„LUCIA CONDREA. HAR ȘI CREDINȚĂ ÎN MEȘTEȘUGUL ÎNCHISTRIRII OUĂLOR”
Publicat de nicolaetomescu, 25 octombrie 2018, 13:44
Cele mai dificile recenzii sunt cele care vizează subiecte/teme apropiate spiritului tău. Iată-mă între motivaţia de a scrie despre ceea ce am transformat, deja, în film documentar („Un Muzeu ca un cântec”) și discursul direcţionat împotriva noilor stereotipii/stereotipuri cu care convieţuim – în care sunt, tot mai blamate, referirile la civilizația țărănească, tradițional, tradiționalism, obiceiuri, datini…
Lucrarea „LUCIA CONDREA. HAR ȘI CREDINȚĂ ÎN MEȘTEȘUGUL ÎNCHISTRIRII OUĂLOR”[1], consacrată marelui artist plastic, vine să înlăture orice urmă a prejudecăţilor[2] cu care ne educă îngustimea mentalităţii media comune. Scrisă, cumva, odată cu trecerea vremii în care se cuvine concepută, este un interludiu necesar transformării, cristalizează și tendința de diversificare, dorința apropierii de public – îndeosebi a acestui muzeu de autor; „Arta Condrea” a realizat trecerea dinspre un mijloc funcțional, deopotrivă vandabil și valorizabil din punct de vedere critic, către alegerea a ceea ce nu este „trecător”, pentru ceva care durează; „LUCIA CONDREA. HAR ȘI CREDINȚĂ ÎN MEȘTEȘUGUL ÎNCHISTRIRII OUĂLOR” merge în direcția „organismelor” (eficiente prin valoarea lor), elastice şi deschise către lume, a traseelor vii de iniţiere…
[1] / Editura „Terra Design” Gura Humorului 2018; prefața este scrisă de Grigore Ilisei, argumentul aparține Otiliei Mahu (în măsură să anticipeze, prin anvergura emoțională și respirația scriiturii, un viitor romancier); fotografiile exprimă și talentul lui Marius Vasiliu (pe lângă cele care provin din arhiva Luciei Condrea)/…
[2] România desemnează un caz diabolic într-o anumită materie: drumul de la dictatura care a interzis la democrația care compromite nevoia de exprimare. Destui oameni au pus, cap la cap, ambele situații și au nimicit sensul discursului etic. Au tăcut despre ce nu aveau voie să vorbească, au început să debiteze despre ce nu merită un cuvânt; mai grav, vorbesc despre ce nu știu sau se pronunță „la comandă”, amestecă minciuna absolută cu minciuna prin omisiune (neglijează să prezinte „informaţia” în tot contextul ei), amestecă fapte, opinii, persoane echivalente acestora, compară nejustificat, exagerează apocaliptic, slăbesc adevărul printr-o prezentare sarcastică sau căzută în derizoriul generalităţilor, etichetează etc. Altfel spus, tăcerea „de moarte”, impusă de comunism, a fost urmată și prelungită de incontinența verbală a democrației; ultima a învățat să ramifice, să amplifice exegeza vorbită a nimicului/actualitatea comentată a minciunii. Mi se pare desăvârșită lipsa de sens a respectivului continuum, în care liniștea adâncă găsește alternanța în zgomotul insalubru, manipulator…
