Ion I.C. Brătianu: „Sufletul României nu se poate manifesta decât în unitatea naţională”

Publicat de nicolaetomescu, 20 august 2018, 12:23

Ion I.C. Brătianu (Ionel Brătianu), născut în 20 august 1864/Florica, astăzi Ștefănești, județul Argeș – mort la 24 noiembrie 1927/București), a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă. Nu a profesat ca inginer, ci s-a dedicat vieții politice. A deținut funcția de președinte al Partidului Național Liberal.

A fost, de cinci ori, președinte al Consiliului de Miniștri (în momentul intrării României în Primul Război Mondial, conducând țara în momentele dificile ale retragerii în Moldova), mai mult decât oricine altcineva; a ocupat, totodată, funcția de ministru de interne (de trei ori), ministru al apărării naționale (de două ori) și ministru al afacerilor externe (de două ori)…

La jumătatea lui noiembrie 1916, atunci când trupele Puterilor Centrale se apropiau de Bucureşti, familia regală, guvernul şi autorităţile centrale s-au mutat în Iaşi, orașul devenind „capitală de război a României” (începând cu 12/25 noiembrie anul amintit). În absența unor pregătiri, adăpostirea instituţiilor centrale şi a sutelor de mii de refugiaţi a creat dificultăți (aparent insurmontabile); primarul Gheorghe Mârzescu a dovedit o capacitate organizatorică extraordinară, ieșenii au înțeles situația, fapte care au condus, în vreo câteva zile, la adăpostirea oamenilor de stat, a instituţiilor centrale – instalate în sedii provizorii[1].

Potrivit mărturiei lui I. G. Duca, prim-ministrul (1864-1927) primea găzduire în „casa Levin” din strada „Lascăr Catargi”[2]/numărul 44 de astăzi. Clădirea (cu trei odăi, biroul şi locuinţa familiei Brătianu) avea să fie martora evenimentelor şi întâmplărilor care merită istorisirea.

Când apăreau probleme (dincolo de obșnuit[3]), membrii guvernului se adunau în biroul prim-ministrului[4]. Biroul era deschis comandanţilor militari, miniştrilor români şi străini, parlamentarilor şi altor dregători (cu care se Ionel Brătianu se consulta, căutând soluţii pentru rezolvarea chestiunilor provocate de înfrângerile din prima parte a războiului); casa de pe strada Română a fost martora informațiilor[5] privind căderea, sub ocupaţie germană, a Munteniei, Olteniei, Dobrogei, a oraşelor Bucureşti, Ploieşti[6], Buzău, Brăila şi Focşani[7]. În acelaşi birou au avut loc tratativele cu trimişii ţărilor aliate[8], sosiţi la Iaşi (prin mai-iunie) pentru a vedea situaţia de pe frontul răsăritean. Tot aici s-a cristalizat înţelegerea cu ministrul Rusiei[9]; clădirea a trăit, deopotrivă, neliniştea provocată de contorsiunile armatei aliate ruse[10] – îngrijorat, Brătianu a convocat un consiliu de miniştri urgent, în puterea nopţii, la biroul său[11]; totodată, ieşirea Rusiei din război şi încheierea armistiţiului de la Brest Litowsk (22 decembrie 1917) a lăsat România descoperită în faţa armatelor Puterilor Centrale şi a obligat-o să accepte aceeaşi cale[12]; în plan intern, s-a produs demisia guvernului de coaliţie şi înlocuirea acestuia, la finele lunii ianuarie 1918, cu unul de specialişti al generalului Averescu, pentru elaborarea şi încheierea păcii (deja semnate) de Ucraina; imediat, la dorinţa reprezentanţilor Puterilor Centrale, regele a înlocuit guvernul lui Averescu cu unul filocentralist (5/18 martie 1918), condus de Alexandru Marghiloman[13]. Cred că vă imaginați una din etape: punerea la zid a lui Brătianu[14], chemări, la tribunal, ale foştilor guvernanţi, dar şi întruniri în „casa lui Mârzescu de pe Copou”[15]…

În 1922, după ce avuseseră loc realizarea și recunoașterea Marii Uniri, a preluat guvernarea, asumându-și reforma agricolă și votarea noii constituții din 1923. Adesea, Ion I.C. Brătianu s-a trezit cu acuzația că ar fi avut o influență disproporționată asupra monarhului, impunând acestuia opțiunile sale politice; în criza dinastică (determinată de renunțarea principelui-moștenitor/ decembrie 1925), a fost preopinentul eliminării principelui moștenitor Carol de la succesiunea tronului. Când Ferdinand a încetat din viață (în 1927), guvernul condus de Ionel Brătianu a rămas în fruntea țării; marele om politic a murit, la rându-i (avea 63 de ani); începea o perioadă de declin pentru Partidul Național Liberal…

[1] Lipseau sălile încăpătoare pentru întrunirile guvernamentale; acestea se ţineau în locuinţele miniştrilor… Liberalii se întruneau la Emil Costinescu, ministrul de Finanţe (pe strada „Gheorghe Asachi”), la primarul Mârzescu (strada „Carol”), conservatorii la ministrul D. Grecianu (tot din strada „Carol”), Parlamentul la „Teatrul Naţional”, iar Senatul în „Aula Universităţii”…

[2] Fostă Română, fostă „Karl Marx”…

[3] Era necesară unirea forţelor politice, înlăturarea neînţelegerilor şi acuzaţiilor politicianiste care dăunau intereselor ţării… În biroul des invocat s-au purtat tratative între prim-ministrul I. I. Brătianu şi Take Ionescu, reprezentantul partidului Conservator Democrat, de opoziţie, pentru formarea guvernului de coaliţie (11/24 decembrie 1916). S-au fost discuții și pentru rezolvarea reformei agrare, pe care regele Ferdinand o proclamase (la sfârşitul lui martie 1917), dar pe care unii dintre conservatori nu o agreau…

[4] Biroul avea, la mijloc, o masă înconjurată de câteva scaune… Atmosfera a fost schiţată de același I. G. Duca, ministrul Instrucţiunii, cu prilejul unei întruniri cruciale pentru soarta României…

[5] Tot aici a venit vestea cumplită a tragediei din gara „Ciurea”… În noaptea de 30 decembrie 1916, și-au pierdut viața, fiind caronizați, circa 800 de călători civili şi militari din cauza deraierii unui tren supraaglomerat, scăpat (şi aprins) la vale de Bârnova…

[6] 23 noiembrie/6 decembrie 1916…

[7] În ziua de Crăciun – 25 decembrie/7 ianuarie 1916…

[8] Albert Thomas, ministrul Apărării francez, şi Emile Wandervelde, ministrul belgian… Au mai ajuns emisari din America, Italia, Anglia…

[9] Pentru ca (aproximativ) 30.000 de ostaşi şi ofiţeri români ardeleni, prizonieri din armata austro-ungară, aflaţi în lagărul de la Darniţa (Kiev), să formeze un corp de voluntari capabili să lupte alături de armata română pentru eliberarea Transilvaniei…

[10] De aproape un milion de oameni, prinși în convulsiile evenimentelor (25 octombrie/7 noiembrie 1917)… Iaşiul devenise un centru important al activităţilor puhoiului condus haotic; aici soseau comisarii trimişi de la Petrograd; în gara „Socola”, unde exista un centru tehnic al armatei ruse şi un depozit de muniţie, venind un grup maximalist, cu misiunea de a intensifica mişcarea revoluţionară în Moldova, acesta preluase conducerea unităţii – în seara de 8 spre 9 decembrie 1917, întâlnirea, de pe Copou, la casa „Grigore Iamandi”, între grupul de emisari din Socola şi generalul Şcerbacev, comandantul armatei ruse din România, s-a terminat cu arestarea comisarilor bolşevici (în frunte cu Simion Grigorievici Roşal) de către garda ucraineană a generalului (apud Gh. Mârzescu, Fapte şi impresii zilnice)…

[11] Atmosfera a fost schiţată de același I. G. Duca, ministrul Instrucţiunii, cu prilejul unei întruniri cruciale pentru soarta României: „Brătianu începe prin a ne povesti cele ce s-au întâmplat şi ne arată că trebuie să alegem între următoarele două alternative: sau intrăm în lupta cu bolşevicii, sau ne expunem ca peste câteva ceasuri tovarăşii lui Rochal să fie stăpâni pe laşi, pe Rege şi pe Guvern. De bună seamă, intrarea în luptă cu bolşevicii implica mari pericole: represalii împotriva românilor de la Odessa şi de la Cherson, pierderea Tezaurului nostru de la Moscova, devastări şi vărsări de sânge în Moldova, întreruperea aprovizionărilor prin Rusia şi aşa mai departe. Dar, între aceste pericole, desigur mari şi grave, şi între pericolul ca tot ce reprezintă încă fiinţa legală a Statului să ajungă pe mâna bolşevicilor, el socoteşte că nu se poate sta un moment la îndoială“. (I. G. Duca, „Memorii“). S-au purtat puternice discuţii contradictorii, sfârşite pe la ora 4:30, cu hotărârea (propusă şi de miniştrii aliaţi), ca să se elimine centrul din Socola. A doua zi, o unitate militară formată din ostaşi ucraineni ajutată şi de români, înconjurau tabăra din Socola, obţinând predarea fără prea multă opunere. Se îndepărtau din ţară şi celelalte trupe revoluţionare…

[12] Una dintre condiţiile armistiţiului privea îndepărtarea misiunilor militare; sâmbătă, 24 februarie/9 martie 1918, acestea plecau din gara „Socola”, petrecându-se şi trista despărţire de generalul Berthelot…

[13] Reprezentant al politicienilor conservatori rămaşi la Bucureşti, sub ocupaţie; acesta a semnat Tratatul preliminar al păcii şi pacea propriu-zisă, impusă de învingători, cu pierderea Dobrogei şi a trecătorilor Munţilor Carpaţi; tot el va primi delegaţii Basarabiei, care aduceau – la Iaşi – actul de Unire cu România, votat de Sfatul Ţării din Chişinău (27 martie/9 aprilie 1918). Emoţionat, Ion I. C. Brătianu, fost prim-ministru, adresa o telegramă Sfatului Ţării din Chişinău: „În această clipă îngrozitoare, din Chişinău au pătruns în casa noastră razele înviorătoare ale luminii. Brătianu.” (Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei)…

[14] Chipurile, autorul „dezastrului naţional”…

[15] Acolo, ex-miniştrii alcătuiseră un fel de cabinet din umbră, la care participa şi şeful lor, aşezat pe un mic fotoliu (doamna Mârzescu avea să-l declare „monument istoric”)… Câteodată, în timpul deplasării către locuinţa din strada „Română” şi „casa Mârzescu” din strada „Carol”, fostul prim-ministru se plimba pe Copou cu ochii pe înaltele grilaje, încercând să descifreze paginile de istorie, ascunsă după ele…