 12 ani), am ajuns în culise. L-am găsit pe solist, pe Steve Katz, i-am cerut muzicuța. Eu nu știam engleză, pentru că în școală făcusem doar rusa și franceza, dar știa Dan și i-a explicat el ce voiam. Mi-a adus-o. L-am văzut când a luat-o dintr-un recipient ciudat… Când a ajuns în mâinile mele, mi-am dat seama în ce era ținută. Într-o sondă cu whisky.”

„Pe sub flori mă legănai”…

Nicolae Tomescu

redactor-șef