Macedonski: „Viaţa este o ciudată comedie care amestecă împreună şi dureri şi bucurii, punând lacrimi lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns”…
Publicat de nicolaetomescu, 14 martie 2020, 07:55
(„Rondelul meu”)
„Când am fost ură am fost mare,
Dar, astăzi, cu desăvârșire
Sunt mare, că mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt uitare.
Ești mare când n-ai indurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ți-este inima iubire,
Când ți-este sufletul iertare.
Știu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viață trecem în neștire,
Dar mângâierea e-n iubire,
De-ar fi restriștea cât de mare,
Și înălțarea e-n iertare.”
Născut pe 14 martie 1854, la Bucureşti[1], urmase studiile primare și liceale la Craiova; și-a petrecut anii tinereţii[2] în Austria, Italia, Elveția; a fost un „băiat de bani gata”[3] (afişa, se pare, un aer de superioritate la adresa contemporanilor din cercurile literare, „considerându-se mai presus decât aceştia”). Poet al rondelurilor şi al rozelor, Alexandru Macedonski s-a trezit consemnat (în istoria literaturii) drept „cel mai orgolios, intrigant, pus pe ceartă contemporan al junimiştilor”[4]; și-a trăit mare parte a vieții prin afișarea unui spirit de frondă şi de opoziţie, şi-a atras așa-numitul oprobiu public[5].
Debutul în literatură (în 1870)[6], prima carte de versuri[7], nu se datorează nici firii dificile, nici poporului, nici „Junimii”[8], ci talentului și perseverenței.
Nimeni nu poate să invoce lipsa lui de curaj: după publicarea[9], la 23 mai 1873, a poemei antidinastice 10 mai (Sunt opt ani de suferință care astăzi s-a-mplinit) împotriva domnitorului Carol I, Maria Macedonski l-a „expediat” în străinătate[10]. La 24 martie 1875, a fost arestat în Craiova, fiind acuzat de „defăimare și incitare la rebeliune” împotriva Partidului Conservator și a prim-ministrului Lascăr Catargiu[11].
Nimeni nu poate șterge alte fapte…
La 8 martie 1878, a ținut o prelegere (la „Ateneul Român”) Asupra mișcării literare din ultimii zece ani, afirmând: „Pe lângă aceste tinere și suave talente a căror activitate literară a dat, în acești din urmă zece ani roade multiple, nu trebuie să uităm nici pe Iacob Negruzzi poet și satiric eminent; nici pe Eminescu, ce, între felurite poezii, a înavuțit literatura, cu Epigonii… poezie ce va rămâne.”
Mare admirator al Bardului de la Mircești, Macedonski izbucnește după decernarea Marelui Premiu al Academiei[12], scriind o analiză critică[13] menită a distruge mitul infailibilității poetului[14]; peste un an, Macedonski a revenit la sentimentele dinaintea polemicii, recunoscând în Alecsandri un mare poet[15].
O dată cu intrarea lui Alexandru Bogdan-Pitești în cercul de apropiați al poetului, intra și Ștefan Luchian, aflat la acea dată în stagiul simbolist și de Art Nouveau al carierei sale.
George Bacovia s-a alăturat cercului său literar și a recitat poezia Plumb, primită cu o epigramă apreciativă de Macedonski.
Alexandru Macedonski avut mai multe tentative de a se adapta vieții de funcţionar[16]. În 1876, a fost numit în funcţia de prefect interimar al regiunii Bugeac, funcţie pe care a fost nevoit să o părăsească, după ce s-a opus unor acţiuni impuse de guvern. În 1877, era numit (de C. A. Rosetti) în postul de controlor financiar al judeţului Putna, dar a refuzat funcţia pe care a considerat-o nedemnă de valoarea lui; în acelaşi an a fost numit director de prefectură al plăşii Silistra Nouă şi s-a mutat la Cernavodă. În 1879, numit administrator al plasei Sulina, a ocupat, apoi, funcţia de inspector general financiar.
O latură mai puţin cunoscută privește aplecarea sa către astronomie şi paranormal. I se atribuie o tentativă de a inventa stingătorul de coşuri şi hârtia tratată cu nacru, a susţinut prelegeri despre puterile nebănuite ale omului de a învinge moarte, a fost primul român care a parcurs, cu bicicleta, distanţa Bucureşti-Braşov într-o singură zi. Scrierile sale în proză reunesc primele elemente ScienceFiction din literatura română[17].
Mai presus de orice, Macedonski rămâne, în literatura română, primul reprezentant de seamă al simbolismului…
(„Rondelul ajungerii la Cer”)
„În cer s-ajunge dintr-un salt,
Sau nu s-ajunge-n veci de veci…
Te-aruncă-n el un cântec-nalt,
În care-al vieței plâns îneci.
Spărgând fluidicul său smalț,
Ca o săgeată de-aur treci.-
În cer s-ajunge dintr-un salt,
Sau nu s-ajunge-n veci de veci.
I se mai dă-n sfârșit asalt
Sub jar de patimi când te pleci,
În al tău suflet când n-ai alt
Decât fiorii dulci și reci…-
în cer s-ajunge dintr-un salt.”
[1] Al treilea fiu al lui Al. D. Macedonski… Familia din partea tatălui a emigrat în Țara Românească la începutul secolului al XIX-lea; având origini slave /sârbești, bulgare sau aromânești/ de la sud de Dunăre, membrii familiei susțineau că au origini de revoluționari sârbi din Macedonia (ocupată de Imperiul Otoman); Dimitrie, bunicul poetului, și fratele acestuia, Pavel, au participat la Revoluția din 1821, susținând Eteria, chiar au făcut parte din complotul împotriva lui Tudor Vladimirescu; din 1830, fraților Macedonski li s-a recunoscut statutul de aristocrați valahi și au primit ranguri militare în armata țării; Dimitrie se căsătorește cu Zoe, fiica unui ofițer rus sau polonez, iar fiul lor, Alexandru, tatăl poetului, după o educație militară în Imperiul Rus, urcă pe scara ierarhică militară (general şi ministru de Război în timpul domniei lui Cuza) după Unirea din 1859; în timpul studiilor din Rusia, tatăl poetului, pentru a câștiga respectul colegilor, își croiește „un arbore genealogic gigantic”, declarându-se descendent din familia Biberstein-Rogala, care domnise în Lituania. Mama poetului fusese Maria Fisența (Vâcenț sau Vicența), fiica Ecaterinei Urdăreanu-Brăiloiu, fiica mai puțin avută a unei familii din vechea boierime, a lui Emanuel Fisența, posesorul unei averi considerabile și care provenea dintr-o familie boierească a Olteniei (a murit la scurt timp după nașterea acesteia)…
[2] Cea mai mare parte a copilăriei a petrecut-o în Adâncata-Pometeşti, pe valea Amaradiei/judeţul Dolj, satul natal al tatălui…
[3] Previziunii ale unei firi greu de îngăduit au existat încă din anii copilăriei… „Până la vârsta de şase ani poetul a fost un copil bolnăvicios, având crize regulate de o nervozitate extremă, expus la un soi de absenţe de conştiinţă momentane”, notase criticul George Călinescu; să-i recunoaștem acestuia din urmă și expertiza medicală? Oricum, se spune că și-a abandonat studiile, începute la Universitate, tot din cauza firii dificile…
[4] Potrivit multor specialiști (care împrumută, ce-i drept, din „gândirea junimistă”), caracterul lui Macedonski „a bătut talentul şi faptele au ştirbit valoarea operelor”. Plin de mândrie şi egoist, nicidecum prieten cu diplomația, invidios, „s-a lăsat condus de trăsăturile negative ale caracterului său dificil”; din cauza tuturor motivelor invocate, „întreaga sa operă a avut de suferit”. Pe Eminescu l-a denigrat într-o epigramă, pe Alecsandri l-a ironizat, pe Caragiale a vrut să-l defăimeze/instrumentând acuzaţii de plagiat la adresa acestuia; a intrat în conflict cu „toţi cei care aveau păreri diferite de ale sale”…
Totuși, cum ați fi reacționat dumneavoastră la ce i s-a întmplat lui Macedonski? În noiembrie 1895, Caragiale publică o recenzie, plină de ironie, volumului Excelsior, în articolul Despre Macedonski: „Primim la redacție un volum de versuri cu un titlu, deși savant și exotic, dar îndestul de popular. E vorba de “Excelsior, poesii de d-nul Alexandru Macedonski”… Avem mai întâi prologul. În mijlocul unor talazuri negre, sub un cer acoperit cu nori negri, stă în lanțuri, pe o stâncă neagră, sub călcâiul unui demon mai negru ca toate, o umbră albă — e geniul civilizației sub călcâiul Răului. Muzica este lugubră — o dezvoltare de acorduri disonante, în care domină nota sfâșietoare a unor dureri haotice, și care urmărește gâfâind o rezolvare depărtată într-un acord perfect. Deodată, o rază luminoasă — o minune a electricității! — sparge tavanul scenii și se oprește dasupra interesantului grup a celor două genii. La atingerea luminii lanțurile captivului se sfarmă, demonul negru ramâne trăsnit, iar geniul alb se ridică triumfător: tutti la orchestră, acordul atât de mult așteptat izbucnește, si apoi, fără pauză, imnul secular de biruință al libertății! Excelsior! Ni se desfășură pe urmă în cinci acte — cam lungi, ce e drept — reprezentarea alegorică a triumfurilor, încet-încet, veac cu veac, câștigate de geniul Luminii: abolirea sclaviei, aplicările electricității la fabricațiunea ciorapilor și la telegrafia submarină, străpungerea Gothardului și Suezului și, în sfârșit, fraternizarea puterilor garantate sub bagheta miraculoasă a zeiței Pax-Concordia… Excelsior ! A! dar uitasem… Excelsior… acesta este titlul noului volum de versuri al d-lui A. Macedonski, volum neprețuit, căci nu poartă nici pe copertă, nici în corp enunțarea prețului de librărie — modestie déplacée zic unii; convingere legitimă, zicem noi.” Mai târziu, aflându-se în Laiz Sigmarinen, era anunțat de moartea lui Caragiale și scria o scrisoare, datată 28 iunie 1912 ziarului Adevărul: „Domnule Director, Destul de greu bolnav, aici, unde am fost nevoit să-mi întrerup călătoria spre București, aflu cu o nemărginită durere moartea lui Caragiale. Ne loveam adesea pentru că ne iubeam mult. Pierd în el un rar prieten și țara un uriaș al condeiului. Unele dintre scrierile lui vor rămâne o veșnică podoabă a literaturii noastre. Caragiale a respectat limba așa cum nu se face de mulți și stilul său este cu desăvârșire admirabil. Humorist prin excelență – deși inimă bună – el era poate superior lui Mark Twain. Ca om, era un fermecător – iar instrucțiunea pe care și-o însușise, era din cele mai vaste. Recurg la organul dvs. de publicitate spre a vă ruga să transmiteți familiei, împreună cu condoleanțele mele, expresiunea acestor sentimente.”
[5] În anul 1883, fără a bănui urmările catastrofale care îi vor schimba cariera și întreaga viață, Macedonski scrie (deși, mai târziu, nu recunoaște, ziarul „Românul” fiind singurul care i-a oferit ocazia să se disculpe/9 august 1883: „Domnule redactore, ziarul d-voastră s-a făcut ecoul unei afirmări și unei insulte ce și-a luat izvorul de la dl. Ventura. Nu sunt ținut să dau seama nimănui cui adresez epigrame atunci când desemnez pe adrisanți cu X.”) o epigramă „inofensivă”:
„Un X… pretins poet-acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-aș plânge dacă-n balamuc
Destinul lui n-ar fi mai bun,
Căci până ieri a fost năuc
Și nu e azi decât nebun.”
Macedonski a fost sancționat sever (a ajuns să nu mai aibă nici pâinea cea de toate zilele în cel mai strict sens al cuvântului) de o societate care nu făcuse nimic pentru Eminescu, dar, în ipocrizia supremă, i-a luat apărarea pentru a-l distruge pe altul….
[6] Cu poezia „Dorinţa poetului”, publicată în revista „Telegraful român” din Sibiu…
[7] „Prima verba” apare în 1872…
[8] Se afirmă că atacurile la adresa „Junimii” ar fi fost provocate tocmai de absența recunoaşterii pe care şi-o dorea ca poet. Gazetarul Macedonski a criticat şcoala de gândire, l-a criticat pe Titu Maiorescu, apoi pe cei mai de seamă reprezentanţi ai „Junimii”. În 1880, edita revista „Literatorul”, apariţie anti-junimistă (publicată, cu întreruperi, până în 1919) – a devenit „omologul” lui Maiorescu; pe lângă revistă, Macedonski a înfiinţat un cenaclu literar cu acelaşi nume, care s-a vrut tot opusul „Junimii”… Mai este ceva… Când, în 1882, lui Macedonski îi apare al doilea volum de poezii, intitulat „Poesii”, din partea „Junimii” au pogorât critici acerbe: „Poeziile lui Macedonski şi ale altora câţiva nu-s frumoase prin aceea că-s naţionale. Avem atâtea modele nobile în poeţi mai vechi şi mai ales poezia populară, încât insuficienţa cu care sunt privite asemenea anomalii literare te umplu de o spaimă lesne de justificat”, scria Eminescu despre opera lui Macedonski…
[9] În „Telegraful român”…
[10] Prin Giurgiu, cu vaporul „Tagetof”, în Austria (la Viena și Gleichenberg), în Italia (la Napoli), pentru a-l feri de eventuale consecințe derivate din acuzația de laese majestatis…
[11] Fiind închis, pentru trei luni, la închisoarea Văcărești-București; a fost eliberat, ca urmare a campaniei liberale; apărat de avocatul liberal Nicolae Fleva (cu care a împărțit celula), a apărut în fața Curții de Jurați a Tribunalului Ilfov, la data de 7 iunie, și a fost pus în libertate (populația din București a ieșit pe străzi să celebreze sentința…
[12] Pe parcursul anului 1882… În anul 1881, pentru întreaga sa operă…
[13] În trei numere ale Literatorului (nr. 8, 9, 10)…
[14] Reproșându-i versuri ne-eufonice din cauza eliziunilor, comparații forțate, rime false, greșeli de construcție și de sens al cuvintelor, îi neagă puterea de creație, acuzându-l că și-a însușit poezii create de popor. Alecsandri făcea parte din Academia Română, iar Macedonski considera că nu se cuvine să se împartă premiile între membrii Academiei. „Alecsandri, om bogat, membru al Academiei, cu stație de cale ferată pe moșia sa, primise premiul de 10.000 lei de la Academie: Rușine, de trei ori rușine, domnule Alecsandri, domnilor Academicieni!”. Alecsandri i-a răspuns prin drama Fântâna Blanduziei, în care transpare personalitatea sa în Horațiu și cea a lui Macedonski în invidiosul poet Zoil. Macedonski îi răspunde cu o epigramă:
„Coprins de-al gloriei nesațiu,
Albit de ani, dar tot copil,
E lesne sa mă faci Zoil
Când singur tu te faci Horațiu.”
Junimiștii nu au ripostat acestor atacuri la adresa lui Alecsandri, decât în anul 1883, printr-o recenzie (semnată de Petru Th. Missir) distrugătoare la volumul Poezii…
[15] A cărui tradiție o continuă
[16] Potrivit lui George Călinescu, până în anul 1902, Macedonski a adunat 18 luni de serviciu public. Poetul considera condiția de fucţionar ca fiind nedemnă pentru un literat şi a aspirat toată viaţa la poziţii mai înalte. „Este o ruşine ca literaţii noştri fruntaşi să fie lipsiţi de traiul zilnic sau să se osândească la funcţionarism… Partea feminină a societăţii noastre ar trebui să-şi deschidă casele poeţilor, scriitorilor. În Paris, un poet e plătit cu cinci sute de lei şi o mie de lei pe seară, şi e cu osebire măgulit de stăpâna casei şi de ai ei numai ca să consimtă să-şi spună versurile” , scria Macedonski…
[17] Oceania-Pacific-Dreadnought este un text publicat de Macedonski în revista „Flacăra” din 1913. Poetul rondelurilor dă dovada puterii sale de predicție – cum va arăta anul 1952. „Ştiinţa ajunsese chiar aşa de departe, încât, prin nişte aparate aşezate în cuprinsul mai tuturor clădirilor, izbuteau să coboare temperatura în mijlocul verii cele mai călduroase, de la 37º şi 40º căldură la 15º, 10º, 5º şi chiar 0º căldură. Aerul putea fi schimbat după placul locuitorilor în aer de munte sau în aer de şes”, scria Macedonski în textul din 1913, anticipând apariţia aparatelor de aer condiţionat…
